Cine v-a zis că sunteţi urât?
Noaptea acoperă, cu mantia sa, întreaga suflare; liniştea îşi începe domnia, privind cum creaţia adoarme uşor, lăsând în urmă povara greutăţilor zilei.
Mii de stele sclipesc nestingherite pe cerul întunecat, întregindu-i frumuseţea divină care a inspirit zeci de poeţi şi sute de îndrăgostiţi ce-şi declarau timizi sentimentele sub farmecul licăririlor cereşti.
Doar un om stătea îndurerat, privindu-se în oglindă…cu inima inundată de durere, în timp ce îşi privea chipul udat de lacrimile grele, omul începe să vorbeasca cu Divinitatea:
– De ce, Doamne, mi-ai dat o asemenea povară? Cu ce am greşit atât de mult încât să mă pedepseşti astfel?
– M-ai condamnat să trăiesc în această lume pentru care nu însemn nimic, într-o lume care, atunci când mă priveşte, vede doar un chip urât ce adesea stârneşte râsete sau, mai rău, priviri din care se poate citi mila sau dispreţul.
– Nu sunt important pentru nimeni, sunt doar un om urât care nu este bun la nimic, poate doar pentru a fi ţinta perfecta a umilinţelor celor din jur.
Nesuportând să se mai privească, omul acoperă cu o pătură oglinda şi îşi îndreaptă privirea spre icoana din care Mântuitorul îl privea blând.
Uitându-se la ochii lui Dumnezeu, omul începe să plângă cu amar şi să se tânguiască; ochii blânzi păreau atât de reali încât Chipul sfânt parcă nu mai era doar pictat, ci era viu, creându-ţi impresia că însuşi Dumnezeu stătea înaintea omului, însă acesta, orbit de lacrimi şi suferinţă, nu observase minunea şi se întoarce, lăsându-L pe Dumnezeu în spatele lui.
Obosit, în cele din urmă adoarme.
Soarele scălda în razele sale lumea agitată, jocul razelor fiind acompaniat de ciripitul păsărelelor fragile şi de florile multicolore printre care razele se ascundeau.
Omul încearcă să se piardă în mulţime, plecându-şi privirea de fiecare dată când vedea cum cineva îl privea, încercând să pară invizibil deşi ştia că dorinţa sa era imposibilă. Deodată, fără să ştie de ce, îşi ridică privirea şi înlemneşte…un băieţel vroia să treacă strada fără a se asigura înainte. Omul priveşte cum o maşina se îndrepta cu viteză spre micuţa făptură şi, fără să mai piardă timpul, fuge spre copilul pe care îl ia in braţe, salvându-i astfel viaţa.
Băiatul, cu ochii mari de uimire se uită la salvatorul său, mutându-şi apoi privirea spre maşina care se îndepărta lăsând în urmă doar sunetul claxonului care se dispersează repede în aer.
Stânjenit de privirea senină a sufletului inocent, omul îţi pleacă din nou privirea. După un minut, timp în care copilul îl privea neîncetat, făptura micuţă se îndepărtează în fugă.
,, Nici măcar acest copilaş nu îmi suportă prezenţa….of, oare nu este nimeni care să mă iubească? ’’
Cugetând în sinea sa acestea, constată cu stupoare că băieţelul se întoarce la el, ţinând în mână un măr pe care îl cumpărase de la o tarabă din apropiere.
– Poftim!
– Ce….de ce vrei să îmi dai acest măr? întrebă omul în timp ce-şi pleca capul.
– Mi-aţi salvat viaţa şi măcar atât să fac pentru dumneavoastră. Vă rog, nu mă refuzaţi!
Privind băieţelul care stătea în faţa lui, omul întinde mâna, acceptând darul pe care îl primise in semn de recunoştinţă.
– Cum te cheamă?
Zâmbind senin, copilul îi răspunde:
– Matei.
– Ei bine, Matei, data viitoare să fii mai atent când traversezi strada!
Spunându-i acestea, omul se întoarce cu spatele, intenţionând să se piardă din nou în mulţime, însă întrebarea pe care copilul i-o adresează, îl determină să se oprească.
– Care este numele dumneavoastră?
Privindu-l cu coada ochiului, omul îi răspunde:
– Matei, nu contează cine sunt, cum mă cheamă….sunt doar un om…
Vroia sa adauge cuvântul ,,neînsemnat’’, dar se oprise. Matei a venit în faţa lui şi îl privea duios, însă omul îi evită mereu privirea.
– De ce nu vă uitaţi la mine?
– Pentru că, pentru că….sunt urât.
Copilul, uimit de ceea ce auzise, îl îmbrăţişează, spunându-i:
– Nu e adevărat, nu sunteţi urât. Sunteţi unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am văzut vreodată. Cine v-a zis că sunteţi urât?
Mişcat până în străfundul fiinţei sale de gestul şi de cuvintele băiatului, omul, cu lacrimi în ochi se pune în genunchi şi îl strânge în braţe pe Matei. Cu greu a reuşit să îşi înăbuşe lacrimile care încercau să îşi croiască drum pe obrajii aspri peste care timpul îşi lăsese amprenta.
– Matei, of, băiat drag….
Mânuţele mici îi mângăiau chipul îndurerat…jucându-se cu sprâncenele iar apoi cu nasul omului, Matei îşi coboară degeţelele pe buzele crăpate şi le modelează sub forma unui zâmbet.
– Aşa, acuma sunteţi şi mai frumos. Să zâmbiţi întodeauna, vă rog! Când vă văd zâmbind mă simt ca şi atunci când mama îmi cumpără o jucărie nouă pe care mi-am dorit-o vreme îndelungată.
Râsete colorate se aud îndată, ridicându-i inima omului din deznădejdea în care se înneca. Acum simţea cum cineva îl iubeşte pentru ceea ce este el, simţea că nu trebuie să mai ţină cont de privirile superficiale, ci de inimile calde care pot vedea dincolo de aparenţe. Privind ochii copilului, îşi aminteşte de privirea Mântuitorului pe care o văzuse cu o seară în urmă, iar inima îi saltă în piept de bucurie…mereu a fost iubit de Cineva, dar nu realizase acest lucru decât acum când sufletul curat care stătea în faţa lui i-a deschis ochii şi l-a făcut să conştientizeze că nici un om nu este neînsemnat, urât sau uitat.
(Mihaela Gligan)
Laura Stifter
februarie 15, 2013 @ 5:42 pm
Încă o povestire minunată!
ÎNcă de la primele fraze mi-am dat seama, după stilul poetic şi atât de plăcut, că trebuie să fie ceva scris de tine. 🙂
Ştii că, acum câteva săptămâni, chiar a publicat cineva un articol în care-şi mărturisea tristeţea şi deznădejdea pe care o simţea atunci când privea în oglindă… Cred că articolul se intitula „Sunt urât, dar ştiu că Dumnezeu mă iubeşte şi aşa”.
Articolul acesta a fost scris.. parcă special pentru el, ca răspuns la acel articol.
Dumnezeu să fie cu tine, dragă Mihaela!
mihaela G
februarie 15, 2013 @ 6:13 pm
Iti multumesc mult, draga Laura! Stiu articolul, l-am citit si de atunci mi-a venit aceasta idee cu povestioara, insa nu am reusit sa o scriu mai repede fiind in sesiune. Dumnezeu si Maica Domnului sa te ocroteasca mereu, draga mea!
Slabu Marius
februarie 16, 2013 @ 7:53 pm
Dragele mele, eu sunt cel cu pricina, autorul anonim al articolului acela! Iti multumesc din suflet Mihaela pentru gandurile bune si incurajarile care mi le-ai transmis prin intermediul articolului! Ma regasesc in totalitate in povestioara ta, mai cu seama in fraza aceasta: „Omul incearca sa se piarda in multime, plecandu-si privirea de fiecare data cand vedea cum cineva il privea, incercand sa para invizibil, desi stia ca dorinta sa era imposibila”. Asa fac si eu zi de zi! Imi las privirea in jos si incerc pe cat pot sa ma fac neobservat, dar in mare parte nu reusesc! Ba mai mult, acest gest al meu de „retragere” imi creaza o stare de melancolie si de tristete! Uneori imi vine sa plang pe strada pentru ca m-am saturat sa merg cu capul in jos! Poate ca asta imi e crucea, iar eu o sa fac tot posibilul pentru a o duce!
