Florile dragostei și ale smereniei
Stelele se sting una câte una, iar zorii se ivesc timid. O pasăre se dezmorțește din somnul ei și începe să cânte, în timp ce primele raze de soare mângâie florile gingașe ale primăverii. Ferestrele se deschid larg și în casă pătrunde lumina. O lumină atât de blândă și lină ce scaldă verdele grădinilor și trezește la viață întreg satul.
Liniștea se îngână cu sunetul clopotelor și se amestecă cu viața însăși. E duminică! Cu pași mici și cu ochii calzi o bunicuță se îndreaptă spre biserică. În urmă ei, o fetiță mică și somnoroasă duce în brațe un coșuleț și câteva flori. Înviorată deodată de răcoarea dimineții, fetița o ajunge repede din urmă pe bătrână. Și pașii lor se pierd pe drumul bisericii presărat cu bătăi de clopot…
Fetița își așează din când în când rochița și se bucură de mireasma florilor ce le ține strâns în mână.
– Bunico, crezi că Domnului îi vor plăcea florile culese de mine?
– Desigur, draga mea! Orice lucru dăruit cu dragoste este primit de Dumnezeu! Însă știi care sunt cele mai frumoase flori pe care Domnul vrea să i le dăruim în orice clipă?
– Nu, bunico! Spune-mi, te rog!
– Florile dragostei și ale smereniei, ale gândului curat și ale rugăciunii sincere!
– Spune-mi, bunico, spune-mi te rog unde pot găsi astfel de flori? Vreau să le culeg pe toate în cel mai frumos buchet!
– Aceste flori se pot găsi într-un singur loc, draga mea! În inima ta…
– Dar eu sunt mică și inima mea la fel… Cum poate avea loc o grădină atât de mare și de frumoasă în inima mea?
– Scumpa mea, așa mici și plăpânzi cum suntem, Dumnezeu locuiește în inima noastră dacă suntem buni!
Și pașii lor se îndreptă iarăși tăcuți pe drumul vieții ce duce înaintea lui Dumnezeu.
Intrând pe poarta bisericii, bunicuța se închină privind spre cer, iar fetița își împreunează și ea degetele făcând semnul crucii.
-De acum gata cu grijile lumești, draga mea! Să lăsăm aici, la poarta bisericii, și pe cele bune și pe cele rele! Să ne îndreptăm inima și mintea doar spre Dumnezeu!
Și slujba începu.
La lumina lumânărilor, fetița părea un înger cu fața scăldată de lumină. Se ruga mărunt din buze și privea din când în când la icoanele frumos pictate.
Își dorea așa mult să adune în inimă ei, fie și petală cu petală, toate florile despre care îi vorbise bunica. Simțea privirile pline de admirație ale oamenilor din biserică și își spunea în gând: ”Acum trebuie să fiu smerită!”
Și florile mari și nespus de frumoase ale smereniei înfloreau în inima ei…
Acolo, în biserica mică, sub privirea îngerilor și a sfinților, fetița descoperise cele mai frumoase flori- Florile Ortodoxiei ce cresc neîncetat în grădina Împărăției Cerurilor!
Drumul către Dumnezeu se face adesea cu pași mici, fie de copil, fie de bătrân, dar la capătul lui se află întotdeauna răsplata dumnezeieștilor daruri.
Și darurile acestea, flori neprețuite, ar trebui să ni le dorim fiecare dintre noi, îndreptându-ne așa cum știm noi mai bine, prin cele mai simple și firești lucruri către Dumnezeu.
Andreea Mâniceanu
mihaela G
martie 18, 2014 @ 12:56 pm
Felicitari pentru aceasta frumoasa povestioara, draga Andreea! Mai asteptam si altele 🙂
Dan Sorin
martie 18, 2014 @ 6:43 pm
Aș vrea să fac o mică corecție pentru admin: cred că e vorba de „dragoste” și nu „drogoste” în titlu și la a 4-a linie de dialog.