Fenomenul „Emo” – fenomen al departarii de Dumnezeu!
De cand mass-media a difuzat o stire care pe mine cel putin m-a marcat despre o fata care s-a aruncat de pe bloc la varsta de 13 sau 14 ani din cauza iubitului ei….nimic special pentru stiri …. dar se adusese in fata publicului faptul ca facea parte din o organizatie americana Emo daca nu ma insel ca asa se numea … Asa a inceput sa se raspandeasca ceea ce numim azi fenomenul „Emo”! Si nu numai mass-media…
Cel putin pentru mine consider de vina mass-media, pentru ca interesul pentru acest fenomen in randul tineretului romanesc a crescut din curiozitate! Iata la ce a dus mediatizarea acestui subiect:
Am avut ocazia sa ma intalnesc cu un baiat „Emo” la Costinesti…avea o figura ciudata…era pierdut, nu se simtea bine…l-am simtit! De frica eu ticalosul nu m-am apropriat sa sufar alaturi de el si sa il intreb ce are! Poate reuseam sa vorbesc ceva cu el…sa ii dau un sfat bun! Acum dupa mult timp din vara aceea imi aduc aminte de fata lui pierduta…..cred ca el cauta pe Domnul fara sa isi dea seama! Cauta pe cineva in indepartare, dar nu gasea….cauta un umar unde sa planga, dar nu gasea….cauta un pic de speranta….dar la fel nu gasea!
Ochii mi-au atras atentia….erau tristi si fara dorinta de a trai! Il priveam in ochisorii lui, dar el nu ma privea…era cu gandul in alta parte….Vestimentatia era toata in negru o culoare in care se regasea, o culoare a deznadejdii, a mortii! Ce era in sufletul lui numai bunul Dumnezeu stia! Dar am simtit multa amaraciune si dorinta omului neputincios care doreste sa se descarce… sa planga! Doamne ce suferinta enorma avea acela pe chip…si noi ce facem? In loc sa suferim cu ei, dar nu ca ipocritii….mai degraba ii judecam! Sa le aratam ca nu e asa lumea cum o cred ei! Ca au unde sa planga pe umarul nostru…ca au unde sa spere ca il au pe Domnul…ca nu e numai toamna in sufletul unui om, ca e si primavara!
Doamne cand eu nu sunt in necaz uit de Tine si uit a-ti mai aduce multumirea cuvenita….dar cand sunt in necaz ce repede alerg catre Tine! Cum dau uitarii faptul ca inainte a fost primavara in sufletul meu si cand e toamna repede alerg la cinstitul Tau scaun si ma rog sa ma slobozesti de necazuri! Si Tu cu bucurie ma primesti si nu lasi sa apuna viata mea…..dar despre cei care se considera „emo” ce au in sufletul lor? Grele suferinte le apasa pe umeri…unii au ramas fara parinti…unii au ramas fara unul dintre parintii, unii au fost parasiti de ambii si au cautat iubirea in alta parte….in bratele unui/unei „iubit(e)” !
Dar oare acela poate sa implineasca sentimentul matern? patern? Daca si aceia (iubitii) ii parasesc se simt abandonati total! Si ajung sa se sinucida! Oare de ce ma intreb eu? Raspunsul mi-a venit clar….cei care au ramas in aceasta lume au uitat sa le aduca speranta pe chip….si sa le aminteasca ca bunul Dumnezeu e sus si vede tot si ca prin puterea Lui se sprijina toata lumea si sa le spuna ca Domnul nu ne da un necaz daca nu stie ca trebuie sa urmeze o bucurie! Ceva care sa ne salte inima de placere! Au uitat cei apropriati a le aduce vestea Craciunului, vestea Pastelui unde puteau regasi o licarire de speranta…si astfel erau salvati si nu mai nutrea cel rau in gandul lor sinuciderea….Au uitat sa le vorbeasca…despre Dumnezeu…..Cautarea lor disperata este cautarea lor spre Dumnezeu fara sa isi dea seama ….. fara sa constientizeze!
Dar ce ii face cu adevarat sa isi ia viata? Respingerea noastra, ura manifestata de noi cand auzim ca unu este „emo” si radem de dansul, batjocorindu-l, omorandu-i cinstea ….Dar daca este cineva in familia noastra care e „emo” fara sa ne dam seama? Bunicii saracii plang amarnic cand vad ca nepotica si-a pus capat zilelor….dar ei ce puteau face? Puteau sa vorbeasca cu ei….sa ii descoase….sa ii deschida spre dansii..spre Dumnezeu…dar noi ne lasam in baza ca „lasa dom’le copilul in pace ca stie mai multe decat noi mai ales azi” Si copilul ia de buna ce zicem ca el nu constientizeaza…si gandeste in sinea sa ca ia o decizie corecta…..ca doar e „mare”, dar oare suficient de „mare” sa inteleaga ? Suficient de mare cat sa…..ce? Sa isi puna capat zilelor…!?
Dragi parinti, colegi, frati intru Hristos Domnul iubirea nu trebuie sa fie cautata de copii, voi trebuie sa i-o oferiti copilului! Cuvantul Domnului nu ei trebuie sa il caute intai, ci voi trebuie sa il spuneti! Din gura voastra sa auda prima data de Hristos decat sa ii mintiti cu existenta lui Mos Craciun…..unde e Mos Craciun sa le aline suferinta? Unde?