mihaela G
februarie 16, 2013 @ 9:20 pm
Marius, Dumnezeu nu vrea sa fim tristi. Incearca sa nu mai privesti in jos, pentru ca tu nu esti cu nimic inferior celorlalti; prin gestul tau, iti faci rau tie insuti si, in plus, nu toti cei care te privesc se gandesc ca tu esti o persoana urata, de multe ori este doar impresia ta ca ceilalti te privesc altfel. Iti voi da un exemplu concret…aseara m-am uitat la Romanii au talent si m-a impresionat profund cazul unei persoane care sufera de nanism. La intrarea in scena au fost reactii contra, existau oameni care radeau de tanara respectiva insa, cand a inceput sa cante nu a mai contat ,,defectul” ei, oamenii au trecut de superficial. Melodia pe care a ales-o, personalitatea, privirea ei m-au emotionat foarte tare si nu doar pe mine…nu ma asteptam ca, la sfarsit, sala sa se ridice in picioare si uite ca acea tanara, care la inceput a fost luata in ras de cativa spectatori, a reusit acest lucru. Nu te mai lasa descurajat de privirile altora, ci priveste mereu inainte. 🙂
mihaela G
februarie 16, 2013 @ 9:21 pm
[quote name=”miha2009″]Marius, Dumnezeu nu vrea sa fim tristi. Incearca sa nu mai privesti in jos, pentru ca tu nu esti cu nimic inferior celorlalti; prin gestul tau, iti faci rau tie insuti si, in plus, nu toti cei care te privesc se gandesc ca tu esti o persoana urata, de multe ori este doar impresia ta ca ceilalti te privesc altfel. Iti voi da un exemplu concret…aseara m-am uitat la Romanii au talent si m-a impresionat profund cazul unei persoane care sufera de nanism. La intrarea in scena au fost reactii contra, existau oameni care radeau de tanara respectiva insa, cand a inceput sa cante nu a mai contat ,,defectul” ei, oamenii au trecut de superficial. Melodia pe care a ales-o, personalitatea, privirea ei m-au emotionat foarte tare si nu doar pe mine…nu ma asteptam ca, la sfarsit, sala sa se ridice in picioare si uite ca acea tanara, care la inceput a fost luata in ras de cativa spectatori, a reusit acest lucru. Nu te mai lasa descurajat de privirile altora, ci priveste mereu inainte! 🙂
Laura Stifter
februarie 17, 2013 @ 4:28 pm
Marius, nimeni dintre noi nu merită apelativul de „urât”, pentru că întreaga creaţie a lui Dumnezeu este bună, este frumoasă!
Fiecare persoană este unică şi, de aceea, între noi există diferenţe atât din punct de vedere spiritual, cât şi fizic şi psihic. În aceasta se vede cel mai clar chipul lui Dumnezeu din noi: în unicitatea noastră după chipul unicităţii Creatorului.
Tu eşti o persoană unică şi irepetabilă (tocmai în aceasta constă valoarea şi demnitatea ta de fiinţă umană, creată după chipul divin şi destinată veşniciei); din acest motiv, aspectul tău fizic nu poate fi identic cu al altor persoane. Însuşi conceptul de persoană/ ipostas (spre deosebire de noţiunea de „individ”) presupune caracterul unic şi irepetabil.
Cei care te consideră „urât” ar vrea ca toţi să se încadreze în standardele lor despre frumuseţe, în ideea lor subiectivă şi relativă despre frumos. Multe persoane, din păcate, ar vrea ca între noi să existe o uniformitate monotonă: toţi să arătăm la fel, eventual să ne şi comportăm la fel… aşa cum ar fi vrut şi comuniştii. Cât de plictisitoare ar fi lumea fără această diversitate minunată rânduită de Dumnezeu în creaţia Sa!
