Bazează-te pe Dumnezeu în orice ocazie pentru că astfel îți vei câștiga libertatea! Fii nebun în credința, ta!
Prea multe reguli. Capitalismul, democrația și globalizarea relațiilor economice ne-au adus prea multe reguli. Așa de multe reguli încât ne așteptăm ca legile să reglementeze tot, de la A la Z. Așteptăm de la instituțiile statului să ne spună ce este bine și ce este rău. Nu ne mai punem nădejdea în gândirea noastră, în conștiință, în sfaturile bătrânilor, în experiența înaintașilor… Nu ne mai punem nădejdea nici în Dumnezeu.
Dacă pleci de acasă fără telefon, încep să-ți invadeze mintea tot felul de gânduri care-ți zic: „Dacă se întâmplă ceva cu cei dragi ai tăi, și tu nu ai telefonul la tine. Dacă te sună cineva important. Dacă pierzi un client care ți-ar putea aduce pâinea. Dacă pierzi un telefon care ți-ar aduce un serviciu. Dacă i se întâmplă copilului tău ceva la școală… Dacă te sună șeful și apoi zice că nu vrei să-i răspunzi… Dacă… și iar dacă….”
Am ajuns atât de dependent de telefon încât dacă-mi dau întâlnire cu un prieten în Galați, la câteva minute de casă, îl sun repede când ajung acolo. Mi-am pierdut răbdarea și credința în Dumnezeu. Tehnologia ne lasă falsa și puternic mincinoasa impresia că viața este în mâinile noastre și că eu prin telefonul mobil schimb lumea doar prin cuvinte.
Citeam acum câteva săptămâni într-o carte cum cavalerii domnitorului Vlad Țepeș au plecat din Țara Românească pe cai până în Moldova ca să-l caute pe domnișorul Vlăduț. Cineva a auzit de prin zvonuri că Vlăduț s-ar afla prin Moldova. Unde anume, nu se știa. Cavalerii au urcat pe cai și au plecat la drum să-l caute. Fără telefoane, fără gps, fără șosele asfaltate, fără indicatoare la fiecare intersecție, fără automobile acoperite, fără încălzire în scaune, fără sistem audio 5+1 al mașinii conectat prin bluetooth la Youtube-ul de pe telefon, fără mâncare de drum, fără o destinație finală fixă, fără rezervări online, dar cu multă dorință de a-l găsi. Prin ploaie, vânt, frig, ceață, prin soare și arșiță, prin munți, prin trecători, prin sate, pe câmpuri, prin grădini… , poposind la hangii sau la oameni ospitalieri, mâncând ce li se pune înainte, dormind în condițiile date… și întrebând din sat în sat, de la om la om unde s-ar aflat Vlăduț.
Tehnologia are ca scop să ne ușureze de cele materiale pentru a avea timp mai mult pentru cele duhovnicești, dar nicidecum invers: să avem mai mult timp pentru plăcerile trupului. Cine mai pleacă astăzi la drum, câteva sute de kilometri, cu 2-3 haine într-un rucsac, fără să-și programeze nimic, lăsându-se în mâinile lui Dumnezeu?
Mi-aduc aminte de Sfântul Luca al Crimeei care a plecat la Moscova pentru o operație la ochi și nu avea bani deloc, nici de drum, nici unde să stea, nici poate ceva pentru doctori. S-a urcat în tren și a nădăjduit în Dumnezeu că-l va ajuta și toate s-au așezat. A ajuns cu bine, a avut unde să doarmă, a făcut operația, a avut ce mânca și s-a întors și acasă cu bine.
Aceste exemple nu încurajează lenea și indiferența față de viitoarele noastre acțiuni ci arată că omul este mai puternic atunci când nădăjduiește în Dumnezeu decât în propriile sale puteri și în tehnologie.
Afluxul puternic de informații ne schematizează viața așa de mult încât totul trebuie să se desfășoare unor reguli.
Un creștin care nădăjduiește în Dumnezeu ar trebui să nu-și încuie casa și nici mașina. Un creștin adevărat nu se teme de ceea ce-i poate fura hoții, pentru că ce este mai de preț pentru el, este în sufletul lui. Un creștin adevărat nu are mare averi pe care să le protejeze, pentru că le-a dăruit celor în nevoi.
Nici bisericile n-ar trebui închise, ci ar trebuie înconjurate de credința și nădejdea celor din parohie că Dumnezeu va păstra neatins jerfelnicul Său pământesc. Asta e o mare sminteală pentru lume! Cum să nu încui mașina, casa, biserica? Cum să nu te protejezi?
Ba ne protejăm! Cred Doamne cu adevărat că Tu ai putere să ocrotești casa Ta cea sfântă. Așa ne protejăm!
Sparge biserica. Foarte bine. Fură tot ce este de aur. Foarte bine, facem Sfânta Liturghie în potire de ceramică. Fură icoanele de argint. Foarte bine, ne închinăm la cele de lemn. Dacă s-a ajuns să o spargă înseamnă că noi cei din parohie dormim când mergem la biserică, în loc să ne rugăm!
Dacă acorzi mai mult timp pentru suflet în loc să dai în gât după bani, după averi, după „un trai decent”sau “după un ban ca să-ți crești copiii” ești considerat nebun, leneș, visător… Dar uităm că Domnul Hristos ne-a recomandat să nu ne îngrijim de ziua de mâine și nici de cele ale trupului, pentru că știe Dumnezeu de toate acestea și că zilnic ar trebui să căutăm mai întâi împărăția cerurilor și restul vin de la sine, se adaugă.
Părintele Rafail Noica spunea minunat că lucrarea lui Dumnezeu începe de acolo de unde începe imposibilul. Dacă eu nu am nădejde că-mi păzește casa, sănătatea, copiii, biserica la care merg, apoi cumva voi crede că el îmi va împlini pe cele imposibile mie?
Cu cât stai împotriva unei reguli omenești împlinind o poruncă dumnezeiească, cu atât prinzi putere să te împotrivești și mai mult lumii, să fii sminteală lumii, să te faci nebun în fața lumii și să nădăjduiești în Hristos. Dar asta nu din fațărnicie sau mândrie, ci pentru că descoperi o nouă lume în Hristos. De aceea zicem când primim Euharistia: „Și nu voi spune vrăjmașilor Tăi, taina ta, Doamne!” E un secret adânc la care noi creștinii gradual luăm parte.
Mântuitorul Hristos venit în noi prin Trupul și Sângele Său, sub forma smerită a pâinii și a vinului, deschide în noi o nouă lume, nebănuită și nevăzută, în care-L percepem clar pe Dumnezeu ca fiind Creatorul și Proniatorul, adică Cel ce poartă de grijă lumii întregi secundă de secundă.
Atunci îți dai seama că ești nimic și poți nimic și Dumnezeu este Cel ce le poate pe toate. Atunci realizezi că orice efort al tău este zero fără susținerea harică a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh.
Și atunci efortul meu de conservare a vieții mele, a familiei mele, a avuțiilor mele, a sănătății, a prietenilor, a serviciului, a relațiilor mele, este zero fără puterea lui Dumnezeu. Și astfel realizez că la ce bun atâta strofocare pentru cele lumești? Căci oricum le primești de la Dumnezeu. La ce bun fuga după cele pe care oricum ți le dăruiește Dumnezeu?
Îmi place mult îndemnul Sfântului Ioan de Kronstadt și-l voi spune mereu de câte ori am ocazia: „Bizui-te pe ajutorul lui Dumnezeu la modul absolut.”
