Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Într-o noapte friguroasă de noiembrie o tânără mamă îşi abandonează bebeluşul născut de curând la poarta unui orfelinat.

Printr-o minune dumnezeiască copilaşul a supravieţuit cumplitei nopţi; era un copil frumos ca un îngeraş, însă avea o deficientă, nu vedea, acesta fiind principalul motiv pentru care mama îl abandonase. Nu vroia să aibă o răspundere atât de mare precum creşterea unui copil orb.

Anii treceau iar copilaşul creştea. Viaţa lui nu a fost deloc uşoară, ceilalţi copii dar şi oamenii adulţi îl batjocoreau, îl trăgeau de urechi de nas, îl băteau, când venea ora mesei aduceau o pisică şi o puneau pe masă lângă farfuria lui iar animalul îi mânca hrană... Un singur om s-a milostivit de el, rupându-şi din timpul atât de preţios pentru a-i face un bine: l-a învăţat să scrie alfabetul şi i-a vorbit puţin despre Dumnezeu.

Cu greutate au trecut cei doisprezece ani. O zi frumoasă de toamnă l-a determinat să iasă afară, să se plimbe prin curtea orfelinatului şi să se bucure de aerul înmiresmat. Urmând cântecul unei micuţe şi gingaşe păsări, se îndepărtează tot mai mult de clădire, pierzându-se printr-un colţ îndepărtat al curţii, abia spre seară găsi drumul de întoarcere, dar uşa era închisă. Se făcuse un frig care îi pătrundea până în oase; pentru a se încălzi se ridică în picioare şi păşeşte încet, ieşind în afară orfelinatului. În jurul lui era o zarvă necunoscută, puternică şi înfricoşătoare.

În drumul său, necunoscând lumea exterioară, traversează o stradă dar, în momentul în care face doi paşi, un claxon asurzitor îl opreşte:

- Eşti orb, nu vezi pe unde mergi? Se auzi o voce care trăda o stare de nervozitate.

Cuvintele şoferului îi străpungeau inima, dar nu zicea nimic, tăcea aşa cum făcea de fiecare dată când cineva se răstea la el sau îl luă în derâdere. După vreo două ore de la ieşirea din orfelinat, copilul aude un plânset, apropiindu-se încet de locul în care îl auzise.

Un băieţel mai mic cu trei ani decât el stătea ghemuit lângă o clădire plângând după mama lui, pe care o pierduse din ochi când era la cumpărături.

- De ce plângi? Întrebă, cu o voce blândă, copilaşul orb în timp ce se aşeză lângă el.

- Mi-e frică, este noapte iar eu m-am rătăcit

- Noapte? Cum arată noaptea?

Cu ochii mari de uimire, băieţelul îi răspunde:

- Noaptea este întuneric, adică nu vezi altceva decât negru în faţa ochilor dacă nu este vreo lumină prin apropiere

- Este mai întuneric decât întunericul în care sunt scufundaţi ochii mei? Întrebă, mai mult pentru sine, băiatul.

- Spune-mi, te rog, cum este lumina?

Foarte sigur pe el, băieţelul îi răspunde:

- Lumina este minunată! Atunci când apare, totul prinde viaţă

- Dar lumea? Cât e de mare?

Încercând să-i răspundă la întrebare, băieţelul îşi întinde cât poate el de tare braţele:

- Uite atât de mare.

Dorind să vadă cât de mare era lumea, băiatul orfan îi atinge mâinile, dar nu reuşeşte în totalitate, o mână aflându-se la o anumită distanţă care îl împiedică să atingă întreaga mâna fără a fi nevoit să-şi schimbe poziţia

- Atât de mare? Cum poate avea Dumnezeu grija de ea la cât de mare este?

- Hm... Dumnezeu toate le poate.

- Prietenul meu micuţ, spune-mi, te rog, unde este Dumnezeu?

După o scurtă ezitare, îi răspunde arătând cu degetul spre cer.

- Acolo, sus în cer

- Şi e departe? Întrebă entuziasmat copilul orb.

Vocea îngrijorată a unei femei le întrerupe discuţia.

- Mama, e mămica! Strigă bucuros copilaşul, fugind spre mama lui.

Rămas singur, începe să vorbească cu Dumnezeu.

- Doamne, nu ştiu cât de departe este cerul, dar, dacă voieşti, primeşte-mă în casa Ta. Îmi este frig şi foame... Tu eşti iubirea şi viaţa mea iar dacă te am pe Tine nu voi mai suferi nici de foame, nici de frig şi nici nu voi mai fi singur vreodată.

- Sunt orb, nu pot face prea multe dacă mă primeşti la Tine, dar pot să cânt, da, voi cânta şi aşa te voi lăuda mereu.

O bucurie de nedescris îi cuprinde inima şi lacrimile iubirii şi ale recunoştinţei apar din ochii atât de frumoşi, de curaţi, dar lipsiţi de lumină.

Dintr-un buzunar scoate un carneţel şi, cu un creion scrie ultimele cuvinte ce stau mărturie unei iubiri curate izvorâte dintr-un suflet inocent şi ca amintire pentru micuţul prieten care-l v-a căuta a doua zi:"Dumnezeu locuieşte în inimile noastre! ’’

S-a mutat la Domnul cu zâmbetul pe buze şi cu o inimă plină de pace şi iubire, lăsând în urma sa doar tristeţea băieţelului pe care-l cunoscuse.

(Mihaela Gligan)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia 

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești