Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor

Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia „a fi sarac cu duhul” are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum nu ar fi de aici.

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel! Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa si cu cel sarac cu sufletul…

Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintre cele noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere impreuna cu Mine…

A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la marginea acestei lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde? Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau… nu are timp.

Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma cauta, ca a lor este imparatia cerurilor… Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este „biletul” tau pentru vesnicie. Nu-l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta…

Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant… Iar acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru ceva parca mult prea indepartat…

Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson „Patimile lui Hristos”. Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a cerurilor…

(Monahul Paulin Lecca)