Nu sta închistat în reguli. Nu asculta ce spune lumea fără Dumnezeu. Nu asculta de societatea puternic desacralizată! Crede numai și toate vor fi cu putință!
Îndrăznește să crezi și să-i ceri lui Dumnezeu lucruri mari, nebănuite… dar nu pentru slava ta, nici pentru plăcerea trupului tău ci pentru binele aproapelui tău, pentru slava lui Dumnezeu!
Bazează-te pe Dumnezeu în orice ocazie pentru că astfel îți vei câștiga libertatea! Fii nebun în credința, ta!
Lasă-ți rucsacul la intrarea în supermarket, cere-i ajutor lui Dumnezeu să nu ți-l fure și mergi liniștit și cumpără ce ai nevoie, și-l vei găsi acoli când te întorci.
Închide telefonul o zi – două pe săptămână și când îți vine în gând să transmiți ceva cuiva spune așa: „Doamne, transmite-i mamei mele să meargă în cutare loc și să nu uite de cutare lucru!”și Dumnezeu îi va transmite asta în suflet, pentru credința ta.
Când un sărac îți cere ultimul ban din portofel, dă-l cu bucurie și nădăjduiește în Hristos că nu te va lăsă fără cele necesare în chiar clipele următoare!
Când ești într-un grup, alege mereu locul cel mai de la urmă, cel mai rău! Când se împarte ceva, alege mereu partea pe care n-o alege nimeni! Alege mereu responsabiliatea cea mai mare, cu efortul cel mai de durată! Fii mereu ultimul și ajută-i pe toți și bucurie mare vei avea!
Fii deacord cu cel care te critică și te denigrează! Invită la masă un străin care bate la ușa ta!
Dormi o noapte în aer liber alături de un om al străzii și vorbește cu el!
Dă-ți haina de pe tine, pe loc, atunci când vezi un sărac tremurând!
Așa începe libertatea, prin a crede cele cu greu de crezut! Abia atunci vom simți că trăim! Vom recupera viața pierdută!
Doamne ajută!
(Claudiu Balan)
Dimitrie
aprilie 4, 2014 @ 9:28 pm
Doamne ajută !
Eu personal, văd lucrurile mai diferit și să-mi fie cu iertare dacă vă smintesc într-o oarecare măsură dar sunt mai puțin de acord cu unele lucruri din articol.
Zăvoarele ușilor nu sunt de formă, și dacă sunt capabil, nu am să șed frumușel în colț ! Nu am motive să mă încerc, să-mi supun gâtul unui alt jug. Are Cine să o facă ! Iar cine dorește să o facă, fie binecuvântat/ă, dar inima ta să nu cârtească de vei suporta pagubă !
Eu îmi păstrez direcția și nu duc lipsă de acțiune.
Cavalerii domnitorului au trăit pe vremea când exista umanul din om. Pe langă acest lucru, localnicii recunoșteau și nu refuzau o așa autoritate, iar condițiile erau pe măsura vremurilor. Plus, nu puteau avea pretenții pentru că nu cunoșteau pretenția. Dar noi trăim alte vremuri.
[quote]Un creștin care nădăjduiește în Dumnezeu ar trebui să nu-și încuie casa și nici mașina. Un creștin adevărat nu se teme de ceea ce-i poate fura hoții, pentru că ce este mai de preț pentru el, este în sufletul lui. Un creștin adevărat nu are mare averi pe care să le protejeze, pentru că le-a dăruit celor în nevoi.[/quote]
O singură întrebare : Dumneavostră vă folosiți de încuietori ? Dacă da, permiteți-mi să vă opresc aici și să scrieți despre această autenticitate în momentul când o aplicați. Această frază (împreuna cu următoarele 3) îmi evocă nu altceva decât zelotism !
Iar în încheiere, mărturisesc că cele mai frumoase palme le-am primit de la cei fără de Dumnezeu (mediu studențesc și spitalicesc, din cadrul medicinei), decât de la cei cu care merg spre același potir regulat.
Ana
aprilie 5, 2014 @ 8:52 am
[b]Dimitrie[/b], si eu folosesc incuietorile, insa cred ca stiu la ce s-a referit [b]Claudiu [/b]cand a spus ca un crestin adevarat nu foloseste incuietorile ci-si pune nadejdea in Dumnezeu.
Am vizionat de vreo 2-3 ori un filmulet superb in care [b]”usa se inchide c-o surcica”[/b]. E vorba de doi batranei Constantin si Elena si o particica din casnicia lor frumoasa. Comentariile dintre ei sunt simple, fara atacuri, ci cu umor si dragoste. Sunt un exemplu pentru casniciile de azi si ptr oricare dintre noi:
[url]http://www.youtube.com/watch?v=R6pd5aVMLzs[/url]
Claudiu Balan
aprilie 5, 2014 @ 8:52 am
Salut Dimitrie.
Vom primi fiecare după credința noastră. Dacă tu crezi că Dumnezeu te păzește fără încuietori, te va păzi. Nu crezi asta, atunci vei primi doar până unde merge credința ta.
Eu folosesc încuietori.
Ana
aprilie 5, 2014 @ 8:54 am
Daca nu aveti rabdare sa va uitati la tot filmul priviti aici cateva secvente. Priviti cu atentie:)
http://www.youtube.com/watch?v=gLAThC_ZaFc&list=UUBMa_7X4x2dOCZzvxviX0lg
Ludmila Doina
aprilie 5, 2014 @ 10:04 am
[b]Fii nebun in credinta ta![/b]
Nu se poate mai putin daca esti crestin, decat nebunia pentru Hristos: singurul lucru care te dovedeste crestin. Nu este chiar asa de greu. Si nu trebuie sa te lepezi de lume, ca se leapada lumea de tine. Si astfel esti ocrotit de Domnul in pustia mantuirii Sale, chiar in lume fiind. Ca pari un ciudat, nu cred ca ar trebui sa ne intereseze.
Celelalte lucruri pe care le-a scris Claudiu sunt foarte frumoase, ideale chiar, dar sa nu uitam ca suntem mai pe sfarsit, si cel rau alearga ca un tuerbat, fara odihna, sa-si faca treaba. Asa ca incuiati-va usile si masinile, si rugati-L pe Domnul sa vi le pazeasca, pentru ca incuietorile nu sunt pentru cei cu frica de Dumnezeu, ci pentru slujitorii celui rau.
Un articol bun, bine scris, si cu subiect bine ales. FELICITARI!
Doamne ajuta!
Laura Stifter
aprilie 5, 2014 @ 3:16 pm
Minunat!
Şi da, cred că l-am înţeles pe Claudiu, cred că l-am înţeles exact!
Cred că s-a exprimat poetic în acest text şi cred că aşa trebuie înţeles textul:
ca o minunată poezie dedicată vieţii libere întru Hristos!
Nu vrea să ne îndemne la a dormi noaptea cu uşile descuiate (ispitindu-L astfel pe Domnul),
ci la a asuma o atitudine de „nebunie” întru libertatea credinţei, în tot ceea ce facem!
Claudiu ne îndeamnă – dacă i-am înţeles corect mesajul din acest articol minunat – la a ne abandona total, liber şi necondiţionat în mâinile Dumnezeului nostru, Care ni S-a dăruit El Însuşi nouă, cu „nebunia” iubirii Sale infinite, deşi ştia că noi, oamenii, Îl vom ucide.
