Față-n față

Nici o parte a corpului uman nu e la fel de intimă ca faţa. De regulă ne gândim la alte părţi ale corpului nostru când spunem „intim”, dar chipul nostru e cel care spune cel mai mult despre noi. Faţa este cea pe care dorim s-o privim pentru a ne da seama ce gândesc ceilalţi sau chiar cine sunt. Importanţa feţei este evidenţiată de multe ori în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament, aceasta este expresia comună a modului în care ne întâlnim cum se cuvine unul cu altul – şi rareori – cu Dumnezeu Însuşi – „faţă către faţă”.
 
În Noul Testament, Sf Pavel foloseşte expresia feţei pentru a descrie schimbarea noastră în chipul lui Hristos.
 
Sfintele icoane sunt fără îndoială expresia cea mai grăitoare a „teologiei feţei”, şi poate printre cele mai temeinice contribuţii ale Ortodoxiei în lume şi în afirmarea a ceea ce cu adevărat înseamnă să fii om. Fiecare sfânt, de la cel mai mic până la cel mai mare, împărtăşesc aceeaşi calitate ca Hristos în icoanele lor. Îi vedem pe toţi faţă către faţă. În icoane, nici o persoană nu e reprezentată în profil – cu două excepţii – Iuda Icarioteanul şi demonii.

Căci este în vederea feţei cea pe care noi o întâlnim la cineva ca persoană. Păcatul nostru este cel care ne întoarce faţa unul de la altul – strădania noastră de a ne face pe noi într-un alt fel mai mult sau mai puţin personal. Este o manifestare a întoarcerii feţei noastre de la Dumnezeu.
 
În comportamentul uman, cel mai asociat sentiment cu ascunderea feţei este ruşinea. Sentimentul de ruşine generează un instinct imediat şi profund de a ascunde sau acoperi faţa. Chiar şi copiii care se confruntă cu jena şi ruşinea, îşi vor acoperi faţa cu mânile sau îşi vor ascunde rapid faţa la pieptul celui care îi îmbrăţişează. Este o parte din calitatea de nesuportat a ruşinii.
 
Ascunderea este actul instinctiv al lui Adam şi al Evei. „Eram goi şi ne-am ascuns…” este expicaţia lor. Cititorii au crezut mereu că goliciunea părţilor intime a determinat primul cuplu să se ascundă. Eu consider că mai degrabă feţele voiau cel mai mult să şi le ascundă.
 

În sensul larg al istoriei întâlnirii lui Moise cu Dumnezeu după ce El şi-a dezvăluit faţa, Sfântul Pavel prezintă evanghelia lui Hristos ca o transformare, ca o relaţie faţă către faţă cu Hristos.
 
„Având deci o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală, şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţa sa, ca fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător. Dar minţile lor s-au învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează prin Hristos; Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor; Iar când se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. De aceea, având această slujire, după cum am fost miluiţi, nu ne pierdem nădejdea, ci ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, neumblând în vicleşug, nici stricând cuvântul lui Dumnezeu, ci făcându-ne cunoscuţi prin arătarea adevărului faţă de orice conştiinţă omenească înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă Evanghelia noastră este încă acoperită, este pentru cei pierduţi, în care Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu. Căci nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos Iisus, Domnul, iar noi înşine suntem slugile voastre, pentru Iisus. Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos.” (2Co. 3:12-6)
 
Vălul lui Moise este o imagine a învârtoşării inimii şi a robiei duhovniceşti. Întoarcerea la Hristos înlătură această învârtoşare şi împietrire a inimii. Cu feţe descoperite privim cunoştinţa şi slava lui Dumnezeu arătată pe faţa lui Iisus Hristos şi suntem transformaţi întru asemănarea cu Hristos.
 
În rusă, cuvântul lik (лик) se poate traduce cu faţă sau persoană. Serghei Bulgakov cochetează cu diverse înţelesuri ale cuvântului în cartea sa Icoana şi cinstirea sfintelor icoane. Este o perspectivă ortodoxă esenţială. Cuvântul grecesc persoană(πρόσωπον) are de asemenea şi acest dublu înţeles. Faţa neacoperită sau neascunsă este faţa fără vinovăţie – sau o faţă care nu se mai ascunde de vina ei. Aceasta este probabil aspectul fundamental al transfigurării noastre în Hristos. Sinele în care ruşinea a fost vindecată este sinele capabil să trăiască ca persoană.
 
Ne întoarcem la umanitatea noastră primordială şi autentică – la statutul nostru de persoane umane. Îl privim pe Hristos faţă-n faţă, aşa cum ar face o persoană care se priveşte în oglindă. Iar, aşa cum spune Sf Ioan, „Noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este”(1Ioan 3:2).
 
Taina Spovedaniei păşeşte cu îndrăzneală direct în lumea ruşinii. Arhimandritul Zaharia spune:
 
…dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine. Îmi amintesc că atunci când am devenit duhovnic la mănăstire, Părintele Sofronie mi-a spus: „Încurajează-i pe tinerii care vin la tine să spovedească tocmai acele lucruri de care le este ruşine, pentru că acea ruşine se va preface în energie duhovnicească, ce poate birui patimile şi păcatul”. În spovedanie, energia ruşinii se preschimbă în energie îndreptată împotriva patimilor. Cât despre o definiţie a ruşinii, aş spune că aceasta este lipsa curajului de a ne vedea pe noi înşine aşa precum ne vede Dumnezeu.. (Lărgirea Inimii).
 
Aceasta nu e o invitaţie la o ruşine primejdioasă – nici o invitaţie a dobândi încă mai multă ruşine – e o descriere a vindecării de ruşine care este dată întru Hristos. Acea vindecare este „curajul de a ne vedea pe noi înşine aşa precum ne vede Dumnezeu.” Este curajul de a răspunde ca proorocul Samuel, „Iată-mă!” când Dumnezeu ne cheamă. Dumnezeu l-a chemat pe Adam care i-a vorbit din ascunzătoarea sa ruşinoasă şi fără chip.
 
Câteva dintre predicile mistice ale părinţilor vorbesc despre Hristos Care îl caută pe Adam a doua oară – dar de această dată, în Iad, când Hristos S-a coborât la cei morţi. Acolo, Adam, nu s-a mai putut ascunde, s-a întors cu faţa către Domnul înviat. De acolo şi icoana tradiţională a învierii Îl arată pe Hristos scoţându-i pe Adam şi Eva pe porţile zdrobite ale Iadului.
 
Porţile Iadului sunt scrise pe chipurile noastre – aşa cum sunt şi porţile raiului. Este taina adevărului propriu – cel care este recreat în chipul lui Hristos – întocmai cum L-am vedea faţă-n faţă şi am descoperi că nu a mai rămas nicio vină. Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Dulce libertate!

(Pr. Stephen Freeman)