„Fericit cel ce îl doreşte pe Dumnezeu precum cel îndrăgostit nebuneşte îşi doreşte iubita” (Sf. Ioan Scărarul)
Cel ce despre dragostea voieşte a grăi, despre Dumnezeu se-apucă a vorbi; dar pe Dumnezeu prin cuvinte a-L tâlcui este lucru alunecos şi cu primejdie celor ce nu iau aminte. Despre dragoste numai îngerii ştiu a grăi, însă şi aceştia după măsura luminării de care s’au învrednicit. Dragostea Dumnezeu este (1 In. 4: 8; 16), şi cel ce voieşte să o hotărnicească, orb este ce numără nisipul din adâncul mării.
Dragostea, după felul ei, este asemănare cu Dumnezeu, precât e cu putinţă oamenilor; după lucrare, este beţie a sufletului; iar după însuşirile osebitoare, izvor al credinţei, adânc al îndelungii-răbdări, mare a smereniei.
Dragostea este cu adevărat lepădare a tot cugetul potrivnic, căci dragostea nu gândeşte răul (1 Cor. 13: 5). Dragostea, nepătimirea, şi înfierea se deosebesc numai cu numele. Precum lumina, flacăra şi focul întru o lucrare se împreunează, aşa şi pe acestea să le înţelegi. Cu cât slăbeşte dragostea, creşte înlăuntru frica: căci cel ce este fără de frică, ori în dragoste preaprisoseşte, ori este mort sufleteşte.
Nu este lucru necuvenit a lua din lucrurile omeneşti chipuri ale doririi, fricii, sârguinţei, râvnei, slujirii şi dragostei de Dumnezeu.
Fericit cel ce îl doreşte pe Dumnezeu precum cel îndrăgostit nebuneşte îşi doreşte iubita.
Fericit cel ce se teme de Domnul precum se tem cei vinovaţi de judecătorul lor.
Fericit cel ce este tot aşa de sârguitor întru sârguinţa cea adevărată precum sânt robii cei credincioşi către domnul lor.
Fericit cel ce are tot atâta râvnă întru virtuţi precum au geloşii ce veghează asupra soaţelor lor.
Fericit cel ce stă înaintea Domnului în rugăciune precum stau slugile înaintea împăratului.
Fericit cel ce necontenit se nevoieşte să placă Domnului precum se nevoieşte să placă oamenilor.
Nu aşa maica de pruncul ei de la sân, precum fiul dragostei de Domnul pururea se alipeşte.
Cel ce cu adevărat iubeşte, pururea faţa celui iubit şi-o închipuieşte şi înlăuntrul său cu dulceaţă o sărută. Şi nu mai poate dorul nici în somn să-şi aline, ci şi atunci cu cel dorit vorbeşte. Precum se întâmplă la trupuri, tot aşa şi la cele netrupeşte aflate în trupuri.
Un rănit de o astfel de săgeată [a dragostei] zicea despre sineşi (şi m’am minunat): Eu dorm, pentru trebuinţa firii, dar inima mea veghează, pentru mulţimea dragostei (Cânt. 5: 3).
Cade-se să iei seama, preacinstite, că „cerbul” suflet, după ce a ucis şerpii cei veninoşi, numai atunci doreşte şi se sfârşeşte (Ps. 83: 2) după Domnul, de focul dragostei ca de un venin arzându-se (Ps. 41: 2).
Lucrarea foamei este oarecum nedesluşită şi nearătată, dar cea a setei este aprigă şi vădită, făcând arătată tuturor văpaia doririi. Pentru aceea cel ce doreşte pe Dumnezeu zice: însetat-a sufletul meu către Dumnezeul cel tare, cel viu (Ps. 41: 3).
Dacă faţa celui iubit, în chip vădit cu totul ne schimbă, luminoşi şi veseli facându-ne, şi alungând întristarea, ce oare nu va face faţa Stăpânului, în chip nevăzut venirea facându-şi în sufletul cel curat?
(Sfântul Ioan Scărarul – Scara, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013, pp. 419-420)
