Folosul pelerinajului pentru copii

Duminică am fost cu Sofia, fetiţa noastră cea mare, de 4 anişori, în vizită la două mănăstiri din judeţul Galaţi. Când am văzut ce frumos a fost afară sâmbătă, mi-am pus în gând că duminică să scot fetele la o excursie… undeva frumos.

Cea mică a fost cam somnoroasă, aşa că a rămas acasă cu soţia. Eu şi Sofia ne-am urcat în maşină foarte bucuroşi, şi am plecat. Afară erau probabil vreo 20 de grade… soare… era superb..

Am plecat spre Mănăstirea Vladimireşti din localitatea Tudor Vladimirescu. În aproximativ 30 de minute de mers cu maşina am ajuns. Zăpada încă era pe marginea drumului, dar natura dădea semne clare de venire a primăverii… deşi încă totul era uscat, verdeaţă mai deloc. Am lăsat maşina în parcarea mare de la poarta de lemn şi am plecat spre mănăstire pe jos. Sofia era foarte încântată… mai ales că putea în sfârşit să stea cu capul gol. Era un loc nou şi o vedeam bucuroasă că poate explora şi descoperi lucruri pe care nu le-a mai văzut. Ne-am oprit la lacul din încina mănăstirii, apoi am intrat în troiţa de pe partea dreaptă, apoi în lumânărar şi am ajuns apoi să păşim între zidurile groase ale mănăstirii.

Era ora 12.30, Sfânta Liturghie se terminaseră. Pe drum întâlnisem pâlcuri de oameni venind pe jos spre casele lor, sau maşini pline de creştini. Am intrat în biserică, ne-am închinat la Domnul Hristos şi la Măicuţa Lui cea Curată şi apoi am ieşit în curte. Simţeam deja atmosfera aceea de linişte specifică aşezămintelor monahale, percepeam cu toate fiinţa mea că e un loc aparte, şi asta pentru că oamenii se retrag aici pentru a se ruga. Ne-am aşezat pe băncuţe şi ne bucurăm de razele soarelui dar şi de razele nevăzute ale Duhul Sfânt care blând ne mângâiau sufletul.

După aproximativ o oră am plecat, oprindu-ne puţin şi la magazinul mănăstirii. Peste tot unde am intrat Sofia mi-L arăta pe Domnul Hristos pe Cruce şi sângele cuielor de la mâini, picioare şi din coastă. Mi-arăta îngeraşii pictaţi şi-mi spunea: „tati, ei vor fi cu noi în rai, nu-i aşa?”. Mă întreba care e Maica Domnului şi făcea mereu observaţii privind picturile sau icoanele pe care le vedea.

Am urcat în maşină şi am plecat spre Mănăstirea Buciumeni. De acolo mai erau 60 de km. În drum am oprit la o benzinărie şi am cumpărat apă şi ceva de mâncare şi după o oră bună de mers am ajuns în pădurea Buciumenilor. Aici era puţin mai frig, zăpada de pe câmp şi din pădure nu se topise încă, dar era destul de cald, peste 15 grade. Am lăsat maşina tocmai jos la poarta sculptată din lemn.

Soarele strălucea frumos printre copaci, un pârâiaş susura minunat lângă noi, păsările ciripeau armonios şi parcă toată natura de îndemna spre rugăciune şi spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Am alergat puţin cu Sofia, ne-am făcut poze şi apoi am intrat în incinta mănăstirii.

Am început cu magazinul bisericesc, unde Sofia a avut o conversaţie cu măicuţa care vindea. Eram numai noi toată mănăstirea. Niciun turist. Nicio maică pe afară… probabil toate erau prin chilii se odihneau. Era trecut de ora 15.00. Eram numai eu, Sofia, şi măicuţa de la pangar. Am intrat în biserică, ne-am închinat, ne-am rugat puţin… acolo era o altă măicuţă care se ruga în linişte. Am scris câteva pomelnice şi apoi am ieşit afară.

Totul mi-aducea aminte de clipele frumoase petrecute în copilărie la ţară. Simţeam că acolo e alt ritm, alt mod de a-ţi trăi viaţa. Totul îţi mergea la suflet…

Mai la vale puţin, tot în curtea mănăstirii văzusem câţiva stupi şi am decis s-o duc şi pe Sofia să-i vadă. Până acolo ne-a atras atenţia grajdul de văcuţe. Ne-am îndreptat spre ele, le-am văzut cum stăteau făcându-şi amiază, apoi am văzut şi tăuraşul, şi pisica. Pentru un copil crescut la oraş, care primeşte toată mâncarea de la hipermarket, e foarte important să-i arăţi de unde vine de fapt lăpticul pe care-l bea dimineaţă, mierea de albine, roşiile, castraveţii, şi în general tot ce mâncăm noi.