Noţiunea lumii despre frumos este relativă şi variază de la o epocă istorică la alta. Astfel, o femeie considerată „frumoasă” în sec. al XIX-lea, de exemplu, poate părea urâţică potrivit standardelor de astăzi.
De ce ţii atât de mult să te încadrezi în şabloanele modei de astăzi (care peste maxim 10 ani nu va mai fi aceeaşi), în „patul lui Procust” al lumii?
Marius, din ceea ce ai scris în acel articol, îmi dau seama că ai un suflet deosebit, plin de credinţă, de dragoste pentru Hristos… şi acesta este esenţialul în viaţă, aşa cum ştii şi tu.
Îţi sugerez să-I dai slavă Tatălui ceresc, exclamând împreună cu Psalmistul: „Te slăvesc pe Tine, Doamne, că sunt o făptură atât de minunată”!
Domnul Iisus Hristos, Izvorul unic al adevăratei frumuseţi, să fie totdeauna cu sufletul tău, Marius!
Laura Stifter
februarie 17, 2013 @ 4:41 pm
Marius, la articolul Mihaelei ţi-am scris un comentariu şi, fiindcă mi se pare că am exprimat destul de clar şi complet ceea ce voiam să-ţi spun, redau şi aici comentariul meu de la acel articol.
Marius, nimeni dintre noi nu merită apelativul de „urât”, pentru că întreaga creaţie a lui Dumnezeu este bună, este frumoasă!
Fiecare persoană este unică şi, de aceea, între noi există diferenţe atât din punct de vedere spiritual, cât şi fizic şi psihic. În aceasta se vede cel mai clar chipul lui Dumnezeu din noi: în unicitatea noastră după chipul unicităţii Creatorului.
Tu eşti o persoană unică şi irepetabilă (tocmai în aceasta constă valoarea şi demnitatea ta de fiinţă umană, creată după chipul divin şi destinată veşniciei); din acest motiv, aspectul tău fizic nu poate fi identic cu al altor persoane. Însuşi conceptul de persoană/ ipostas (spre deosebire de noţiunea de „individ”) presupune caracterul unic şi irepetabil.
Cei care te consideră „urât” ar vrea ca toţi să se încadreze în standardele lor despre frumuseţe, în ideea lor subiectivă şi relativă despre frumos. Multe persoane, din păcate, ar vrea ca între noi să existe o uniformitate monotonă: toţi să arătăm la fel, eventual să ne şi comportăm la fel… aşa cum ar fi vrut şi comuniştii. Cât de plictisitoare ar fi lumea fără această diversitate minunată rânduită de Dumnezeu în creaţia Sa!
Noţiunea lumii despre frumos este relativă şi variază de la o epocă istorică la alta. Astfel, o femeie considerată „frumoasă” în sec. al XIX-lea, de exemplu, poate părea urâţică potrivit standardelor de astăzi.
De ce ţii atât de mult să te încadrezi în şabloanele modei de astăzi (care peste maxim 10 ani nu va mai fi aceeaşi), în „patul lui Procust” al lumii?
Marius, din ceea ce ai scris în acel articol, îmi dau seama că ai un suflet deosebit, plin de credinţă, de dragoste pentru Hristos… şi acesta este esenţialul în viaţă, aşa cum ştii şi tu.
Îţi sugerez să-I dai slavă Tatălui ceresc, exclamând împreună cu Psalmistul: „Te slăvesc pe Tine, Doamne, că sunt o făptură atât de minunată”!
Domnul Iisus Hristos, Izvorul unic al adevăratei frumuseţi, să fie totdeauna cu sufletul tău, Marius!
Laura Stifter
februarie 17, 2013 @ 4:43 pm
Vaai, acum îmi dau seama că am publicat comentariul de două ori la acelaşi articol, voiam să-l postez a doua oară la articolul scris de Marius! Tare distrată mai sunt!! :))
Doamne ajută!
mihaela G
februarie 17, 2013 @ 5:13 pm
Laura, esti o scumpa! :). Stai linistita, nu esti singura distrata ;)). Imi place mult ceea ce ai scris pentru Marius…nu doar lui i se potrivesc aceste cuvinte…Doamne ajuta si multa bucurie va doresc tuturor!