Fluierul și gorunul lui Horea

Dacă-mi amintesc bine, dragă Oana, Dorina şi Andrei, v-am rămas dator cu povestirea despre sfârşitul lui Horea. Cum am spus, răscoala pornită de el, împreună cu Cloşca şi Crişan, a înspăimântat foarte tare pe grofii bogaţi. Şi au văzut multe castele pârjolite, multe averi pierdute, viaţa ameninţată în fiecare clipă. Dar ei s-au bucurat foarte tare când armata împăratului i-a înfrânt pe ţărani.

Şi pentru că se temeau ca nu cumva răscoala să izbucnească din nou, în primăvară au căutat să-i prindă pe Horea, Cloşca şi Crişan, căpeteniile răscoalei.

Aceştia erau bine adăpostiţi în pădurile din munţi. Şi nu i-ar fi găsit, dacă nu s-ar fi aflat un trădător. Pentru bani, acest nemernic a arătat urmăritorilor adăpostul. Şi aşa, cei trei conducători ai marii răscoale ţărăneşti au fost prinşi. Le-au legat mâinile şi picioarele în cătuşe de fier şi i-au pornit spre Alba Iulia. Soldaţi călări, armaţi cu bice şi puşti, îi trăgeau de lanţuri, legate de gât.

Foarte, foarte ostenit, Horea mai mult se târa decât mergea. Gleznele îi sângerau din pricina cătuşelor; mâinile îi amorţeau sub povara fierului, iar gâtul îi înţepenise în cătuşă. Se simţea nedreptăţit, umilit şi înjosit. Ştia că-l duceau la moarte, deşi nu săvârşise nimic altceva decât căutase dreptatea pentru cei obijduiţi. Peste toate acestea îi mai chinuia şi o sete grozavă; de-abia aştepta să întâlnească în cale un izvor să şi-o potolească. După o îndelungă suferinţă, iată, în sfârşit, un izvor, la marginea drumului. Un şipot cu apă multă, limpede şi rece.

Horea s-a oprit şi s-a aplecat să bea apă. Dar soldatul călare, care-l ţinea legat, a smucit lanţul şi nu l-a lăsat nici să atingă apa, ca să-şi răcorească buzele.

Horea l-a privit cu mânie şi a rostit: „Secătură!”

Se zice că, din clipa aceea, izvorul a încetat să mai curgă: a secat. Aşa că nici cei care-l păzeau pe Horea n-au mai avut cu ce-şi potoli setea. Mergând înainte spre Alba Iulia, ca să-şi mai aline durerea şi arşiţa setei, Horea a scos luierul din brâu şi a început să cânte. Nu mai putea cânta ca mai înainte; îl încurcau cătuşele. Totuşi, ţăranii au cunoscut că-i fluierul lui Horea şi doinele lui de durere şi jale. Şi îndată, de prin case, de prin grădini, de după arbori au început să se ivească ascultători: bătrâni, flăcăi, femei, fete, copii. Şopteau:

„Auziţi! Fluierul lui Horea… Fluier vrăjit… Fluierul răscoalei care zice doine despre durerea şi dreptatea românilor.”

Temându-se ca asemenea cântare din fluier să nu fie semnal de nouă răscoală, un soldat i-a smuls fluierul de la gură, l-a rupt şi l-a azvârlit cu ciudă într-o râpă.

Horea a rostit doar un cuvânt: „Blăstămatule!”

Se zice că, după câteva minute, calul acelui soldat a sărit în sus, aruncându-şi stăpânul într-o prăpastie, de unde nimeni nu l-a mai scos.

După ce i-au ţinut o vreme la închisoare, pe Horea şi Cloşca i-au supus la cea mai cumplită pedeapsă: i-au strivit cu roata de vii.

Horea nu s-a văitat, n-a gemut; a îndurat schingiuirea cu o răbdare neînchipuită. A şoptit doar atât:

„Mor pentru popor…”

De aceea poporul nu l-a uitat şi nu-l va uita niciodată. L-a aşezat printre marii eroi ai istoriei şi ai patriei, i-a cântat faptele şi numele în doine de slavă.

Gorunul din Ţebea, de sub care a pornit răscoala, îngrijit de români, trăieşte încă şi azi.

De asemenea, se mai spune că un om de omenie ar fi dres fluierul lui Horea şi l-ar fi aşezat pe o stâncă în vârful Detunatelor. Glasul lui vrăjit se aude şi astăzi, în bătaia vântului, cântând dreptatea si libertatea românilor.

Sursa: Povestiri istorice, Dumitru Almaș, Editura Nicol, București, 2005, pp. 133-134.