Claudiu ne îndeamnă să nu fim „normali”!
Să nu trăim aşa cum „se trăieşte”,
să nu gândim aşa cum „se gândeşte”,
să nu fim „docili şi utili”,
ci nebuni întru iubire,
nebuni în libertate,
nebuni, adică nonconformişti,
imposibil de „normalizat bio-politic” (după expresia lui Michael Foucault),
nebuni, adică mereu liberi,
mereu originali,
mereu imprevizibili,
mereu unici!
Fără a ne mulţumi cu jumătăţile de măsură,
fără a accepta compromisul,
„nebuni în credinţă”, adică
plini de entuziasm,
liberi în gândire,
liberi în atitudine/ trăire,
liberi întru Hristos, Dumnezeul libertăţii!
Claudiu nu ne-a-ndemnat la a simula nebunia, la a comite acte necugetate, smintindu-i astfel şi-ndepărtându-i de credinţă pe semenii noştri!
Nu ne-a-ndemnat să fim „nebuni” doar de dragul de a-i şoca şi uimi pe ceilalţi,
ci la a asuma total şi până la capăt, „nebuneşte”, sfidând împrejurările potrivnice, credinţa creştină, crdinţa libertăţii, singura „nebunie” capabilă să transfigureze din interior lumea şi cosmosul întreg!
Nebuni nu în mod ostentativ,
ci
„nebuni” ai iubirii lui Dumnezeu,
„nebuni incurabili” în dragostea faţă de cei neputincioşi, marginalizaţi şi persecutaţi,
„nebuni” în a crede – în mod „imprudent”, în pofida oricărei evidenţe,
sporind în credinţă pe măsură ce vom găsi mai multe argumente împotriva ei,
trecând nu peste sau pe lângă, ci prin îndoielile noastre,
confruntându-ne deschis cu propriile îndoieli şi temeri
şi transformându-le pe acestea – grozavă nebunie! – în cea mai puternică încredere, în dragostea cea mai înflăcărată faţă de Acela Care „până la sfârşit ne-a iubit” (In13, 1), până la „nebunia” sacrificiului suprem!
„Nebunia credinţei este o nebunie calmă” (N. Steinhardt),
raţională şi supraraţională,
neegoistă,
neostentativă,
transformatoare a lumii,
contagioasă,
compatibilă – în mod paradoxal – cu mărturisirea plină de dreaptă socotinţă a credinţei,
„echilibrată, lucidă şi profund umană” (Valeriu Gafencu)!
„Nebunia credinţei” nu îndepărtează pe nimeni de la Adevăr,
ci se manifestă,
după exemplul Apostolului,
prin capacitatea iubitoare şi jertfelnică de a ne face tuturor toate ca, în orice chip, să-i câştigăm pentru Hristos (cf. ICor9, 23).
Viaţa noastră ne-o putem face operă de artă,
ai cărei pictori suntem noi înşine,
având drept model pe care să-l pictăm
chipul lui Dumnezeu-Omul.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Fie Hristos cu noi şi să ne umple El pe toţi de dragostea „nebună” pentru libertate, deschidere, fericire şi adevăr!!!
Felicitări din toată inima, Claudiu!
M-ai „contaminat” cu „nebunia” credinţei tale nu doar prin acest mic text – articol ce-mi pare a fi un veritabil manifest al tinerilor creştini de astăzi într-o societate secularizată, „prudentă”, „raţionalizată”, tehnologizată şi contaminată de scientism -, ci prin exemplul tău personal, prin tot ceea ce ştiu despre atitudinea ta moral-spirituală.
Domnul să-ţi binecuvinteze misiunea!
Claudiu Balan
aprilie 5, 2014 @ 5:16 pm
Laura eu m-am referit chiar la propriu. Sfinții sunt primii care s-au descotorosit de condiționările lumești. Dacă nouă ne este frică să trăim în oraș cu ușa descuită, oare cum ne-ar fi dacă am trăi într-o peșteră fără ușă, aflată în pădure, acolo unde pot intra oricând lupi, urși, și alte lighioane care te pot omorî, așa cum au trăit sfinții, care au fost și ei oameni.
Oare cum au trăit sfinții în deșert, în locuri fără de apă și fără de mâncare? Cine ar avea curaj să locuiască undeva fără resurse de mâncare?
Credința necondiționată în Dumnezeu nu este o ispitire a lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, o puternică încredere în iubirea lui Dumnezeu.
Amintiți-vă că postul tocmai asta este: o modalitate de a ne dezlipi de condiționările de ordin material ale trupului: să avem nevoie de mai puțină mâncare, de mai puțin plăcere, de mai puțin somn, și în felul acesta să potențăm în noi puterile sufletești.
Finalitatea vieții unui om este chiar viața unui sfânt: să trăiască doar prin Harul lui Dumnezeu, fără să mai aibă nevoie de nimic: apă, mâncare, somn, căldură, etc.
Prin urmare pe drumul credinței suntem chemați să renunțăm și la condiționările materiale și să ne încredem în Dumnezeu că le poate suplini pe toate.
Dan Sorin
aprilie 6, 2014 @ 8:54 am
[quote name=”claudiu_admin_ot”]Dacă nouă ne este frică să trăim în oraș cu ușa descuită, oare cum ne-ar fi dacă am trăi într-o peșteră fără ușă, aflată în pădure, acolo unde pot intra oricând lupi, urși, și alte lighioane care te pot omorî, așa cum au trăit sfinții, care au fost și ei oameni.
[/quote]
Păi, sfinții în peșteri nu aveau nimic ce să poată fi furat…
Laura Stifter
aprilie 5, 2014 @ 8:07 pm
Claudiu, desigur că sunt întru totul de acord cu tine şi nu am afirmat nicidecum că credinţa necondiţionată ar fi o ispitire a lui Dumnezeu!
Mă refeream la o eventuală decizie a noastră – luată, desigur, cu bună intenţie, motivaţi de o credinţă autentică şi profundă – de a ne expune unui pericol evident, dormind noaptea cu uşile descuiate.
Se poate întâmpla orice… nu fiindcă Dumnezeu nu ne-ar apăra (Doamne fereşte!), ci pentru că El intervine în mod supranatural în viaţa noastră doar atunci când mijloacele noastre omeneşti de a face faţă situaţiilor dificile s-au epuizat…
Iată doar câteva exemple biblice în acest sens, pe care le am acum în minte:
Domnul i-a salvat pe cei trei tineri din cuptorul încins. Ei, însă, nu s-au aruncat singuri în cuptor ştiind că El are puterea de a-i izbăvi, ci s-au lăsat aruncaţi acolo cu scopul de a nu-L trăda pe Domnul.
Văduva care l-a găzduit pe Sf. Prooroc Ilie a fost hrănită în mod minunat pentru că, altfel, nu ar mai fi găsit hrană, nu pentru că a renunţat ea la procurarea alimentelor, de bună voie, gândindu-se că Dumnezeu va găsi o soluţie şi-i va înmulţi puţinele resurse.
După Învierea Sa din morţi, Domnul nostru, arătându-li-Se ucenicilor Săi pe malul Tiberiadei (In21), i-a ajutat în mod minunat să prindă 153 de peşti pentru că ei nu puteau (i-a întrebat: „fiilor, aveţi ceva de mâncare?”, iar ei I-au răspuns negativ, pentru că o noapte-ntreagă se străduiseră zadarnic să pescuiască ceva) şi, când au ajuns la ţărm, deşi El le pregătise şi o altă hrană minunată, i-a îndemnat să folosească şi peştii prinşi de către ei: „aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum”.
