
Un argument puternic împotriva evoluţionismului îl constituie cel al finalităţii. La toate organismele vii se observă că fiecare parte a organismului (de la formaţiunile subcelulare, la ţesuturi şi organe) a fost astfel concepută încât să poată îndeplini o funcţie bine definită în cadrul ansamblului organismului şi, mai mult, are exact structura care îi permite să îşi îndeplinească funcţia cât mai bine. La un nivel mai mare, se poate observa că inclusiv între speciile diferite de plante şi animale care ocupă un anumit teritoriu există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contribuind direct sau indirect la menţinerea vieţii celorlalte.
Observaţiile menţionate ne conduc la ideea că aceste sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini funcţia pe care o are fiecare în parte, ceea ce exclude apariţia lor sub acţiunea unor forţe întâmplătoare. Acest argument a fost scos în evidenţă mai ales de savantul român Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei).
Împotriva acestui argument, evoluţioniştii au ripostat cu două contra-argumente: organele rudimentare şi organele atavice.Să le analizăm pe rând.
a) Organele rudimentare. Acestea sunt organe care apar în faza embrionară sau în faza de creştere a organismului, iar la maturitate dispar sau degenerează (cum ar fi timusul şi epifiza). De aici evoluţioniştii au tras concluzia că aceste organe ar fi nefolositoare şi existenţa lor nu ar putea fi explicată decât dacă presupunem că acestea ar fi nişte rămăşiţe din stadiile anterioare ale evoluţiei speciei respective. La o analiză mai atentă se constată totuşi că aceste organe sunt nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul creşterii au un rol important în organism, iar faptul că apar numai atunci când este nevoie de ele iar apoi dispar nu face decât să confirme existenţa finalităţii şi să contrazică teoria evoluţionistă, deoarece dacă aceste organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar dispărea la maturitate.
b) Organele atavice. Spre deosebire de organele rudimentare care există la toţi indivizii, organele atavice apar numai uneori, constituind nişte anomalii sau monstruozităţi. Din faptul că unele din aceste malformaţii existente la om, de exemplu, prezintă asemănări cu structuri sau organe existente la unele animale, evoluţioniştii trag concluzia că omul descinde din animalele respective şi că, dată fiind inutilitatea acestor organe la om, ele ar fi şi o probă împotriva finalităţii. Ei “uită” însă să precizeze că între malformaţii există şi foarte multe care nu prezintă nici o asemănare cu vre-o structură existentă la animale. În plus, dintr-o asemănare exterioară a unor organe sau ţesuturi, nu rezultă în mod logic faptul că omul ar descinde din animalul respectiv (cu atât mai mult cu cât unele malformaţii se aseamănă cu animale pe care nici evoluţioniştii nu le consideră strămoşi ai omului). În ceea ce priveşte finalitatea, organele atavice nu dovedesc nimic, deoarece reprezintă stări patologice.
Unii evoluţionişti, dată fiind evidenţa faptului că toate vieţuitoarele posedă exact acele organe care le sunt necesare în mediul în care trăiesc, acceptă într-o oarecare măsură ideea de finalitate, numai că “pun carul înaintea boilor” afirmând că “funcţia creează organul”. Dar această afirmaţie nu este nici logică (cum ar putea exista, de exemplu, funcţia vederii înainte de apariţia ochilor?) şi vine în contradicţie cu observaţiile experimentale care arată că în timpul dezvoltării unui organism, organele încep să se formeze cu mult înainte de a îndeplini vreo funcţie (de exemplu, copilul nou născut are deja picioare, dar abia mai târziu învaţă să meargă). Aşadar nu funcţia creează organul, ci organul a fost proiectat pentru a îndeplini o anumită funcţie, proiectul anticipând funcţia care urmează să fie îndeplinită.
Un argument puternic împotriva evoluţionismului
îl constituie cel al finalităţii. La toate organismele vii se
observă că fiecare parte a organismului (de la
formaţiunile subcelulare, la ţesuturi şi organe) a fost
astfel concepută încât să poată îndeplini o funcţie bine
definită în cadrul ansamblului organismului şi, mai
mult, are exact structura care îi permite să îşi
îndeplinească funcţia cât mai bine. La un nivel mai
mare, se poate observa că inclusiv între speciile diferite
de plante şi animale care ocupă un anumit teritoriu
există un echilibru, o armonie, fiecare din specii contri50
buind direct sau indirect la menţinerea vieţii celorlalte.
Observaţiile menţionate ne conduc la ideea că aceste
sisteme au fost proiectate special pentru a îndeplini
funcţia pe care o are fiecare în parte, ceea ce exclude
apariţia lor sub acţiunea unor forţe întâmplătoare. Acest
argument a fost scos în evidenţă mai ales de savantul
român Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei).
Împotriva acestui argument, evoluţioniştii au
ripostat cu două contra-argumente: organele rudimentare
şi organele atavice. Să le analizăm pe rând.
a) Organele rudimentare. Acestea sunt organe care
apar în faza embrionară sau în faza de creştere a
organismului, iar la maturitate dispar sau degenerează
(cum ar fi timusul şi epifiza). De aici evoluţioniştii au
tras concluzia că aceste organe ar fi nefolositoare şi
existenţa lor nu ar putea fi explicată decât dacă
presupunem că acestea ar fi nişte rămăşiţe din stadiile
anterioare ale evoluţiei speciei respective. La o analiză
mai atentă se constată totuşi că aceste organe sunt
nefolositoare numai în faza adultă, pe când în timpul
creşterii au un rol important în organism, iar faptul că
apar numai atunci când este nevoie de ele iar apoi
dispar nu face decât să confirme existenţa finalităţii şi
să contrazică teoria evoluţionistă, deoarece dacă aceste
organe ar fi rămase de la specii anterioare atunci nu ar
dispărea la maturitate.
b) Organele atavice. Spre deosebire de organele
rudimentare care există la toţi indivizii, organele
51
atavice apar numai uneori, constituind nişte anomalii
sau monstruozităţi. Din faptul că unele din aceste
malformaţii existente la om, de exemplu, prezintă
asemănări cu structuri sau organe existente la unele
animale, evoluţioniştii trag concluzia că omul descinde
din animalele respective şi că, dată fiind inutilitatea
acestor organe la om, ele ar fi şi o probă împotriva
finalităţii. Ei “uită” însă să precizeze că între
malformaţii există şi foarte multe care nu prezintă nici
o asemănare cu vre-o structură existentă la animale. În
plus, dintr-o asemănare exterioară a unor organe sau
ţesuturi, nu rezultă în mod logic faptul că omul ar
descinde din animalul respectiv (cu atât mai mult cu cât
unele malformaţii se aseamănă cu animale pe care nici
evoluţioniştii nu le consideră strămoşi ai omului). În
ceea ce priveşte finalitatea, organele atavice nu
dovedesc nimic, deoarece reprezintă stări patologice.
Unii evoluţionişti, dată fiind evidenţa faptului că
toate vieţuitoarele posedă exact acele organe care le
sunt necesare în mediul în care trăiesc, acceptă într-o
oarecare măsură ideea de finalitate, numai că “pun
carul înaintea boilor” afirmând că “funcţia creează
organul”. Dar această afirmaţie nu este nici logică (cum
ar putea exista, de exemplu, funcţia vederii înainte de
apariţia ochilor?) şi vine în contradicţie cu observaţiile
experimentale care arată că în timpul dezvoltării unui
organism, organele încep să se formeze cu mult înainte
de a îndeplini vreo funcţie (de exemplu, copilul nou
52
născut are deja picioare, dar abia mai târziu învaţă să
meargă). Aşadar nu funcţia creează organul, ci organul
a fost proiectat pentru a îndeplini o anumită funcţie,
proiectul anticipând funcţia care urmează să fie
îndeplinită.


(Visited 18 times, 1 visits today)