Am ajuns şi la stupii de albinuţe… s-a uitat puţin speriată că o s-o pişte dar până la urmă i-a plăcut.

Se făcuse ora patru şi am ieşit pe jos din mănăstire şi ne-am îndreptat către un lac îngheţat din pădure, care era puţin mai la vale. Ciudat, după două săptămâni de temperaturi peste zero grade, lacul încă era plin de gheaţă.

După ceva joacă şi pe acolo, ne-am urcat în maşină şi am plecat spre Galaţi. Îi spusesem Sofiei că în drumul nostru spre casă trecem şi pe la Mănăstirea Cudalbi. Totuşi pentru că a adormit, n-am mai oprit şi ne-a dus direct către casă.

A fost o zi foarte frumoasă, petrecută alături de fiica mea. Sofia a fost foarte încântată şi s-a bucurat de fiecare moment… la un moment dat obosisem eu de câtă energie avea.

Mi-aduc cu plăcere de locurile pe care le-am vizitat prin ţară cu părinţii mei. Sunt amintiri care vor rămâne mereu în suflet şi pe ele îmi construiesc viaţa.

De fapt asta facem toţi, ne construim viaţa pe plan personal şi profesional pe ceea ce am trăit şi simţit în copilărie. Copilăria cu bucuriile, frustrările, abundenţa sau lipsurile ei ne influenţează astăzi chiar şi în cele mai mici alegeri ale noastre.

Voi ţine minte toată viaţa ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „cea mai mare avere pe care poţi să i-o laşi copilului este Hristos”. Încerc pe cât de mult posibil să le transmit fetiţelor noastre credinţa în Dumnezeu, prin exemplu propriu, al meu şi al soţiei, şi prin implicare lor în viaţa Bisericii. Obiectivul numărul unu pentru mine în educaţia lor este să le transmit credinţa în Hristos şi iubirea faţă de oameni.

Pelerinajele la mănăstiri sunt ocazii minunate de a întări credinţa copiilor în Dumnezeu. Mănăstirile prin liniştea şi pacea Duhului Sfânt atrag la ele până şi pe cei mai mari păcătoşi adulţi… ce să mai zicem de copii care sunt fără de păcat, curaţi şi sinceri. Vreau să le învăţ de mici, pe Ilinca şi Sofia cu mersul la mănăstire pentru ca atunci când vor fi mai mari să vină singure de bunăvoie şi să ştie că aici îl vor întâlni mereu pe Dumnezeu, şi vor da aici de persoane care au lăsat totul pentru împărăţia cerurilor.

Într-o lume desfrânată şi în fugă după plăceri, mănăstirile dau alt ritm vieţii, mai domol dar autentic, mai lin dar plin de pacea aceea pe care lumea nu ţi-o poate oferi. Într-o lumea plină la refuz de mizerii, mănăstirile sunt temple ale frumuseţii dumnezeieşti… adevărate grădini ale raiului, unde oamenii trag să se liniştească, să-şi spună ofurile şi să scape de grijile cotidiene.

Ce bucurie că avem atâtea mănăstiri în ţara noastră! Ce bogăţie spirituală imensă reprezintă ele pentru noi!

Vreau să leg toată viaţa şi amintirile fetiţelor noastre de relaţia cu Dumnezeu, ca să ştie mereu că El e Cel ce le poartă de grijă şi le iubeşte.

Pelerinajele construiesc aşezarea sufletească a copiilor pentru viitor. Bucuria pe care o simt copiii la mănăstire e o bucurie pe care n-o vor uita niciodată, şi dealungul vieţii vor căuta s-o retrăiască.

Chiar dacă uneori te costă ceva bani să te deplasezi la mănăstirile din împrejurimi, totuşi gândiţi-vă la ei ca la o investiţie în copilul dumneavoastră.

De câte ori n-am cheltuit un milion de lei aiurea, pe tot felul de prostii…

Ce înseamnă aceşti bani când ştiu că prin ei am adus-o puţin mai aproape de Dumnezeu ?

Aş fi împărtăşit cu voi cu drag câteva fotografii din pelerinaj, dar telefonul meu nu se mai încarcă şi acum e închis, şi nu pot descărca pozele de pe el. Dacă reuşesc să-l resuscitez promit că postez câteva fotografii. 🙂 Poza din articol e una luată de pe net.

Doamne ajută!

(Claudiu)