Sfinţii au fugit în pustie pentru a-I sluji lui Hristos printr-o viaţă ascetică, iar nu cu scopul de a se expune unor situaţii critice (conştientizau aceste consecinţe, au rămas curajoşi datorită credinţei lor de neclintit, dar acele consecinţe nu erau scopul fugii lor de lume).
Noi, în schimb, dacă am rămâne noaptea cu uşa descuiată, ce finalitate am avea? I-am sluji mai bine Domnului, prin însuşi acest fapt? Ne-am putea ruga cu mai mult dor, doar pentru că n-am încuiat uşa?…
Sau am face aceasta gândindu-ne, pur şi simplu, că Domnul ne va apăra de hoţi?
Dacă hoţii ar sparge uşa şi ne-ar invada locuinţa (ferească Dumnezeu!), atunci am avea, desigur, datoria să ne-ncredem cu toată fiinţa noastră că Domnul Dumnezeu ne va purta de grijă!
Dacă, însă, ne-am expune noi înşine unei astfel de primejdii dormind cu uşile descuiate… atunci Domnul ne-ar apăra, cu siguranţă, dar cred că, pur şi simplu, ne-am face responsabili de o faptă necugetată, lipsită de ceea ce Părinţii noştri au numit „dreapta socotinţă” (discernământul duhovnicesc).
Şi mai am o nelămurire faţă de opinia ta, Claudiu:
ce facem dacă împreună cu noi locuiesc şi alte persoane, membrii ai familiei noastre faţă de care suntem responsabili?
Dacă pentru noi înşine avem tot dreptul moral de a lua aproape orice decizie, oare-i putem expune şi pe alţii unor situaţii neprevăzute, de dragul convingerilor noastre?…
Personal aşa înţeleg, aşa gândesc, dar este foarte posibil ca punctul tău de vedere să aibă mai bune temeiuri, să fie mai bine plăcut lui Dumnezeu.
Este foarte posibil ca eu acum să am un mod raţionalist, steril de înţelegere, iar opinia ta să reflecte acea înflăcărare a iubirii pe care nici un raţionament n-o poate zdruncina.
Aştept cu bucurie răspunsul tău.
Doamne ajută!
Ludmila Doina
aprilie 6, 2014 @ 8:58 am
[b]Este foarte posibil ca eu acum să am un mod raţionalist, steril de înţelegere, iar opinia ta să reflecte acea înflăcărare a iubirii pe care nici un raţionament n-o poate zdruncina.[/b]
Claudiu, aceasta fraza imi doresc sa ti-o fi scris eu.
Doamne ajuta!
Gabriel Ciprian
aprilie 7, 2014 @ 9:43 am
Cu anumite puncte de vedere sunt de acord, ca Dumnezeu are grija de om si voia Lui e Sfanta, dar cu celelalte nu.
[quote]Un creștin care nădăjduiește în Dumnezeu ar trebui să nu-și încuie casa și nici mașina. Un creștin adevărat nu se teme de ceea ce-i poate fura hoții, pentru că ce este mai de preț pentru el, este în sufletul lui.[/quote]
Un crestin adevarat are familie, nu sta singur inchis in casa, precum un calugar. Ai lasa sa fure de prin casa sau sa intre asa cum vor ei, cand ai o familie? Banuiesc ca daca ti-ar omori sotia sau copiii, n-ai regreta deloc. Asta-i voia Lui Dumnezeu, ne impacam noi cumva, nu?
De cand si pana cand e Dumnezeu paznicul personal al fiecaruia? Eu inteleg, in anumite momente depinzi de Dumnezeu, ca daca-si ia ochii de la tine nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla.
De-aia ne-a dat ochi, urechi etc ca sa ne pazim si noi, nu sa ne lasam asa orbeste in „voia Lui”.
Sa-nteleg ca in felul asta cand traversam strada nu ar trebui sa ne mai uitam la masini, doar daca e rosu/verde, ca are grija Dumnezeu de noi, nu?
Sau la supermarket, daca iti da rest mai putin, sa lasam asa, ca doar familia nu are nevoie de bani, ea traieste cu aer.
Multe sfaturi, multe… Zice parintele Cleopa ca pana ce nu traim, sa nu dam sfat.
Dumneavoastra ati trait toate cate ati zis acolo?
Niciun sfant parinte n-a zis sa nu mai folosim incuietori, sau sa dormim cu ai strazii in aer liber. Articolele astea nu fac nimic bun decat starnesc smintire. Articolul e plin de ipocrizie si fatarnicie. Sunt convins ca nu faceti prea multe din sfaturile date, si totusi ati dat sfat.
Deja articolele publicate intra in sfera fanatism religios.
Ludmila Doina
aprilie 7, 2014 @ 10:20 am
GabrielCiprian, se vede ca esti incepator intr-ale credintei ortodoxe, si nu ai cum sa intelegi un asfel de articol; dar ai rabdare, ramai pe aicea, citeste, apropie-te mai mult de ortodoxie, si vei intelege apoi din ce in ce mai mult, si vei simti bucuria enorma pe care ti-o da [b]trairea ortodoxa[/b], care [b]este insasi firea omului[/b]; am citat.
Si nu vei mai spune ce ai spus in ultima fraza a ta, despre saitul acesta care a devenit, cu vremea desigur, aproape suta la suta ortodox curat.
Claudiu si-a exprimat bucuria in articolul lui, dar nu toti putem intelege totul, nefiind la aceeasi masura; ai rabdare si vei gasi nestemate.
Si pentru ca il iubesc pe Lucian Blaga, citez din el:
Sapa frate, sapa, sapa
pana dai de stele-n apa!
florin m
aprilie 7, 2014 @ 12:08 pm
Zic sa nu ispitim pe Dumnezeu, totusi. Inca de la inceputuri, Adam si Eva nu cred ca au trait fara piatra la gura pesterei, fie chiar si din teama de animale (care nu le mai erau prietene, ca-n Rai), daca de oameni n-aveau de ce sa se teama.
Apoi, ce am eu in casa doresc sa arat cui doresc eu, nu sa DAU OCAZIA altuia mai slab (!) sa intre si sa „murdareasca”, sa isi insuseasca pe nedrept etc. Inca de la inceput, omul a avut motive sa se pazeasca pe el insusi si avutia sa, atata cata este.
Inclusiv [b]in Vietile Sfintilor exista sfinti care tineau usa inchisa (incuiata), chiar daca vietuiau in pustie[/b], fara ca aceasta sa ne duca cu gandul la… lipsa de credinta. Un singur exemplu – Sf. Cuv. Martinian (13 februarie). La toate manastirile exista usi, care, uneori stau incuiate…
Smintitor este, de fapt, sa spui omului sa nu-si incuie usile, nu sa si le incuie (ca sa se pazeasca pe el si ai sai, de raufacatori); smintitor este sa-I spui sa nu aibe grija de lucrurile sale, sau de cei dragi ai sai (de ce ai grija de copii, cand sunt mici, cand ai putea, pe acelasi rationament, sa-i lasi „in plata Domnului”? care mai e datoria noastra, de parinti?). Cum ar fi, mergand pe rationamentul din articol, sa-i spui cuiva sa nu-si lege bicicleta cand intra intr-un magazine, sau cand merge la serviciu, ci s-o lase asa, libera, in fata cladirii, ca „are grija Domnul de ea”. Pentru ca daca se intampla ceva rau cu ale sale, va da vina pe Cel in seama Caruia pretinde ca le-a lasat: Dumnezeu! Ori, tot Dumnezeu ne-a dat incuietori, chei (apropos, parca la usile Raiului Domnul a pus paznici, nu?), nu ne-a lasat la voia „intamplarii”. Cum sa nu incui bisericile (de ex.) si sa dai astfel prilej celor fara Dumnezeu sa prade icoanele si obiectele de cult sau cine stie ce alte fapte de neinchipuit ar putea face acolo?
