Ce facem noi este o descriere mult mai exactă a ceea ce credem
Un prieten mi-a trimis o recenzie a cărţii “Liste bizantine: Erori ale catolicilor” scrisă de către Tia M. Kolbaba (Universitatea Illinois Press). Recenzia este scrisă de Elesha Coffman, editor asociat la Istoria creştină. Iată un fragment din recenzie care oferă o perspectivă interesantă:
Potrivit lui Kolbaba, istoricii n-au studiat cu adevărat listele din cauza conţinutului lor neobişnuit: un amestec de dezacorduri teologice, liturgice, şi aparent personale. Lista lui Keroularios acuză latinii, printre altele, că folosesc pâine nedospită în Euharistie, că mănâncă cărnuri necurate, că se rad [aceasta se referă la cler], că adaugă: “şi de la Fiul”, în Crezul de la Niceea (clauza “filioque”), că interzic preoţilor să se căsătorească, că permit episcopilor să poarte inele, că botează doar printr-o singură scufundare. Keroularios rezumă prin a spune, “Prin urmare, dacă trăiesc astfel şi, slăbiţi fiind de astfel de obiceiuri, îndrăznesc aceste lucruri, care sunt, evident, nelegiuite, interzise şi abominabile, vor putea fi aceştia consideraţi incluşi de orice om cu gândire dreaptă în categoria ortodocşilor? Cred că nu.
În liste, putem vedea una dintre principalele diferenţe de mentalitate între Europa de Vest şi de Est. Lucrările latine antieretice axate pe diferenţele doctrinare faţă de greci, îl determină pe Kolbaba să scrie: “Lucrurile pe care aceşti “romani” le fac – neconforme cu ceea ce cred şi predică-îi plasează în afara dogmelor.” Pentru latini, practica, inclusiv Liturghia, este o ramură a dogmei şi, prin urmare, secundară; la greci, practica, fapta dă formă credinţei şi, prin urmare, este de o importanţă supremă.
“Practica dă formă credinţei,” este un principiu frecvent citat de către erudiţi atât în Est cât şi în Vest, în formularea sa latină: Lex orandi, lex credendi. Această frază este corect tradusă astfel, ”legea rugăciunii este legea credinţei.” Este o formulă utilizată în principal în dezbaterile privind practica liturgică – şi adesea numai cu referire la cuvintele din uzul liturgic. Lucrarea lui Kolbaba demonstrează un sens mai larg.
Credinţa creştină – precum şi întreaga viaţă a omului – este mult mai mult decât un set de idei la care subscriem. Nu este un lucru neobişnuit faptul că diferă credinţa noastră ideologică pe care o mărturisim faţă de ceea ce facem de fapt – şi nu doar din cauza ipocriziei sau incapacităţii noastre de a trăi conform cu ceea ce spunem că credem. Vieţile noastre sunt fundamentate mult mai mult în acţiunile şi activităţile noastre decât în ideile noastre. Ce facem noi este o descriere mult mai exactă a ceea ce credem. Lex orandi poate fi descrisă, de asemenea, ca lex vivendi ( ”legea de a trăi”).
Aceasta este o bază importantă pentru a considera locul ascetismului – şi a tuturor disciplinelor spirituale – în viaţa creştină. A devenit ceva obişnuit în practica creştină modernă ca ascetismul să fie disconsiderat – să fie privit fie ca o relicvă eronată a trecutului sau ca fiind incompatibilă cu nevoile societăţii contemporane.
Este într-adevăr incompatibilă cu nevoile societăţii contemporane. În culturile noastre moderne cel mai bine slujim “nevoilor” altora prin a fi cât mai deschişi posibil la manipularea prin publicitate şi multor zeităţi false care ne conduc viaţa noastră de zi cu zi. Desigur, acest fel de slujire nu va fi de ajutor în formarea creştină.
Eu am scris înainte de faptul că vieţile noastre moderne sunt trăite într-o manieră care este aproape imposibil de distins faţă de cea a celor necredincioşi. O cultură seculară ofera numai colţuri şi crăpături pentru practicarea religiei – şi nu este tulburată cât de puţin, atât timp cât religia ”stă cuminte în banca ei.”
Păstrarea posturilor şi a sărbătorilor, a unei rânduieli zilnice de rugăciune, a unei discipline a milosteniei, a modestiei vestimentare şi a modestiei în acţiunile noastre sunt frecvent ignorate sau chiar necunoscute în lumea creştină contemporană. ”De ce ar trebui să postim?” Este o întrebare comună adresată de către catehumeni, în Biserica Ortodoxă. Răspunsul nu pare evident în cultura noastră. Lista scurtă pe care am menţionat-o este doar o fracţiune din practicile normative aşteptate de la un creştin ortodox. Cultivarea pocăinţei ca o atitudine a inimii – o constantă amintire a numelui lui Dumnezeu – dreapta cinstire a sfinţilor şi experienţa vie a comuniunii cu ei – se numără printre practicile care pătrund în mod corespunzător viaţa ortodoxă.
Examinate din afară – este posibil a sugera că astfel de practici nu sunt, în sine, necesare pentru mântuire. Dar, aş spune, că nici un stil de viaţă secular nu este necesar pentru mântuire ci poate foarte bine să o pună în pericol. Erorile cultivate pe modul de gândire secular costă deja naţiunea noastră viaţa a peste un milion de copii nenăscuţi în fiecare an (pentru a da doar un singur exemplu).
“Erezia”, ca un păcat ideologic, poate fi un pericol mai mic decât dispariţia practicilor tradiţionale ale credinţei creştine. Într-adevăr, ce contează ce crede un om secularizat?
De vreme ce credinţa ortodoxă există în lumea modernă, această mod secularizat de a vea lumea este în mod corespunzător o provocare pentru Ortodoxie. Pretutindeni – inclusiv în ţările ortodoxe în mod tradiţional, cultura modernismului trăieşte în vrăjmăşie cu practicile tradiţionale ale credinţei creştine. Presiunea pentru a adapta practicile de credinţă la stilul de viaţă contemporan este neîncetată. Într-adevăr, cu afluxul tot mai mare de convertiţi, Ortodoxia trebuie să pună un accent major pe practicile de zi cu zi ale vieţii creştine şi pe învăţarea lor (şi vorbesc ca un convertit).
Lex orandi trebuie să fie întotdeauna lex vivendi. Fără ele nu va fi nicio lex credendi.
Scuzele mele celor care au avut divergenţe cu limba latină (sau nu au studiat-o). Listele Bizantine astăzi ar trebui să fie extinse foarte mult faţă de numele original ”erorile latinilor”: erorile oamenilor moderni depăşesc orice a fost înainte.
