Femeia mironosiță

Atunci când Adam şi-a privit în faţă femeia pe care i-a zidit-o Dumnezeu din coasta sa (Fc. 2, 22), a fost atât de uimit încât a numit-o „viaţă” (Fc. 3, 20), fiind motivul cel mai minunat al vieţii sale, o viaţă ce de acum înainte nu mai putea fi plictisitoare. Dumnezeu Însuşi a „riscat” frumos, din dragoste pentru Adam, atunci când i-a zidit-o pe Eva, întrucât distincţia bărbat-femeie avea să fie binomul care va introduce pe traiectoria creaţiei un lucru străin de ea: păcatul şi moartea. Se pare că dialogul dintre bărbat şi femeie era atât de ameţitor încât amândoi s-au îmbătat de frumuseţea celuilalt şi au căzut iremediabil (Fc. 3, 1-24).

Pentru că Eva a gustat cea dintâi din fructul pomului oprit (Fc. 3, 6), soarta ei avea să cunoască în istorie cele mai diverse schimbări. Fie a fost blamată de moralişti şi socotită cauza răului din lume, fie a fost idolatrizată de pătimaşi făcându-o zeiţă a plăcerilor fără saţiu, femeia nu a cunoscut apreciere din partea lumii, adesea, din pricina patimilor ascunse ale bărbaţilor. Totuşi, între aceste două extreme, cu toate formele lor variate, femeia, şi-a asumat rolul de mamă, statut ce nu i l-a putut denigra nimeni. Plecând de la acestă calitate, Biserica, prin Maica Domnului, a recuperat în maximă posibilitate fecioria şi maternitatea femeii, fiind unica Mamă-Feciară, ce avea să vindece în dreptul femeii atât cauza păcatului, ce devine cauză a mântuirii (de vreme ce a născut pe Mântuitorul lumii), cât şi cauza plăcerilor, care se transformă prin pururea fecioria ei în sursă a virtuţilor creştine, pe care fecioarele şi feciorii Domnului le vor zugrăvi pe bolta istoriei Bisericii cu vieţile lor sfinte.

De la Maica Domnului, în jurul ei şi deodată cu ea, a apărut „femeia mironosiţă”. Nu este un tip special de feminitate, ci este chipul autentic al feminităţii, o recuperare a frumuseţii ei naturale, de care bărbatul nu se mai poate îmbăta periculos, ci doar cu o „beţie trează” (Efes. 5, 18), o adevărată desfătare duhovnicească, care îl va vindeca definitiv. Aceasta pentru că, odată cu femeia mironosiţă sau femeia creştină, accentul se mută de pe binomul masculin-feminin, pe trialogul Dumnezeu-bărbat-femeie, iar, adesea, motorul iniţierii acestei treimi a comuniunii dintre om şi Dumnezeu este femeia mironosiţă, femeia care şi-a găsit doar în Hristos, împlinirea desăvîrşită a năzuinţelor ei nelimitate. Altfel spus, Histos este singurul bărbat care poate împlini aşteptările femeii, pentru că Maica Domnului a fost singura femeie care a înplinit aşteptările lui Dumnezeu şi aşteptările oricărui bărbat. Poate de aceea, în tradiţia monahală, maicile au drept mire pe Hristos, iar călugării au drept protectoare pe Maica Domnului.

Etimologia femeii mironosiţă este strict legată de iubirea desăvârşită pe care Mântuitorul Hristos a arătat-o faţă de mama sa şi faţă de toate femeile care l-au urmat şi l-au slujit până la cruce, fără nicio teamă. Ele l-au uns cu miruri, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au aşezat în mormânt, cu simţul viu al învierii (Lc. 23, 53-56). De la această grijă au fost numite mironosiţe, adică purtătoare de mir, fiind primele care au cunoscut învierea lui Hristos (Lc. 24, 1-11). Şi până astăzi, ele împart lumii buna mireasmă a credinţei în Hristos, fiind cele mai bune propovăduitoare ale Evangheliei, nu atât prin cuvânt, cât prin purtarea lor plină de sfială sfântă, prin care nu poţi să nu devii îndrăgostit de cer. Indiferent unde am cunoscut-o, în familie, la şcoală, pe stradă etc, femeia mironosiţă poartă Biserica cu ea, pentru că-L are pe Hristos în inima ei de unde transpare în toate câte face.

Chiar dacă, de-a lungul timpului, „mironosiţa” a devenit cuvât peiorativ pentru accentele feministe ale vieţii, iar societatea a denigrat-o, fiind considerată opusul feminităţii şi chiar ruşinea frumuseţii, atunci când „beţia patimilor” a împins omenirea în căderi ce păreau iremediabile, singura salvare ia venit prin femeia mironosiţă, indiferent care ia fost numele, sau care ia fost modul de manifestare. Este vorba de curajul debordant pe care doar femeia îl are în faţa morţii, sfidându-o cu „bărbăţia ei”, iar acest curaj nu este decât instinctul matern al femeii, care se manifestă deplin în toate situaţiile limită, şi salvează viaţa indiferent de sacrificiu. Astfel, prin femeie, viaţa se autentifică nu doar etimologic, sau numai prin naştere, ci şi prin disponibilitatea continuă de a reface orice loc al lumii viciat de moarte. Aşa au ajuns desfrânatele „fecioare înţelepte” ce au umplut calendarul Biericii şi sinaxarul ei cu cele mai deosebite acte de sfinţenie.Toate acestea sunt înscrise în firea femeii ca un ADN duhovnicesc ce irupe înafară, în diferite forme şi la ocazii nebănuite, iar în femeia mironosiţă ele se manifestă într-o continuitate „obsedant” de frumoasă.

Îndeosebi, femeia mironosiţă se distinge prin două calităţi evidente, care sunt şi două atitudini de viaţă deosebite. Este întodneauna tăcută şi plină de bucurie. Tăcerea ei nu-i un handicat al vorbirii, ci este un soi de arstrocraţie umană, care vorbeşte mai mult şi mai intens decât orice discurs public sau orice predică înaltă, pentru că urzeşte interior taine la care nu putem avea acces decât prin tăcere. Ea tace şi face, tace şi se/ne preface. Cât priveşte bucuria ei, este tocmai rezultatul şi răsplata acestei taine a tăcerii. Paradoxal, tocmai în tăcere se ascunde taina bucuriei depline, pentru că tot ceea ce nu se risipeşte înafară se converteşte interior în roade ale bucuriei. De aceea, Mântuitorul Hristos, după învierea Sa, primul cuvânt rostit a fost: „Bucuraţi-vă”, şi el a fost adresta femeilor mironosiţe, care-l căutau dis de dimineaţă la mormânt (Mt. 28, 9).

Pentru aceste firave observaţii trecute în dreptul femeii mironosiţe, sub care se ascund taine nebănuite, Biserica le cinseşte în chip deosebit la „Duminica Femeilor Mironosiţe”, evidenţiind lucrarea lor duhovnicească, dintotdeauna şi depretutindeni, de o calitate egală cu cea a bărbaţilor, fără nicio discriminare, ba având chiar ceva pe deasupra – dacă ţinem cont că prin Maica Domnului, femeia, după Preasfânta Treime, ocupă în Biserică cel mai înalt loc în ierarhia cerească… şi în ierarhia pământească a oricărei inimi suferinde.

(Gheorghe Butuc)