Dati-mi voie sa fac o apreciere „criza de identitate” de la varsta adolescentilor e o criza de necunoastere a sinelui! Din biblie ar putea afla multe adolescentul nostru! Ar putea sti ca Domnul a creat pamantul si pe primii oameni Adam si Eva si nu e vorba de evolutie, metoda de „implementare” in gandul meu si al altor tineri ca Domnul nu exista si ca totul s-a realizat de la sine! Ar putea afla adolescentul nostru despre Sodoma si Gomora bine cunoscutele cetati care au fost pedepsite de Dumnezeu, pentru ca erau desfranate! Azi pe locul fostelor cetati se afla Marea Moarta , cea mai sarata apa din lume…..precum pacatul savarsit! Ar putea adolescentul nostru sa cunoasca harul lui Dumnezeu care lucreaza in oameni! Avraam, Moise….sunt multi care au primit har! Ar putea….sa se cunoasca din multe intamplari! Si asa ar fi un echilibru in sufletul lui si nu ar mai dori sa moara cand are un necaz, ci sa se mantuiasca! Sa cunoasca pe Dumnezeu mai profund…..
Sa le oferim iubire copiilor nostri, aproapelui nostru si sa nu ii respingem cum facem adesea cu cei care sunt „emo” sau imbratiseaza alte culturi intunecate!
Sa ii readucem la cunoasterea lui Dumnezeu si sa suferim cu ei, sa iubim cu ei, sa cercetam cu ei, sa descoperim cu ei, sa ii iubim precum ei ne urasc, sa ii ajutam precum sunt ei de indiferenti, sa le oferim viata precum ei nu si-ar da-o pentru noi, sa imprumutam o raza de lumina….sa aprindem un scantei in minte …. si in suflet! Amin.
(Adrian)
flinutz
ianuarie 9, 2009 @ 10:57 am
Doamne ajuta!
Crezi ca daca un copil emo ar citi articolul acesta, l-ar ajuta cu ceva?
Credeti ca daca-i spui unui emo: „citeste Biblia!” el o va lua din raft si o va citi?
Textul e text, scris rece, vorba e vorba goala daca nu e spusa cu dragoste, daca nu e spusa cu atentie.
Indemnul la credinta e nefolositor daca nu e urmat de fapta. Daca ii spui unui copil de sfinti, de biserica, dar nu mergi cu el la biserica, nu-l inveti sa sarute o icoana, nu-i raspunzi la intrebari, nu-l asculti, preferand sa il lasi la televizor, ca asa e mai cuminte, sau il trimiti afara, la joaca, pentru ca tu n-ai timp de el, degeaba…
Si daca ajunge intr-un anturaj dubios, sau daca se izoleaza, iar tie, ca parinte, nu-ti pasa, cine-i de vina? Mos Craciun, nu? Observ o fobie legata de acest Mos Craciun. Foarte multi tineri si parinti tineri, dezamagiti si infricosati de ce-i asteapta cu copiii lor, au gasit o tinta: MOS CRACIUN!
Fratilor, tot asa ajung unii sa dea vina pe Dumnezeu daca cineva apropiat ajunge la sinucidere, sau ajunge rau, sau nu ajunge asa cum trebuie! Aveti grija…
Nu e nici Mosul, nici Fat Frumos, nici Zana Maseluta de vina ca acesti copii se insingureaza, ca sufera atata. CI ACEIA APROPIATI AI LOR. SI ANTURAJUL. SI NOI, CEILALTI. Pentru ca nu ne cunoastem si nici nu vrem (mai grav), nu protestam in directia in care trebuie: mania cadourilor, a reducerilor de preturi, promotii (cand de fapt produsele au un pret mai mic, dar si asta poate fi prea mare fata de utilitatea lor), manie promovata de massmedia, la fel ca si „curentul” EMO si multe alte rele.
ionutz
ianuarie 9, 2009 @ 11:18 am
Tocmai ca aproprierea de cele sfinte e ca si inexistenta!Azi copilul urmeaza normal exemplul de necredinta al parintelui!Nu merge la biserica,nu citeste cele sfinte….nu are faptele bune din partea parintilor….si nu numai!Dar parintii raman un pilon important!In ceea ce ii priveste pe cei care sunt emo daca ar citi acest articol ar ramane reci intradevar ,pentru ca ei nu mai cred nici in ei insisi!Dar parintii altor copii??
Balan Claudiu
ianuarie 9, 2009 @ 12:56 pm
Articolul nu se adreseaza celor care sunt emo ci noua celor care suntem pe langa ei, ne da o idee de cum ar trebuie sa ne comportam in preajma lor.
nadut
ianuarie 9, 2009 @ 12:57 pm
Cred ca un „Emo” ca si alt gen de tanar in ratacire, nu se poate ajuta singur, defapt nici nu stiu daca este in stare macar sa ceara ajutorul. Pur si simplu, un astfel de tanar sta paralizat in deriva. Oarecum vorbesc si din experienta tineretii mele(nu emo). Deci daca un Emo ar citi acest articol nu cred ca l-ar influienta in vre-un fel. Dar asa cum a spus foarte bine Adrian in articol, problema suntem noi. Noi trebuie sa fim cei care sa le iesim in intampinare, noi sa le intindem mana mai intai. Nu sa ii judecam si sa le intoarcem spatele, ci sa-i tragem din tristetea si intunericul lor cu multa rabdare. Poate cea mai importanta cauza a ratacirii unor astfel de tineri cred ca este data de parinti. Parintii care nu i-au invatat esentialul, care nu le-au pus lumina credintei in suflet…pentru ca si ei la randul lor probabil inca se afla in intuneric dupa 50 de ani de ateism cumplit.
