Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Titlu acestui articol cu siguranţă nu încântă pe nimeni, şi asta doar dintr-un singur motiv: din cauza îndemnului „pocăieşte-te!”. După anul 1990 la noi în ţară au apărut multe grupări creştine (biserici) care aveau ca scop atragarea unui număr cât mai mare de adepţi. Cei care ajungeau în aceste biserici descopereau un regim foarte exigent de trai: fără băutură, fără muzică laică, fără televizor, radio, cu batic în cap, fără glume, fără râsete, fără petreceri, restaurante, baruri, cât mai umil(ă) şi mai liniştit(ă), etc.

Văzând comportamentul lor în societate, oamenii le-au dat denumirea generică de: „pocăiţi”. Înrădăcinat în limbajul de zi cu zi, termenul de „pocăit” înseamnă în conştiinţa românilor un om ciudat, care trăieşte în contratimp cu societatea, care nu vrea să se integreze, un om care-şi manifestă credinţa prin comportamente şi gesturi extreme, un om bine îndoctrinat de pastorii lui. Apelativul de „pocăitdesemnează în conştiinţa poporului nostru în primul rând un om de altă credinţă decât cea ortodoxă, şi de aici toate prejudecăţile care însoţesc acest statut.

Ca să nu lungesc vorba, dacă ţi-a spus cineva că eşti pocăit atunci nu prea e de bine, eşti deja în zona ciudaţilor în mintea lui şi va încerca să te evite. Acesta este primul mare obstacol peste care trebuie să trecem noi românii pentru a înţelege ce este de fapt pocăinţa. Alte popoare ortodoxe nu au această problemă.

În Biserica Ortodoxă pocăinţa înseamnă schimbarea minţii, schimbarea felului de a percepe lucrurile la nivel senzorial, raţional şi duhovnicesc. Poate v-aţi întrebat: „Oare de ce imediat cum intrăm în post se vorbeşte de pocăinţă? De ce nu se vorbeşte în tot timpul anului?

De ce trebuie să mă pocăiesc odată ce începe postul? Defapt, ce înseamnă să mă pocăiesc?

Poate unii din noi credem că a te pocăi înseamnă a începe să te tânguieşti în faţa lui Dumnezeu şi să-i spui ce păcătos eşti, deşi uneori nu simţim asta. Poate uneori ştim că trebuie să gândim ca Sfântul Apostol Pavel care zice: „cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu”, dar oare credem cu adevărat ce spunem?

Nu asta e pocăinţa. Omul nu trebuie să-şi aducă aminte de păcatele lui doar în post ci zi de zi, oră de oră, cerând iertare lui Dumnezeu secundă de secundă: „Doamne Iisus Hristoase Fiul lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătosul!”. Ce înseamnă pentru noi creştinii pocăinţă?

A mă pocăi înseamnă a conştientiza că imaginea pe care o am eu despre lume nu este imaginea reală şi completă, ci este ceea ce percep eu în mod subiectiv cu mintea mea limitată şi fragilă. Astfel deşi cred că ştiu adevărul (realitatea) şi tot ce se întâmplă în jurul meu, totuşi deciziile pe care le iau bazându-mă pe percepţia mea sunt întemeiate pe ne-adevăr, pe lipsa informaţiilor, pe minciuni. În consecinţă percep realitatea din jurul meu în mod distorsionat, de multe ori greşit, bazându-mă doar pe experienţă mea de viaţă şi pe ceea ce au zis alţii, neştiind ce s-a întâmplat cu adevărat şi care au fost motivaţiile întâmplării fiecărui eveniment.

Percepând realitatea în mod greşit (cel puţin distorsionat), liber fiind totuşi, iau decizii eronate, făcându-i pe cei din jurul meu să sufere. Continuând pe acest drum percepţiile eronate se vor influenţa unele pe altele îm mintea mea şi vor forma o imagine şi mai greşită asupra lumii şi oamenilor din jur

Astfel faptele mele vor avea efecte negative şi mai pregnante asupra aproapelui meu şi asupra mea. Când văd că faptele mele, alegerile pe care le fac în viaţă, aduc suferinţă şi mie şi celorlalţi atunci apare primul semnal de alarmă în conşţiinţă:

Ce se întâmplă? De ce sufăr? De ce nu merge nimic bine? De ce nu reuşesc să fac lucrurile cum trebuie? Unde am greşit de am ajuns aici?