Ideea articolului e interesanta, dar din dorinta de a spune un lucru prea fin (neexperimentat pe propria piele timp indelungat si pare-se, fara consultarea altcuiva pentru o „second opinion”), a iesit ceva aproape smintitor. „Aproape” – pt ca din fericire, oamenii au capul pe umeri si nu vor lua de bun chiar totul 🙂
Mult mai simplu era un articol pe tema ne-legării de cele lumesti in asa masura, incat sa le pretuim mai mult decat pe cele ceresti…Goana doar dupa lucrurile pamantesti e o problema mare, intr-adevar, pentru ca duce la neglijarea celorlalte. Ceea ce nu implica nici neglijarea unora, pentru celelalte, pentru ca se presupune ca suntem oameni mari, responsabili, nu?
florin m
aprilie 7, 2014 @ 12:16 pm
[b]Maica Domnului Mijlocitoarea „Paramythia” – Manastirea Vatoped[/b]
Icoana Maicii Domnului Paramythia este o icoana facatoare de minuni pastrata in Manastirea Vatoped. Aceasta este legata de amintirea minunii in care Maica Domnului si Pruncul si-au schimbat fetele si pozitia corpurilor. In momentul in care piratii au coborat pe tarmul marii si s-au ascuns acolo, spre a astepta deschiderea portilor manastirii, care avea loc in fiecare dimineata, staretul manastirii a primit cuvant de la Maica Domnului.
Terminandu-se slujba si iesind toti calugarii, staretul a mai ramas in biserica, in spate, spre a-si continua rugaciunea.[b] La un moment dat, el [u]aude dinspre icoana Maicii Domnului urmatoarele cuvine: „Nu deschideti portile manastirii astazi[/u], ci urcati-va pe zidurile manastirii si alungati mai intai pe piratii cei ascunzi pe tarm.”[/b]
In timp ce parintele isi indrepta ochii spre icoana Maicii Domnului, el L-a vazut pe Prunc intinzandu-si mana si acoperind gura Maicii Sale, spunandu-i: [b]”Nu, Mama, lasa-i sa fie pedepsiti, precum si merita.” Insa Maica Domnului, luandu-I mana de o parte, si departandu-si putin capul, [u]a repetat aceleasi cuvinte[/u]. Aceasta pozitie a corpurilor celor Sfinte a ramas pana astazi[/b], spre amintirea ajutorului primit prin Maica Domnului.
Calugarii, feriti astfel de viclenia piratilor, au dat slava Maicii Domnului si au numit aceasta icoana „Paramythia”, care inseamna „[b]mijlocitoarea[/b]” sau „[b]ocrotitoarea[/b]”.
[img]http://www.crestinortodox.ro/files/image/biserica%20in%20lume/icoane%20athos/paramythia-vatoped.jpg[/img]
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:26 pm
Doamne ajută.
Dragilor ca să nu mă chinui să aduc alte argumente, vă voi aminti de cuvintele Mântuitorului Hristos spuse tatălui copilului demonizat:
„De poţi crede, [b][u]toate [/u][/b]sunt cu putinţă celui ce crede.” (Evanghelia după Luca 9, 23)
Și iarăși zice Domnul:
„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi [u][b]nimic[/b][/u] nu va fi vouă cu neputinţă.” (Evanghelia după Matei 17, 20)
Iar Sfântul Apostol Pavel spune:
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.” (Evrei 11, 6)
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:35 pm
Sfântul Ioan de Kronstadt spune în cartea „Viața mea în Hristos”:
„Bizuie-te pe ajutorul lui Dumnezeu la modul absolut.”
Sursa: http://ioandekronstadt.wordpress.com/2008/12/31/bizuie-te-pe-ajutorul-sau-la-modul-absolut/
florin m
aprilie 7, 2014 @ 12:37 pm
Claudiu,
Doamne, ajuta!
Atunci diavolul L-a dus in Sfanta Cetate si L-a pus pe aripa templului si I-a zis: [b]”Daca esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-te jos, ca scris este: Ingerilor Sai le va porunci pentru tine si ei te vor ridica pe maini, ca nu cumva piciorul tau sa ti-l izbesti de piatra[/b]”.
Iisus i-a zis: „[b][u]Dar[/u] mai este scris: Sa nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau[/b]”.
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:38 pm
Părintele Atanasie Ștefănescu, întemnițat 20 de ani pe nedrept în regimul comunist spunea:
„La închisoare nu au rezistat decât cei care au crezut şi nici aceia toţi! Cei care au crezut nelimitat! Ad absurdum! Să te vezi condamnat pe nedrept, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!”
florin m
aprilie 7, 2014 @ 12:40 pm
Claudiu,
sigur vorbim despre acelasi lucru? :))
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:40 pm
Florin, nicicând sfinții nu au asimilat credința tare a unui om în Dumnezeu cu o modalitate de a-l ispiti, doar dacă omul caută în acest fel diferite avantaje materiale, beneficii egoiste… Dar dacă în atitudinea lui omul caută să se apropie de Dumnezeu lăsându-se în mâinile lui, sau caută să-și ajute aproapele, cred că Dumnezeu îl va asculta și-l va ajuta.
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:42 pm
Florin, poți contrazice cuvântul Domnului care spune: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.” ?
Toate, absolut toate.
Eu vreau să cred asta. Ard cu toată ființa mea să cred acest lucru.
Te deranjează asta pe tine?
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:43 pm
IPS Bartolomeu zice:
„În „[i]Cred Doamne ajută necredinței mele[/i]”, pe de o parte este expresia credinței iar pe de altă parte expresia corectă a conștiinței, prin urmare credința ta de om, nu este niciodată suficientă ca să umple măsura de sus.”
Nebunii în Hristos împlinesc toate cele scrise mai sus în articol, și mult mai mult.
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:44 pm
Starețul Tadei spune:
„Descoperim acest lucru treptat, după cum ne spun Sfinţii Părinţi: “Treptat creşte în noi credinţa.” Unul dintre Sfinţii Părinţi chiar spune: „Credinţa mea din anii tinereţii, faţă de cea pe care o am acum, la bătrâneţe, era pur şi simplu necredinţă.” Credinţa noastră creşte treptat şi, când se întăreşte în Domnul, devine puternică şi tare.”
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:48 pm
Am găsit acum un gând foarte frumos care zice:
Un Dumnezeu nelimitat, nu poate da o credinta limitata.
Nu margini puterea unui Dumnezeu infinit! El vrea sa-L onorom asa cum ii este originea…sa nu-I schimbat numele in dependenta de situatiile cu care ne confruntam ! Pentru toate El are Solutia, pentru toate are timpul si raspunsul potrivit!
Cind simti ca ii limitezi puterea…si ruga ta se rupe dintr-un suflet slab…dintr-un moral distrus … ia-o de la inceput! Spune-I din nou pe nume cum ai facut-o la inceput… incepe cu teoria…si lasa-l pe Dumnezeul nelimitat sa sadeasca in tine o credinta nelimitata!
Sursa: http://taneabirsa.wordpress.com/2012/12/16/un-dumnezeu-nelimitat-nu-poate-da-o-credinta-limitata/
florin m
aprilie 7, 2014 @ 12:49 pm
Claudiu, nu contrazic pe Domnul, te contrazic pe tine.
Caci nu lasi loc ca ai putea gresi, nu faci loc nuantei.
Nu poti lasa bicicleta dezlegata in fata cladirii, pentru ca esti tu credincios. Sau, poate tu o poti lasa, fiind intr-atat de credincios (nu tu, persoana-Claudiu, ci vb la general), dar nu poate oricine, pentru ca nu suntem toti la fel de credinciosi. Si n-o lasam si pentru ca nu e Domnul responsabil pentru bicicleta mea, ci eu sunt. Domnul mi-a pus la dispozitie liberul arbitru – daca vreau s-o leg, sau nu – ce se intampla mai departe, daca imi taie un hot lantul etc., da – asta e altceva, dar macar eu mi-am facut DATORIA.
Articolul tau e un indemn: lasa-ti usa deschisa, daca esti credincios; lasa-ti ruxacul nesupravegheat, daca esti credincios; lasa-ti masina deschisa, eventual cu geamurile jos – daca esti credincios. Si vii si cu texte din Scriptura ca sa sustii chestiile astea… De fapt, ordinea e INVERSA! Si ce trebuie sa spui oamenilor e ca NU TREBUIE SA ISPITIM PE DUMNEZEU, nu trebuie sa BRAVAM cu credinta noastra.
Ai mai intrebat pe cineva pt lucrurile astea, sau te sfatuiesti doar cu tine insuti? 🙂
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 12:51 pm
Petre Țuțea, ca mulți dintre cei întemnițați în închisorile comuniste vorbesc de o credință nelimitată, peste toate limitele raționale:
„Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant – puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui, nu se poate; au fost oameni care au murit… Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină“.
Sursa: http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/petre-tutea-am-purtat-ideile-si-credinta-precum-poarta-vantul-microbii
florin m
aprilie 7, 2014 @ 12:59 pm
mai ai citate? 🙂
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 1:46 pm
Esența articolului este următoare: Crede nelimitat în ajutorul lui Dumnezeu!
Articolul nu este un îndemn de genul: De mâine dimineață toată lumea să nu-și mai încuie ușile la casă sau la mașină. Ci scopul articolului este de a ne face conștienți că indiferent dacă ne încuiem ușile, tot Dumnezeu este cel care ne păzește și nu încuietorile:
„De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte.” (Psalmul 126, 1)
Fiecare poate acționa după credința sa. Unii cred mai puternic, alții mai puțin.
Faceți zilnic acest exercițiu al lăsării vieții voastre în mâinile lui Dumnezeu, și veți înțelege concret ce se întâmplă în sufletul vostru.
florin m
aprilie 7, 2014 @ 2:56 pm
Claudiu,
Cu ultimul tau comentariu ai nuantat foarte mult cele din articol si as aprecia o dezbatere a temei.
Adevar spune David in Psalmul 126, ca Domnul este paznicul cetatii si degeaba o pazim noi – si nimeni nu poate tagadui aceasta – dar aici nu e vorba de a o lasa, totusi, nesupravegheata. Cum si cetatea sufletului nostru o pazim, desi stim cu totii ca Domnul este cel care face lucrarea, nu noi, asa pazim si cele exterioare – trebuie sa participam si noi, nu sa ne prefacem ca avem prea multa credinta si drept urmare, nu este al nostru, ci al Domnului a le pazi…
Tot in Ps. 126, scrie David: „[i]De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc[/i]”. De luat aminte si aici ca omul pune umarul, iar Domnul construieste – deci avem parte si de participarea omului, nu face Domnul toate, gratuit. Desi lucrarea Domnului este infinit mai mare, totusi aceasta nu s-ar face fara participarea omului, fara credinta si voia omului.
Cea mai mare credinta nu ne exonereaza de la participare, de la fapta, de la actiune, pentru ca prima o implica pe a doua => nu exista credinta fara fapta a credintei. (nici invers nu se poate: fapte bune, adica in Hristos, fara credinta, dar nu despre asta e vorba aici)
Prin urmare, a ispiti pe Domnul [i]atunci cand avem si alte solutii[/i] nu cred ca e o alegere fericita. Si nu este o dovada de credinta. Nu, nu spun ca nu trebuie sa alergam la Hristos TOT TIMPUL, spun doar ca trebuie sa facem si noi partea noastra, omeneasca, normala, din smerenie, asa cum a facut Hristos.
Ce parere ai de minunea aceea de la Sf. Munte pe care-am postat-o mai sus, cu icoana Maicii Domnului „Mijlocitoarea”? Legat de „cazul” nostru in discutie, chiar crezi ca noi suntem atat de credinciosi, ca acei calugari? Caci se pare ca aceia n-au fost „atat” de credinciosi si daca ar fi deschis portile, am vazut ce s-ar fi putut intampla cu ei, fara interventia Sfintei Fecioare… Iata ce Ajutatoare avem, pentru NEPUTINTELE noastre: Maica Domnului! Iata cine suntem noi si ce credinta avem! Iata cu ce ne e a ne lauda: cu Maica Domnului, cu Crucea in care gasim alinarea, cu Patimile Domnului care cuprind totul, iar nu cu pretinsa noastra credinta, prin care ispitim pe Domnul si ii cerem sa ne faca cele omenesti, ale noastre.
In concluzie, nu sunt deloc impotriva marii credinte sau incredintarii in mainile Domnului, ci dimpotriva! Dar cu conditia sa fie facuta cu trezvie, in deplina cunostinta si cu atentie, nu cu bravada.
Te rog sa nu ma intelegi gresit.
Doamne, ajuta!
P.S. sunt posibile si alte completari 🙂
Claudiu Balan
aprilie 7, 2014 @ 6:04 pm
Florin nu am nuanțat ci am zis că dacă tu nu te poți încrede să lași ușa descuiată la casă, atunci n-o lăsa. La fel și toți ceilalți cititorii.
Dacă altcineva poate să facă asta, s-o facă, dar nu ca să se mândrescă în sine însuși că are credință, ci pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu, pentru a crește în iubirea Lui.
Părintele Rafail Noica spune:
„NIciodată nu vom greși dacă ne punem necondiționat nădejdea în cuvintele Mântuitorului Hristos din Sfânta Evanghelie.”
Prin urmare, dacă Dumnezeu a zis că toate îi sunt cu putință celui ce crede, atunci chiar așa este, fără niciun dubiu și fără niciun fel de calcule, condiționări, detalieri.
E foarte clar: crezi, te ajută pe cât crezi. Nu crezi, nu te ajută.
Fiecare e liber să facă acest excercițiu.
Rămân la acest gând, la această nebunie de a ne pune nădejdea în Hristos oricând, oriunde, pentru toate… în felul acest mergând pe un drum al despătimirii de toate condiționările lumești.
Închei cu aceleași cuvinte, pe care bine ar fi să ne gândim mai mult la ele:
„De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
florin m
aprilie 7, 2014 @ 9:06 pm
[quote name=”claudiu_admin_ot”]Florin nu am nuanțat[/quote]
Foarte rău. Chiar era momentul.
[quote name=”claudiu_admin_ot”]am zis că dacă tu nu te poți încrede să lași ușa descuiată la casă, atunci n-o lăsa. La fel și toți ceilalți cititorii.
Dacă altcineva poate să facă asta, s-o facă, dar nu ca să se mândrescă în sine însuși că are credință, ci pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu, pentru a crește în iubirea Lui.[/quote]
Cum să laşi uşa descuiată la casă (sau mai rău: la biserică!) „pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu, pentru a crește în iubirea Lui”?? Wow, cât de profund! Aplauze…
După raţionamentul ăsta, bănuiesc că urmează să spui că dacă ai credinţă, nu te mai îmbolnăveşti? Sau că n-ai nevoie de vreun efort pt a obtine ceva, daca ai credinţă? Că doar: „[i]De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede[/i]”, nu?
florin m
aprilie 7, 2014 @ 9:15 pm
[img]http://www.librarie.net/coperta/jurnalul-fericirii-nicolae-96431.jpg[/img]
[u]Pr. Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii[/u]
Există o ciudată ispită – de dreapta, conform Părintelui Cleopa – aş numi-o [b]ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i [u]o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea[/u][/b]:
a) [b]convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni[/b].
Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel – cu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei – în sensul de la Matei 11, 12 – către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).
Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz“.
(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)
b) [b]Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor[/b]. Nu. Oarecum dimpotrivă.
Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.
c)[b] Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…
[/b]
Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.
Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)
Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.
d) [b]Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort[/b]; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.
Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and keep your powder dry)”.
Claudiu Balan
aprilie 8, 2014 @ 6:59 am
Florin, sunt multe fapte ale vieților sfinților care contrazic toate punctele de mai sus.
Chiar sinaxarul de astăzi ne amintește de o fecioară care având multe averi și văzând un om că vrea să se spânzure pentru că avea multe datorii, i-a dat averea ei pentru a-și achita datoriile și l-a salvat pe om de la moarte. În scurt timp fecioara a sărăcit și a ajuns să desfrâneze pentru a-și câștiga traiul. Venindu-și în fire și vrând să se boteze cerea oamenilr s-o ajute să dobândească botezul. Oamenii n-o băgau în seamnă, batjocorind-o ca pe-o desfrânată. Din acest motiv Dumnezeu a trimis înger din cer ca s-o călăuzească spre a primi botezul. A trimis alți îngeri ca să aducă un preot și un diacon s-o boteze și până la urmă a primit botezul și iertarea de toate păcatele ei.
O minte rațională, o gândire după logica lumii nu și-ar fi riscat viața sa pentru a altuia…
florin m
aprilie 8, 2014 @ 7:14 am
Sunt situatii cu totul diferite. Acolo aceia n-aveau alte solutii, pe cand tu ai solutii in cazurile expuse. Nu „contrazic” deloc cele de mai sus, pentru ca sunt situatii cu totul exceptionale. Ma mir ca nu sesizezi lucrurile astea (diferentele de fond) si judeci lucrurile atat de superficial, echivalandu-le atat de usor! Sigur esti Claudiu-admin, cel de 35 de ani, si nu vreun copil naiv? Daca esti tu, cum de te incapatanezi si nu intelegi la ce ma refer?
Inca ceva: n-ai citit ce ti-am trimis, de la Pr. Nicolae Steinhardt. Ai chiar acolo un exemplu similar celui expus de tine. Si ai mai mult decat un exemplu, ai si explicatii…
Claudiu Balan
aprilie 8, 2014 @ 7:32 am
Florin, credința începe acolo unde se termină logica.
Sfintele Evanghelii ne pun înainte doar exemple de credință care îl mirau chiar și pe Dumnezeu (vezi sutașul care i-a zis Domnului că nu este vrednic să intre sub acoperișul casei lui, iar Domnul a zis că nu a văzut atâta credință nici în Israael). Nu vei găsi în Evanghelii oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu cu argumente logice ci doar oameni care L-au ispitit cu astfel de argumente.
Ce mă împiedică pe mine să-i cer Domnului să mă vindece, înainte de a merge la un medic? Nimeni și nimic, ba dimpotrivă milioane de oameni vindecați de boli grele sau mai puțin grele îmi stau mărturie că pot face asta. Vezi minunile Maicii Domnului, ale Sfântului Nectarie și ale Sf. Efrem cel Nou din zilele noastre.
Și ce se întâmplă dacă văd că Dumnezeu nu mă vindecă? Mă duc la medic dar tot cu credință în Dumnezeu.
Credința nu este o virtute morală ci este încredere în Dumnezeul meu drag, este iubire. Credința nu este convingere. Există mai multe stadii ale credinței. Fiecare suntem la un anumit stadiu, Dumnezeu știe care și cum.
Dar să fii sigur că Iisus Hristos așteaptă de la om increderea absolută în El.
Dumnezeu crede în om la modul absolut, așa și noi ar trebui să ne încredem în El.
Sfântul Apostol Pavel vorbește în primele 3 capitole din Epistola către Corinteni de nebunia propovăduirii prin care a binevoit Dumnezeu să mântuiască lumea.
Toată știința lumii, toate argumentele ei logice ne duc doar până la ușa Bisericii. De aici înainte intervine doar credința.
În fața dogmelor dumnezeiești, omul nu poate decât să îngenuncheze, nu mai are instrumente logice să le exprime.
Credința este felul nostru de a trăi care ne face accesibilă o viață mai presus de logică, viața dumnezeiască.
Crucea este cea mai mare înfrângere a logicii în lume. Dacă Hristos ar fi fost „rațional” după regulile lumii, s-ar fi dat jos de pe cruce, i-ar fi omorât pe toți dușmanii Lui și s-ar fi pus rege peste Israel sau peste întreaga lume.
Toate viețile sfinților sfidează argumentele raționale, logice, firești, standardizate, care chipurile te ajută să ai o viață echilibrată. Absolut toate viețile sfinților sfidează logica argumentelor raționale care îl face pe om autonom.
Credința absolută ne duce la smerenia absolută, adică la situația în care îi face loc lui Dumnezeu în tine pentru a le lucra pe toate prin tine.
Dacă Maica Domnului ar fi fost rațională și logică l-ar fi trimis pe îngerul Gavriil la plimbare. Cum să se nască Dumnezeu din mine? Asta chiar e o glumă.
Ce femeie din lumea aceasta ar crede o astfel de veste? Se va naște Dumnezeu din tine. Îți trebuie o credință dusă la limita absurdului… sau de fapt la limita smereniei maxime.
De aceea Maica Domnului e mai mare decât cerurile și tot omul născut în lume, pentru că sfidează price argument la nivelul logicii.
Claudiu Balan
aprilie 8, 2014 @ 7:37 am
Când lumea ne va spune să preferem logica în fața credinței, să ne amintim de învierea Talitei. Când toți îi spuneau tatălui fetei că fata a murit, deci când toți îl trezeau la realitatea argumentelor logicii lumești, Hristos îi spune: Crede numai și ea se va izbăvi. Iată întreg episodul:
„Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.
Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8, 49-56)
Claudiu Balan
aprilie 8, 2014 @ 7:46 am
Un alt argument din Sfânta Evanghelie care răstoarnă argumentul logicii lumești este învierea lui Lazăr pe care o vom serba acum sâmbătă. Iisus Hristos în mod intenționat nu vine să-l vindece pe Lazăr ci așteaptă să moară și să fie pus in mormânt și apoi să intre în putrefacție.