gabriela
ianuarie 9, 2009 @ 1:06 pm
Foarte bun articolul! Felicitari! Aveti mare dreptate…Adolescenta este o perioada dificila si de regula are consecinte asupra intregii vieti. Pentru cei care o trec cu bine, se observa o evolutie, se maturizeaza, devin oameni cu personalitate, care stiu ce vor. Ceilalti, care nu reusesc fiindca se abat de la drumul lor, ratacind, lasand in urma tot ce au invatat de la parinti si de la bunici, sfarsesc prin a-si distruge ce au mai bun sau chiar renunta la viata. Sunt de parere ca numai de mana cu Dumnezeu poti reusi. E ideal sa alergi la Biserica cand nu stii ce se intampla cu tine, fiindca acolo vei afla toate raspunsurile. Dar cei multi nu merg sa-L cunosca pe Dumnezeu personal. Li se pare ca e o chestiune specifica varstei a 3-a…Din nefericre! Adolescenta e grea, sunt tentatii multe si, mai nou, daca ceva nu iti merge bine, te sinucizi. E foarte trist pentru ca acesti copiii isi refuza sansa de a trai. Asa cum e ea, viata are multe parti frumoase si ei le vor rata. Fetita aceea si-a rapit bucuria de a avea o familie, fericirea de a fi mama si marea sansa sa se mantuiasca. Suntem datori , ca parinti, sa le oferim de toate, in special DRAGOSTE. Pentru ca asta e cea mai mare durere a lor…Muncim mult, pana tarziu…si uitam de copii, uitam esentialul, scopul vietii noastre.
Sunt convinsa ca acest articol nu e citit de multi tineri Emo, ca site-ul nu este printre preferate si mare lucru nu putem sa facem pt ei, insa datori suntem sa ne rugam pentru inteleptirea lor in acele momente grele. Si sa ne rugam pentru copiii nostri, sa aiba puterea sa nu cedeze ispitelor vremurilor in care vor trai , iar noi sa fim parinti buni, iubitori, sa murim inaintea copiilor nostri, cu multumirea ca i-am crescut in frica lui Dumnezeu.
flinutz
ianuarie 9, 2009 @ 4:38 pm
Nu am scris ca articolul se adreseaza tinerilor EMO. Tocmai aici ar fi una dintre probleme.
Am scris ca trebuie ajuns la inima parintilor acestora (asta si se incearca prin articol), pentru ca acestia sunt parinti care clar ii neglijeaza mult, foarte mult, intr-o forma sau alta: ori ii rasfata prea mult, oferindu-le totul, dar fara nici un pic de dragoste adevarata, ori se poarta urat cu ei, batandu-i, si oferindu-se pe ei insisi ca exemple de depravare…
In primul rand, acesti copii sunt ai unor PARINTI CARE NU SE PREOCUPA DE COPIII LOR. Acesti copiii nu sunt doar neglijati, au fost (intr-o anumita perioada) abandonati, desi nu sunt singuri pe lume.
Dar, in timp sa se ajunga la inima parintilor lor, atentia lor e deviata in alta parte, spre figuri de poveste.
In plus, si acesti copii au nevoie de articole dedicate lor. Credeti ca intra numai parinti pe net si citesc lucrurile astea? Si copiii au nevoie sa stie ca parintii lor ii neglijeaza din diferite motive – unii pentru ca atata pot, sau pentru ca atata se pricep, dar ca ii iubesc. Iubirea poate imbraca diferite forme, nu toti iubesc la fel ca noi…
iulian
ianuarie 9, 2009 @ 10:55 pm
nush ce parere aveti voi dar uitati ce ma nemultumeste pe mine:Cand oamenii vad un emo pe strada incep sa il batjocoreasca sa se lege de el etc.Dar ei inainte nu se gandesc ca poate acei copii,adolescenti de care fac ei batjocura,poate de curand au trecut printr-un mare necaz,acestia atata stiu:,,Uite un emoist,satanistu drecu,ba emoistule *******”si tot asa continua sa ii batjocoreasca.Va spun pt ca am trecut prin asta,la inceputul clasei a8-a am facut eu de unul singur un ,,periment” care consta in:m-am dat colegilor drept emo kid,aveam toate caracteristicile unui emo kid,haine negre privire pierduta,retras etc.Injuraturile si toate batjocorile care mi le-am luat nuici nu va puteti imagina.Aproape ca imi plangeam de mila dupa o zi de scoala,si eu m-am gandit la inceput sa fac asta tot anul scolar dar dupa o saptamana m-au lecuit,deci sfatul meu nu incercati asta.
Liviu
ianuarie 9, 2009 @ 11:31 pm
Generatia emo e generatia tinerilor ignorati de biserica si de prieteni. Acolo, in lumea lor trebuie sa coboare preotul, prietenul si Hristos. De fapt, EL de mult e acolo, dar nimeni nu-l vede. Ceilalti sunt marii absenti, pe care-i asteapta si Hristos.
flinutz
ianuarie 10, 2009 @ 12:30 am
@Liviu,
Generatia emo nu e ignorata de biserica. Biserica ii asteapta. Preotul nu umbla pe strada dupa copiii emo, aceasta indatorire revine parintilor – sa fie atenti pe unde le umbla odraslele, sa fie atenti la nevoile lor etc. Deci preotul nu face parte dintre „marii absenti” dupa cum scrii tu.