Toate aceste întrebări te ajută să-ţi conştientizezi limitele şi neputinţele. Analizându-te puţin vei putea vedea în sufletul tău multe păcate şi obiceiuri pătimaşe care te stăpânesc de atât timp.

Sfinţii Părinţi spun că numai Dumnezeu şi sfinţii Lui percep lumea aşa cum este ea de fapt, fără nicio prejudecată.

A te pocăi înseamnă a-i cere lui Dumnezeu să-ţi lumineze mintea ca să percepi lumea aşa cum e de fapt în realitate. A te pocăi înseamnă a avea mai mare încredere în cuvintele lui Dumnezeu decât în gândurile tale atunci când trebuie să iei o decizie, şi asta pentru că El are toate informaţiile la îndemână iar tu doar o foarte mică parte din ele.

A te pocăi înseamnă a recunoaşte smerit că eşti păcătos şi doar Dumnezeu prin harul Său te poate ridica deasupra păcatelor tale ca să poţi vedea lumea aşa cum este într-adevăr. Văzând realitatea aşa cum este şi deciziile pe care le vei lua vor fi fără păcat, având efecte pozitive asupra celor din jur.

Georgios Mantzaridis spunea:

„Pocainta este necesara nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci si pentru a-l pastra sau a-l redobandi. intrucat omul pacatuieste zi de zi, este dator sa se pocaiasca zi de zi. Oricat ar fi de inaintat duhovniceste, are nevoie de pocainta. Aceasta nu se epuizeaza in anumite fapte, nici nu se limiteaza la anumite perioade de timp. Lucrul ei nu sfarseste niciodata. Pocainta este pentru credincios lucrarea lui pe viata, iar exercitarea ei unica posibilitate de-a se mentine pe sine insusi madular al trupului lui Hristos.

Cu cat mai mult se pocaieste omul, cu atat mai deplin se cunoaste pe sine insusi; isi constientizeaza nimicnicia, isi deplange ticalosia si alearga la mila lui Dumnezeu. Astfel pocainta devine calea cunoasterii de sine, dar si a cunoasterii lui Dumnezeu, caci il apropie pe om de Dumnezeu si il face tot mai receptiv la harul Sau. De altfel, deja acest proces al pocaintei nu mai este un lucru doar omenesc, ci si rodul darului si impreuna-lucrarii lui Dumnezeu.

Aflat in starea de moarte duhovniceasca, omul nu simte pacatul, nici nu poate vedea inauntrul sau. Simtirea sau, mai precis, "vederea" pacatului este un insemnat dar al lui Dumnezeu. Viata crestina este viata de pocainta, adica de simtire a pacatului si de totala incredintare harului lui Dumnezeu. De aceea este insotita de plans si de lacrimi. Plansul acesta nu reprezinta o stare sterila sau negativa, ci creativa si aducatoare de bucurie. Iar lacrimile nu exprima sensibilitati sentimentale, ci profunde transformari existentiale, pricinuite de pocainta omului si de harul lui Dumnezeu. Din plans si din lacrimi izvoraste bucuria.

Staruirea in pocainta nu inseamna tacita acceptare sau tolerare a vietii pacatoase, ci constientizarea dimensiunii pacatului.

Pocainta nu este in ultima analiza un fapt moral, ci existential. Nu apartine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vietii duhovnicesti. Precum pacatul nu consta, simplu, in incalcarea poruncilor morale, ci in indepartarea de izvorul vietii, de Dumnezeu, tot asa si pocainta nu consta simplu in indreptarea morala, ci in intoarcerea la Dumnezeu si in salasluirea inlauntrul vietii celei indumnezeite. Pocainta rupe mintea de pacat si o lipeste de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea dupa har si impreuna-petrecerea cu Dumnezeu, ce se savarseste tainic in inima omului, pe "tronul harului", si il unifica pe om.”

(Claudiu)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești