„Eu aş vrea ca fiica mea să-şi dăruiască frumuseţea familiei pe care o va avea”

Am primit o educaţie destul de strictă. Părinţii reprezentau pentru mine şi sora mea o autoritate reală, nu voiam să îi necăjim, aşa că ascultam de ei, deşi nu ne certau niciodată. Mama îmi spunea totdeauna: «Dacă vrei să te mãriţi, trebuie în primul rând să reprezinţi ceva. Ca să naşti un copil şi să creşti din el om, trebuie să ai o bază lăuntricã pentru asta, anumite abilităţi, anumite cunoştinţe.»

Nici măcar pentru notele mici nu eram vreodată certată acasă. Mama zicea: «Este treaba ta. Ţie o sã-ţi fie ruşi-nel» Şi, într-adevăr, ne era ruşine să luăm note mici. Nu aveam vreo teamă că o să fim, să zicem, bătute, ci pur şi simplu ne era ruşine. La fel şi cu castitatea. Înţelegeam că există lucruri pe care dacă le faci îţi va fi pe urmă foarte ruşine şi te va durea foarte tare. Dacă vrei să trăieşti cu cineva, trebuie să te măriţi cu el.”

De altfel, nici nu aveam timp să facem prostii. Când eram elevă, doream, bineînţeles, să merg şi la discotecă, şi să mã plimb, dar eram atât de ocupată cu învăţătura, încât nu îmi mai ajungeau pentru asta nici forţele, nici timpul. Cu băieţii doar desenam împreună

Este, cred eu, foarte important ca la vârsta de trecere adolescentul să fie ocupat şi să înţeleagă ce este bine şi ce e rău, că imoralitatea e rea, că desfrâul e rău, rușinos – să înţeleagă asta în pofida faptului că revistele de tot felul şi televizorul îi spun că este bun.

Când eram tinere, ni se părea că avem nişte părinţi foarte severi, nu ca ceilalţi, dar acum îmi dau seama că ei aveau foarte multă dreptate. Şi când eram deja la facultate îmi era foarte frică să vin prea târziu acasă. Nici vorbă să-și îngăduie cineva cu mine frivolităţi. Interesant este faptul că acest lucru le insufla respect tinerilor care îmi făceau curte. Această «inaccesibilitate» era starea mea lăuntrică, Ei simțeau asta, nici măcar nu trebuia să le interzic ceva.

Înţelegeam şi faptul că dacă o sã-mi pierd virginitatea, poate să se zămislească şi un copil, că pe acest copil n-o să-l pot părăsi şi nici nu o să-l pot lipsi de tatã – dar cum să trăiesc cu un om pe care nu-l iubesc?

Îmi dau seama că am fost crudă. Îmi plăcea… nu să flirtez, ci să plac. În fiecare zi mi se dăruiau ciocolată, flori. Veneam acasă ca o actriţă: un buchet, alt buchet…

Nu ştiu cum se face că-i duceam de nas rău pe oameni: nu spuneam: «Nu, nu, nu, evitam un răspuns direct -şi asta nu fiindcã mă temeam să nu rămân fără flori şi ciocolată, ci fiindcã nu voiam niciodată să-l necăjesc pe om.

Acum mă gândesc că ar fi trebuit să am un comportament şi mai strict, fiindcă aşa le dădeam oamenilor, cumva, nădejde. Primeam de la ei cadouri, le zâmbeam. Mai decent ar fi fost să le fi spus din prima: «Sçuză-mă, dar nu am de gând să mă mărit cu tine!» Atunci nu înţelegeam că omul îşi iroseşte cu mine timpul, forţele. Slavã Domnului, celor care îmi făceau curte le-a mers totul bine, au familii bune – şi sunt foarte bucuroasă de asta, fiindcă altfel n-aveam conştiinţa împăcatã. M-am rugat pentru ei. Ştiu că unii dintre ei au venit la credinţă prin mine. La început mă ironizau atunci când la invitaţia de a merge la restaurant răspundeam: «Nu pot. fiindcã pentru mine e post acum» – la care ei: «Cum adică post? La ce-ţi trebuie ţie post?» Dupã aceea incepeau să cerceteze mai bine şi să înţeleagă că şi ei au nevoie de asta.

Eu şi când m-am măritat eram «înapoiată » în problema sexului. Mă rog, nici nu prea mă interesa. În general, ştiam puţine lucruri despre felul în care se fac copiii. Am avut primul copil la 27 de ani şi încă nu ştiam bine cum să aflu dacă sunt gravidă sau nu. Să cer sfat de la altcineva îmi era ruşine, mă gândeam ce o să spună: «Păi da, nu e normală tipa, la vârsta ei nu ştie nimic! »

Şi soţul meu era la fel, lipsit de experienţă în această problemă, şi asta ne apropia. Pentru amândoi principalul era ceva sufletesc, delicat, pasiunea fizicã ocupând abia locul următor, ñindcã apropierea duhovnicească cimentează mult mai bine relaţia.

Dacă mi-aş fi pierdut curăţia înainte de întâlnirea cu el, n-aş fi avut o asemenea fericire. Nici nu-mi inchipui cum aş fi putut să am mai mult de un singur bărbat. Lucrul acesta mi se pare absolut nefiresc, imposibil. Nu pot nici măcar teoretic să-mi imaginez asta.

Bărbaţii îmi spuneau că sunt frumoasă, atrăgătoare, dar eu intelegeam că ei mă apreciază nu atât pentru frumuseţe, cât pentru calităţile interioare: simţul umorului, capacitatea de comunicare, in fine, nu ştiu nici eu pentru ce anume…

Acum, la vârsta maturităţii, înţeleg că frumos cu adevărat este omul al cărui interior radiază mai multă frumuseţe decât aspectul lui exterior. Uneori, omul nu este prea frumos fizic, dar emană un asemenea farmec, incât nu poţi să nu spui despre el că este frumos. Şi aici este importantă castitatea. Frumuseţea interioară nu poate exista fără curăţie.

Văd că fiica noastrã va fi o fată foarte frumoasă, dar eu mă strădui să nu-i induc acest sentiment, ca să nu creadă asta despre sine, fiindcă atunci îi va fi foarte greu să trăiască: se va crede regină şi va vrea prea mult de la viaţă.

Eu aş vrea ca fiica mea să-şi dăruiască frumuseţea familiei pe care o va avea. Odată am întrebat-o: «Maşa, ce vrei să te faci: arhitect, sculptor, pictor, medic?» Ea mi-a răspuns: «Vreau să devin mamă!» Acest răspuns mi-a plăcut foarte mult, fiindcă este foarte corect. Fetiţa trebuie sã ţină minte de la cea mai fragedă vârstă că ea este o viitoare mamă şi că abia după aceea poate să fie pictor sau medic, şi asta pentru ca profesia s-o ajute să nască, să crească, să educe copilul, să sădească în el ceva bun. Profesia nu trebuie să fie pentru femeie un scop în sine.”

(N.)

Dragostea adevărată. Taina dragostei înainte și după căsătorie. Editura Sophia, București, p.69