Pe tine te-a dus preotul de manuta la biserica?
Remuswaz
ianuarie 12, 2009 @ 9:27 pm
Uhuuu! Inca credem in Adam si Eva. Chiar ce pot sa spun… Daca a ma vedea arzand in Iad alaturi de Adam si Eva pana la a doua venire va face sa va simtiti mai bine, go on. Sunt genul de emo care ii ajuta pe altii sa se simta bine asa cum sunt, nu sar la atac asupra sistemelor de optiuni ale altor persoane…
nadut
ianuarie 13, 2009 @ 11:03 am
@Remuswaz, inca mai credem in Adam si Eva.:-) Este adevarat ca s-a ajuns la multa necredinta si la multa ratacire in ziua de azi, dar multumim Domnului ca ne-a intors de pe caile gresite. Daca ideea iadului ti se pare insuportabila, ma intreb oare cum ti se pare „ideea” de rai? In cazul asta cred ca ai spune „go on…with me”:-) Banuiesc ca ai ajuns si tu intr-un punct in care sa sesizezi ca oricat de bine te-ai simti pe pamant, tot este o fericire limitata, pentru ca intotdeauna vrem mai mult. Si ma intreb: Tu nu ai simtit niciodata prezenta lui Dumnezeu in viata ta? Ceva care nu a depins de nici un factor rational, ceva care nu poate fi explicat cu cuvinte? Nu ai simtit niciodata nevoia sa-l cauti pe Dumnezeu? Te-am intrebat ca sa pot intelege mai bine cum vezi tu lucrurile.
Remuswaz
ianuarie 13, 2009 @ 12:52 pm
Hmm… eu vorbeam de faptul ca Adam si Eva nu pot exista stiintific vorbind. Asta nu inseamna ca eu nu cred in Dumnezeu. Depinde ce intelegi tu prin Dumnezeu. Dac e cel pe care trebuie sa il urmezi orbeste, in numele carora Cruciatii au ucis, nu. Cred intr-o forma de conducere superioara a Universului. Dar relatia mea cu ea este strict personala si este datoria sa o descopar, nu sa mi se impuna. Si preotii homosexuali si pedofili cred in dumnezeu… in numele lui au slujit. Din mana lor ai luat tu impartasania poate. Aceeasi mana care… in fine. Iar daca eu sunt rau, ti-am mai spus, ma bucur ca te pot face sa te simti bun. Unii oameni (masele) chiar sunt fericite asa: sa li se spuna ca esti bun daca faci asa si oricine altcineva e rau. Oricum, mi-a placut cum ai inceput postul. Vrei sa dai la teologie? Si nu, nu sunt sarcastic. Apreciez oamenii care pot crede fara sa-si puna intrebari. Atat mai zic: nu cei care nu si-au pus intrebari au schimbat lumea. In bine sau in rau, dar au schimbat-o. Pentru asta ii sunt recunoscator „Evei” daca vrei.
nadut
ianuarie 13, 2009 @ 1:29 pm
In privinta nelamuririi tale despre ce inteleg eu prin Dumnezeu, atunci cu siguranta nu este cel in numele caruia Cruciatii, catolicii cu inchizitia si altii asemenea, au ucis. Problema este ca multi oameni il vad pe Dumnezeu ca pe o forta care se impune dar „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”, deci acea ‘forma de conducere superioara’ nu da buzna…ci asteapta cu rabdare sa i se deschida, daca vrem, bine-nteles:-) Nu cred ca ar fi nimeni in stare sa iubeasca un dumnezeu abuziv, deoarece noi suntem facuti din dragoste si aspiram catre dragoste, catre afectiune in general, iar dragostea daca nu ar fi libera, nu s-ar mai chema dragoste. Cred ca problema este cum ne raportam noi la Dumnezeu, nu El la noi. Cat despre preotii homosexuali, nu vreau sa le iau apararea, dar ma intreb si eu cand o sa apuc sa vad la televizor, in special la pro-tv, ca o sa ni arate si preotii buni din tara, nu numai cei de care sa fugi. Esti baiat istet…ai inteles ideea. Nu, nu vreau sa dau la teologie, pentru ca nu am chemarea asta, sunt doar un simplu credincios. Daca tu ai fi rau, nu as avea cum sa ma simt bine, pentru ca asta nu m-ar face pe mine mai bun decat tine, si chiar presupunand ca as fi …de ce sa ma bucur cand cineva este rau si eu bun? Oare nu suntem fii ai aceluiasi Adam?
flinutz
ianuarie 13, 2009 @ 4:34 pm
@Remuswaz, inteleg ca voi (emo) sunteti impartiti in mai multe… categorii – 1. emo care asculta manele si care vor sa para emo; 2. emo care sunt intr-adevar sensibili; 3. emo care se imbraca dupa anumite reguli, care asculta o anumita muzica „emo” si care mai ajung si la sinucidere… Am dreptate pana aici? Cel putin, asa am citit pe un blog al unui emo… Inteleg, deci, ca tu ai fi din acela sensibil, pentru ca, nu-i asa, esti „genul de emo care ii ajuta pe altii sa se simta bine asa cum sunt” (te-am citat). E ok ca tu crezi ca esti sensibil, dar oare o fi chiar asa? Te intreb aceasta pentru ca prin ultimul comentariu, aduci cuvinte jignitoare bisericii mele si preotilor ei (poate nu ti-ai dat seama, dar asta ai facut), dar nu spui nimic de dumnezeul in care crezi tu… Oare dumnezeul tau este tot hiper-sensibil? Si oare ar muri pentru tine?
Vorbesti de intrebari si raspunsuri… Ia spune-mi, ce distanta este de la Pamant la Luna?
ionutz
ianuarie 13, 2009 @ 11:31 pm
Daca te-ai gandit flinutz sa ii ceri distanta de la Pamant la Luna atunci saracul om o fi crezut ca nu il iei in serios!mi-ar face placere daca m-ai lamuri de ce l-ai intrebat asta ca sa nu gresesc gandindu-ma asa!
flinutz
ianuarie 14, 2009 @ 3:03 pm
Nu-mi place sa vorbesc despre altii, dar nu stiu daca el imi va raspunde la intrebarile de mai sus. Si cum tu insisti, iti raspund.
Remuswaz a scris, cu ironie, ca apreciaza oamenii care cred fara a pune intrebari.
Si sunt curios cum a crezut el ca pana la luna sunt 384000 km… Doar pentru ca i-au spus altii? Pentru ca inteleg, din spusele sale, ca doar in ce simti, in ce poti testa tu poti sa crezi…
Poate l-am inteles eu gresit. Daca e asa, imi cer iertare si as vrea sa fie mai precis.
andrada
octombrie 3, 2009 @ 3:26 pm
Sunt de parere ca tinerii care sunt emo ALEG sa fie asa! Nu ii mai prezentati ca pe niste victime ale societatii fiindca ei au ales sa fie asa si chiar le place! Tinerii adera la curentul emo nu fiindca ar fi, saracutii de ei, intr-o mare deznadejde sau in vreo depresie, ci fiindca vad la altii imbinarea aceea „stranie” dintre imbracaminte, hairstyle, tona de accesorii si li se pare „cool” treaba. Curentul emo isi gaseste mereu adepti in primul rand prin infatisarile pe care le propune si le promoveaza. Ca sa fii emo, trebuie sa iti vopsesti si sa iti tunzi parul in asa fel incat sa arate cat mai ridicol, dar ai mare grija – din felul in care arata parul trebuie sa reiasa clar ca a costat destul de mult toata acea tufa multicolora! Hainele nu mi se par catusi de putin ciudate, chiar daca majoritatea „emotivilor” opteaza cu buna stiinta pentru prost-gust. Sa nu mai zic de toate accesoriile… Dupa ce ti-ai „tencuit” fatada in stil emo, poti incepe sa iti fabrici convingerile. Poti incepe sa te autosugestionezi ca nu te iubeste si nu te intelege nimeni si dupa o vreme poate chiar ajungi sa crezi. Daca totusi nu ajungi sa crezi ce spui, atunci macar invata pe de rost cateva citate din Cioran sau din Nietzsche – nu se stie niciodata cand te intreaba cineva pe ce se fondeaza atitudinea ta, deci e bine sa ai niste raspunsuri pregatite – unde mai pui si ca pana la urma cineva tot se va lasa impresionat de cultura ta… Va spun toate acestea fiindca frecventez o facultate plina de „emotivi” si stiu ca in fond nu e decat o chestie de imagine, de TERIBILISM!!! O mare parte dintre emo kids sunt copii de bani gata, caci nu poti fi emo fara tona de accesorii si vopsele – care costa! Iar in ceea ce priveste vestimentatia lor – dati-mi voie sa nu fiu de acord. Majoritatea nu se imbraca numai in negru! Dimpotriva – le plac si culorile stridente precum magenta sau galben – si le folosesc intr-o varietate de combinatii, una mai stupida decat alta. E vorba de o imagine bolnavicios de mult studiata si pusa la punct! Ajung sa isi modifice si mersul, sa isi tina spatele stramb si sa se infometeze (fetele) numai pentru a obtine acea infatisare care impresioneaza pe unii, socheaza pe altii sau chiar provoaca repulsie. „Emotivii” de fapt nu vor decat sa faca in asa fel incat privirile celor din jur sa le confirme ca sunt speciali, ca sunt „true” – prin admiratie sau repulsie. Imaginea emo nu este o imagine a deznadejdii, ci a circului, o expresie a simpatiei fata de anarhie, pana la urma. Am vazut oameni cu adevarat deznadajduiti si nu printre emo kids. Cand e trist si realmente deznadajduit omul, nu-i mai vine sa stea ore in sir in fata oglinzii pentru a schimba de cateva ori tinutele, accesoriile si machiajul. Nu am vazut prosti nefericiti pana acum. Vad ca multi dintre voi s-au lasat pacaliti de infatisarea „emotivilor”, ajungand sa creada ca sunt profund intristati din pricina neadaptarii. Dar emo kids CAUTA NEADAPTAREA!!! Nu poti fi emo fara a fi antisocial. Si emo kids dispretuiesc pe cei ce nu sunt „true” precum ei! Aud nenumarate discutii intre asemenea fenomene in curtea facultatii. Ei depun eforturi serioase pentru a-si induce starile depresive! De cele mai multe ori nu reusesc, dar au suficiente replici „in buzunar” pentru a-i face pe ceilalti sa creada ca sunt tristi. Daca de maine toata lumea s-ar comporta ca niste depresivi, emo kids si-ar schimba „prinipiile” si s-ar deosebi de lume prin buna dispozitie! E chiar atat de greu de vazut?
george
octombrie 3, 2009 @ 9:47 pm
@andrada
daca unul din noi ar fi in situatia aceasta, sa fi intrat intr-un astfel de anturaj, de grup, cum ne-am simti?
Ne-am pus noi vreodata in situatia aproapelui?
Sa nu-ti fi spus parintii de Dumnezeu, ce inseamna iubirea, binele, aproapele?
Noi suntem niste privilegiati, dar ei sunt in cadere, in ratacire, vai de parintii care n-au grija de copii?
Sa incercam sa-i intelegem, sa le intindem o mana de ajutor asa cum ne-a intins-o noua Dumnezeu, sa-i apropiem nu sa-i gonim,sa- i judecam.
cum ne numim noi crestini?
sa ma ierti
andrada
octombrie 5, 2009 @ 7:30 pm
sunt de acord ca au nevoie de ajutor – se vede de la o posta. tot ce incercam sa spun e ca tinerii emo sunt in cadere fiindca au ales asta. si sa stii ca majoritatea nu se dau in laturi de la a-L huli pe Dumnezeu. Aderand la acest curent ei fac intr-adevar o alegere, dar nu tocmai in cunostiinta de cauza. Si aici intervine datoria crestinilor – aceea de a le arata DE CE nu este corecta alegerea lor. Exista o multime de feluri de a cadea – aderarea la curentul emo e doar unul dintre ele. Nu incercam nicidecum sa ii condamn, ci doar sa enumar cateva dintre „simptomele” emo-ismului. In general, daca vrei sa ajuti un astfel de tanar, e foarte important sa stii ce si cum gandeste – ce ii place, ce il lasa rece, ce ii repugna si ce il face sa fie sceptic, pentru a sti cum sa te apropii de el. Daca nu stii care e cel mai potrivit mod de a-l aborda, risti sa pierzi orice sansa de a-l face macar dispus sa te asculte. In spatele „fatadei” migalos „tencuite” se ascunde o serie intreaga de mizerii. Si nu vad nimic rau in a spune mizeriei „mizerie” – inainte de tratament e nevoie de un diagnostic. A prezenta faptele asa cum sunt nu inseamna a condamna.
george
octombrie 5, 2009 @ 9:08 pm
@andrada
Numai Dumnezeu ne cunoaste inimiile si gandurile fiecaruia dintre noi,iar omul singur are libertatea de a alege cum ai spus si tu, sa cada sau nu in pacat,sa stea in mocirla sau nu, prin consimtirea la pacat,cum spunea si parintele Cleopa.
Numai Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre îi poate vindeca, da asa sunt faptele sa ne rugam si noi pentru acestia care in lipsa de constiinta, in faradelegea lor, in caderea lor sunt in starea aceasta pentru ca sa-i intoarca Dumnezeu pe calea cea buna, sa le imblanzeasca inimiile incatusate.
Doamne ajuta!
emo_boy_06
noiembrie 11, 2009 @ 11:38 pm
E prima zi din prima luna a anului, ma intreb ce este moartea? Altii spun ca moartea este un motiv de a scapa de probleme,altii spun ca e un somn adanc,etern si inocent…dar eu stiu ca altceva este moartea.Vremea vine,vremea trece,dar eu raman cu moartea in gand,undeva departe,candva nicaieri nu se stia totusi ce este moartea…in lucruri simple te poti regasi,lucruri ciudate poti iubi,sunt mii de intrebari fara raspunsuri…dar eu tot cu moartea in gand raman.Dumnezeu ia-ma la tine,asa e cel mai bine,pentru ca eu m-am saturat de acest infern care il conduc pe pamant.Dumnezeule stiu ca traiesti,dar nu te pot vedea,pentru ca tu esti in cer iar eu sunt pe pamant.Dumnezeu fa ceva sa pot murii,stiu ca gandesc prea negativ,dar asa sunt eu.Fiecare clipa trece asa de rapid ca apa la vale,dar sunt tot singur cu gandul la moarte.Lumea zice ca sunt nebun de vorbesc asa mult despre moarte.Imi traiesc emotiile la maxim vorbind despre moarte,dar nu se stie niciodata ce va fii sau cand va fii,sa murim.Stiu ca alti oameni mai au o zi de trait si ar da orice ca sa traiasca,dar eu le-as da viata mea,pentru ca eu sa mor,sa ma transform intr-un inger micut si inocent,dar tot ce vorbesc nu mi se adevereste.Moarte…moarte…moarte te astept cu drag la mine acasa,dar e imposibil,nu se stie niciodata cand mi-e scris sa mor.Dar tot ce stiu despre moarte,este ca moartea te duce in rai sau in iad,unde adormi vesnic alaturi de alti ingeri,si unde toti vorbesc intre ei,ca si cum nu le-ar pasa de nimic,stiu ca ingerii ne vegheaza pe fiecare in parte,ca si cum ar fi aproape de noi,pe rand ne vom stinge unul cate unul,dar nu stim cand va fi,stim ca Dumnezeu este un om,care pot sa zic ca este imaginar,deoarece nu stim cum arata,atata stim ca el ne-a creat din pamant,si in pamant vom merge.Moartea oare ce este?pana la urma…Dumnezeu ne-a dat viata sa o traim,cum stim noi mai bine,dar nu inteleg de ce majoritatea oamenilor se judeca intre ei,se cred mai presus de orice,dar defapt toti suntem egali…Dumnezeule ia-ma cu tine sa-ti fiu alaturi,sa fiu un ingeras sa dau semne de viata la altii prin prezenta mea imaginara,te rog Dumnezeule nu ma chinui,te rog Dumnezeule nu ma pedepsi in halul asta,stiu am multe pacate,ca orice om,te rog Dumnezeule, da-mi un semn cand vrei sa ma iei la tine,sa ma sting usor,sa plec departe de aceasta lume.Dar totusi ce este Moartea Dumnezeule.