Venind să-l învieze, Marta îi spune Mântuitorului să nu se mai deranjeze pentru că deja a intrat în putrefacție. Atât putea crede Marta. Dar Hristos învinge iarăși logica și arată cum credința absolută în Dumnezeu trece toate barierele.
Această mare minune va fi cea care va determina mare tulburare în popor, oamenii conștienți fiind că Iisus nu este un simplu om. Datorită acestei minuni este primit în Ierusalim cu bucurie mare și apoi din aceast motiv va fi și prins și răstignit. Iată această mare minune care sfidează logica argumentelor lumești:
„Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (Evanghelia după Ioan 11, 39-44)
florin m
aprilie 8, 2014 @ 8:35 am
Aici nu e vorba de logica versus credinta, cum gresit incerci sa muti pista.
Ce nu observi tu, in cazul invierii lui Lazar, este ca MARTA NU L-A LASAT SA MOARA. [b]MARTA A FACUT TOT CE ERA OMENESTE POSIBIL[/b] ca sa nu moara.
La fel, in cazul Talitei.
Situatia lor de atunci era diferita de a noastra, de acum, noi ne putem ruga oricand Domnului, spre a atrage mila si binecuvantarea sa asupra noastra, a bunurilor noastre etc.
Si ce ignori tu, cu BUNA STIINTA (pt ca dupa toate comentariile astea inca te prefaci ca nu stii despre ce e vorba si insisti in exemple de clasa I, departe de fondul real al problemei, pe care nu vrei sa-l identifici corect), sunt ISPITELE DE-A DREAPTA.
Sf. Nicodim Aghioritul in Razboiul Nevazut sfatuieste:
[quote] [b]“Pazeste-te de ganduri ce par a aduce sfintenia si de ravna fara de socoteala. Cu cat lucrul are mai multa fata si chip de sfintenie, cu atat trebuie sa-l cercetezi mai temeinic”[/b].[/quote]
Deci, daca tu ai ajuns la o asemenea masura, incat [i]te poti incredinta in acel fel Domnului[/i] (lasandu-ti casa descuiata, bicicleta nelegata, geanta la usa supermarketului, ba chiar indraznesti sa spui si de biserica deschisa!), e foarte bine, ce sa zic decat: bravo!
Dar te rog: nu ne forta pe noi, cei necercati si nestiutori, sa facem lucrurile astea care cer o prea mare credinta. Nu ne da iluzia ca e simplu, nu ne lua cu „yes you can” sau alte lozinci de-astea exaltate. Noi suntem mici si abia daca suntem in stare de a spune [b]”Cred Doamne, ajuta necredintei mele!”[/b]…
florin m
aprilie 8, 2014 @ 8:51 am
Daca-mi vei raspunde ca nu ne fortezi, te rog sa mai citesti odata articolul si comentariile tale. Doar doua exemple:
[quote]Dar să fii sigur că Iisus Hristos așteaptă de la om increderea absolută în El.
Dumnezeu crede în om la modul absolut, așa și noi ar trebui să ne încredem în El.[/quote]
Teoretic, e simplu. Practica ne omoara. Şi fiii lui Zevedeu, Iacov şi Ioan, ar fi vrut sa stea de-a dreapta şi de-a stanga Domnului, dar…
si
[quote]Nici bisericile n-ar trebui închise, ci ar trebuie înconjurate de credința și nădejdea celor din parohie că Dumnezeu va păstra neatins jerfelnicul Său pământesc. (…) [u]Sparge biserica. Foarte bine[/u]. [u]Fură tot ce este de aur. Foarte bine[/u], facem Sfânta Liturghie în potire de ceramică. [u]Fură icoanele de argint. Foarte bine[/u], ne închinăm la cele de lemn. Dacă s-a ajuns să o spargă înseamnă că noi cei din parohie dormim când mergem la biserică, în loc să ne rugăm![/quote]
Oare cum poţi spune FOARTE BINE dacă se sparge biserica şi restul, şi că suntem NOI de vină, cei din parohie? Si vrei sa te si aplaud pt asta? Sau s-o pun pe seama credintei tale mari, in Dumnezeul tau „drag”? Pai asta vrea Dumnezeu, sa i se fure odoarele, sa se pangareasca locasurile sfinte? Ce înseamnă „drag”, făcând abstracţie de telenovele? Oare nu mai credem în existenţa răului?
Intelegi de ce insist, de ce iti tot repet de ispitirea Domnului (il chemi pe Hristos la telefon – vezi Steinhardt) si despre ispitele de-a dreapta (vezi ravna fara socoteala)? Dacă ai gânduri de-astea, rumegă-le tu bine în sinea ta, DISCUTA-LE CU DUHOVNICUL, dar nu le expune celor cu dinti de lapte, ca noi… Nu te opresc, nici nu pot, e doar o rugaminte.
Claudiu Balan
aprilie 8, 2014 @ 10:38 am
Bine Florin.
Simt un duh de ceartă căruia nu vreau să-i dau curs.
Îți las ultimul cuvânt, ca să poți sta liniștit.
Ai dreptate în ceea ce spui.
florin m
aprilie 8, 2014 @ 11:44 am
Nu e niciun duh de cearta, simti gresit si te bazezi prea mult pe simturi, in dauna credintei adevarate si a ratiunii date tot de Dumnezeu, care te-ar fi facut sa intelegi, daca citeai ce am scris, ca vorbesc despre [u]ispitele de-a dreapta[/u]. Era spre binele tau, dar, cum nu te intereseaza decat sa iesi invingator in fata admiratorilor tai, bineinteles ca te incapatanezi sa o tii pe-a ta. Si vrei sa inchizi discutia cu o acuza falsa si o retragere din discutie nedemna de statulul tau de teolog de 35 de ani, barbat matur, cu familie.
Claudiu Balan
aprilie 8, 2014 @ 11:46 am
Eu citesc în Evanghelia altceva și văd altceva în discursul Domnului Hristos.
Dacă eu din mândrie fac o bravură de credință, lesne voi cădea și Dumnezeu mă va smeri. La fel, fiecare dintre noi.
Dar dacă credința noastră este una curată, și știe Dumnezeu sufletele fiecăruia, atunci El cu siguranță va răspunde și ne va oferi ajutorul.
Acceptă și tu că gândim diferit și să ne lumineze Dumnezeu pe amândoi să înțelegem lucrurile.
florin m
aprilie 8, 2014 @ 3:39 pm
Şi eu voi încheia, cu precizarea că în ce mă priveşte, discuţia noastră nu a fost generată de o simplă „diferenţă de gândire” şi că aici nu am făcut schimb de idei sau de păreri. Este o întreagă luptă nevăzută, cu care nu e de glumit, ori de „dat cu părerea” despre ea.
Discuţia asta a fost între un puţin-credincios (eu) şi un blogger absolvent de Teologie, căruia i-am semnalat nişte inadvertenţe la un articol al acestuia, de care nici măcar nu s-a obosit să ţină cont. Asta e, în viaţă mai şi pierdem. Te rog să păstrezi comentariile. Mulţumesc!
Laura Stifter
aprilie 8, 2014 @ 5:27 pm
Propun să medităm la aceste cuvinte minunate ale lui Claudiu:
„Credința nu este o virtute morală ci este încredere în Dumnezeul meu drag, este iubire.”
!
Ce s-ar mai putea comenta faţă de o mărturisire atât de plină de iubire, de sinceritate… de adevăr?…
Hristos în mijlocul nostru!