D
noiembrie 11, 2009 @ 11:50 pm
esti tu asa sigur ca vei ajunge, dupa moarte , un „ingeras” ?
Frate, moartea nu-i poetica. Moartea e teribila, pentru ca vom da socoteala de modul cum ne-am trait viata, vom da socoteala de pacatele noastre. Iar Domnul este nu numai iubitor, ci si DREPT. Iar daca nu am trait in poruncile Lui sa nu ne inchipuim noi ca vom ajunge ingerasi !
Trezirea, frate !
Laura-optimista
iulie 9, 2010 @ 2:16 pm
Slavă lui Hristos!
Mulţumesc lui Hristos, Mântuitorul nostru, pentru că m-a învrednicit să mă număr printre credincioşii Săi de acum, de la vârsta adolescenţei, considerată drept vârsta critică a celor, care nu-şi găsesc sensul existenţei. Sunt de acord cu ideea că tinerii trişti, deprimaţi, nihilişti(nu aş vrea să-i menţionez direct pe cei din gruparea „Emo”, fiindcă nu i-am cunoscut şi nu ştiu cum gândesc şi în ce cred) au ajuns în această stare, fiindcă nu-L au pe Dumnezeu. Hristos este cu ei, iar ei nu-L observă, nu-I conştientizează prezenţa şi-şi investesc sentimentele, aspiraţiile în cele lumeşti şi efemere, pe care(evident) ajung să le piardă. Ei nu ştiu că-L caută pe Dumnezeu, dar dacă L-ar găsi, probabil că ar exclama, plini de bucurie: asta căutam!
Guest
iulie 9, 2010 @ 6:44 pm
Ai dreptate,Laura,adolescenta e o perioada foarte critica.Eu sunt in perioada asta si stiu cum e…dar este o diferenta intre a avea unele probleme ale varstei cum sunt irascibilitatea,nelinistea,greutatea de a-ti gasi scopul in viata,identitatea si atla e sa fi emo.Principala cauza a femomenului emo este lipsa de comunicare cu parintii.Orice om are caderi si simte nevoie de sprijinul altora dar sunt de parere ca indiferent prin ce faza trecem,nu trebuie sa ajungem la extreme ca oricum nu se rezolva nimic.
Laura-optimista
iulie 9, 2010 @ 7:00 pm
lui anonim
Anonim, sunt de acord cu tine, pentru că, la vârsta adolescenţei, comunicarea cu părinţii este foarte importantă. Desigur că orice tânăr simte nevoia de a-şi împărtăşi gândurile, frământările specifice vârstei unor persoane, în care are încredere şi care ştiu să-l asculte. De aceea, persoanele cele mai potrivite pentru a ne fi confidenţi sunt părinţii noştri, care au mai multă experienţă decât noi şi, în primul rând, ne iubesc în mod sincer şi profund.
Totuşi, există adolescenţi, care nu au părinţi, provin din familii destrămate(cunosc astfel de cazuri), sau nu pot comunica, fiindcă cei din familia lor nu le înţeleg preocupările, au o atitudine excesiv de autoritară faţă de ei. Din acest motiv, aşa cum ai spus şi tu, lipsa comunicării poate avea consecinţe dramatice… Cu toate acestea, cred că un tânăr credincios, pentru care Dumnezeu reprezintă sensul existenţei, poate traversa cu destul de multă uşurinţă situţiile dificile, singurătatea şi inevitabilele momente de depresie şi irascibilitate. Atunci când Îi poţi spune lui Hristos tot ceea ce este în sufletul tău, lipsa de comunicare cu familia devine mai uşor de îndurat.
Mulţumesc lui Dumnezeu, am o familie unită şi pot vorbi cu părinţii mei orice. De aceea, îţi înţeleg opinia şi sunt de acord cu ceea ce ai spus despre importanţa păstrării unei relaţii de iubire şi… chiar prietenie între adolescenţi şi părinţi.
Dacă ar fi să rezumăm ceea ce am discutat până acum, cred că am putea spune, fără teama de a greşi, că, în dezvoltarea spirituală a tinerilor, cei mai importanţi factori sunt: relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu familia. 🙂
PS. Spuneai că eşti adolescent. Câţi ani ai? Eu am 18 ani. 🙂
Doamne, ajută!
Ioana
iulie 9, 2010 @ 7:41 pm
Sunt anonim de mai sus doar ca am uitat sa-mi scriu numele mai devreme.Eu am aproape 18,inca nu i-am implinit.Multi ani inainte:-),cred ca e frumos sa ai 18 ani,chiar daca faci aceleasi lucruri te simti mai libera din punct de vedere legal.
Ma bucur pentru tine,si eu discut cu parintii mei orice dar tot am zile mai proaste cand simt nevoia sa aflu si parerea unei persoane care nu face parte din familia mea,nu stiu de ce probabil ca vreau sa ma lamuresc mai bine.Oricum parintii ma sprijina foarte mult,relatia mea cu parintii se bazeaza pe incredere,ascultate reciproca si pe egalitate…mereu au considerat ca sunt egala cu ei si mi-au dat sfaturi mature.
In legatura cu copii din familii destramate,ai dreptate ca pentru ei e mai greu si tind sa devina agresivi dar familia nu trebuie sa fie pentru ei o piedica pentru a se apropia de Biserica.Ei pot cere sfatul unui preot care are datoria sa ii indrume pe toti cu dragoste parinteasca
Laura-optimista
iulie 10, 2010 @ 12:16 pm
🙂
Ioana, mulţi ani înainte şi ţie! 🙂
Într-adevăr, la 18 ani eşti mai liber din punct de vedere legal. 🙂 Totuşi, cred că m-am maturizat foarte puţin de anul trecut, gândesc la fel ca la 17 ani. Să nu-ţi imaginezi că, în ziua în care vei deveni majoră, vei avea aşa, o revelaţie şi vei începe, dintr-odată, să gândeşti matur. Vei gândi la fel ca acum, dar vei fi tratată puţin altfel în societate.
Este foarte bine că şi tu ai o relaţie armonioasă cu familia, mă bucur mult pentru tine. Eu am cunoscut o tânără de vârsta noastră(colegă de clasă cu mine), ai cărei părinţi sunt divorţaţi. Această adolescentă nu este „emo”, dar nu vrea să creadă în Dumnezeu, considerându-L responsabil pentru situaţia familiei ei… Este trist faptul că unii dintre semenii noştri Îl acuză pe Dumnezeu pentru nedreptăţile oamenilor, uitând că El ne-a dăruit liberul arbitru.
Domnul să fie cu tine şi cu familia ta!
Laura S.
Ioana
iulie 10, 2010 @ 1:40 pm
Eu nu vreau sa ma schimb dupa 18 ani.Ziceam ca ma voi simti mai libera in fata societatii dar in rest voi fi aceeasi.De parinti voi asculta si daca o sa am si 20 de ani…oricum in interior fiecare este si va ramane un copil.Ma mai uit in parc la batranii care merg cu nepotii la plimbare…se joaca cu ei in nisip (,,ca sa invete nepotul cum se face”)sau ii se la in leagan cu ei in brate(cica sa-si protezeje nepotul)dar se vede pe fata lor ca si la varsta lor le mai place sa se joace.
Si eu am fost putin suparata pe Dumnezeu si m-am indoit ca El este numai iubire.Am crezut pentru o zi ca el nu isi iubeste toate creatiile.Sper sa ma fi inselat,inca e recenta supararea si imi este greu sa vad altfel lucrurile.
Doamne ajuta!
Laura-optimista
iulie 10, 2010 @ 9:41 pm
„Dumnezeu este iubire”
Ioana, cred că mulţi dintre noi avem astfel de momente de îndoială, devenim puţin credincioşi, într-un anumit moment al vieţii, dar Domnul ne poate întări credinţa. „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”(Marcu9,24). Dacă-L vom ruga pe Mântuitorul Hristos să ne dăruiască mai multă credinţă, El va săvârşi acest miracol în sufletele noastre, dar doar dacă(paradoxal) vom crede că El ne poate face să credem. 🙂 Părintele Steinhardt, ale cărui scrieri le citesc cu foarte multă bucurie şi încredere, explică în „Dăruind vei dobândi” trecerea de la îndoială la credinţă, realizată doar cu ajutorul lui Hristos, dar nu împotriva voinţei noastre. „Dumnezeu este iubire” şi te iubeşte în mod infinit, mai presus decât ar putea accepta raţiunea ta, capacitatea ta sau a mea de înţelegere. El Şi-a dat viaţa pentru tine, pentru mine, pentru întreaga omenire în aceeaşi măsură, ceea ce înseamnă că ne iubeşte pe toţi la fel de mult. Şi cum s-ar putea ca Dumnezeu, Care este infinit, să nu aibă o iubire infinită faţă de fiecare dintre noi? 🙂 Oricum, dacă mai ai astfel de momente de îndoială, să-ţi ajute Dumnezeu să nu te tulburi, să nu-ţi pierzi nădejdea şi să nu te îndepărtezi de Hristos, căci doar El îţi poate regăsi credinţa, pe care tu ai pierdut-o pentru o clipă. Părintele Stăniloae spunea că „cine vrea să creadă ajunge la putinţa de a crede”.
În caz contrar, dacă nu vrem să credem… vom ajunge asemenea ucenicilor Domnului care, mergând spre Emaus(Luca24), se plângeau că Hristos a dispărut pentru totdeauna prin moarte, fără a fi capabili să-L vadă pe Hristos Cel înviat, Care mergea alături de ei. Nu-L recunoşteau, nu-I conştientizau prezenţa iubitoare, la fel cum facem şi noi de atâtea ori. Să ştii că nici marii asceţi nu au fost scutiţi de astfel de ispite. Un monah îmbunătăţit s-a luptat 13 ani cu ideea că Dumnezeu nu există, dar Domnul i-a risipit necredinţa, răsplătindu-i lupta şi multa nădejde.
Hristos să fie cu tine!
„Când îndeplineşti o poruncă, aşteaptă ispita pentru ea, căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele potrivnice.”(Sfântul Marcu Ascetul)
Bucurie!
Laura
Ce Înseamnă Emo: Explicat Simplu și Clar
februarie 24, 2024 @ 9:14 am
[…] https://ortodoxiatinerilor.ro/fenomenul-emo-fenomen-al-departarii-de-dumnezeu/ […]