Caută articole în site » Caută articole în site »

Campanii

Mii de tineri isi pastreaza fecioria pana la casatorie Tu de ce crezi in Dumnezeu

 Euharistia continua Ziua Creatorului

Hristos a înviat ! Bunul Dumnezeu a rânduit ca o parte din tinerii care am mers împreună de Crăciun la mănăstirea Oaşa să ne organizăm şi să mergem împreună şi de Învierea Domnului în acelaşi loc binecuvântat de Dumnezeu de la poalele muntelui Şureanu, în Ardealul nostru drag şi mult râvnit de duşmanii ortodoxiei, care în secole întregi de robie şi de prigoane nu au putut ucide credinţa noastră strămoşească care adapă şi astăzi inimile romanilor de pretutindeni, care-i calcă pragul sau se nevoiesc aici, şi chiar pe străinii iubitori de dreapta credinţă.

Din păcate, din grupul de aproximativ 20 de tineri care am fost anul trecut, nu am reuşit să ne vedem decât 5, plus alţi doi băieţi, care au fost foarte încântaţi să meargă, auzind de la noi lucruri foarte frumoase despre mănăstire. Fiecare am plecat însă de aici cu folos duhovnicesc, nimeni nu poate rămâne la fel după ce vizitează măcar o zi Oaşa.

Am plecat în Joia Mare din Bucureşti, la ora 9:00 după ce am pierdut maşina de 7: 30, la care aveam rezervare, dar nu eram pe listele şoferului, am rămas cinci dintre noi să aşteptăm altă cursă de la ora 9, unde nu ştiam sigur dacă sunt locuri libere, iar dacă o pierdeam riscăm să rămânem în Sebeş, la 70 de km de mănăstire, următoarea cursă era la 11 şi ajungea în jurul orelor 17: 30, iar noi trebuia să ajungem în jur de maxim 16:00. Fetele, mai calme decât noi au început stăruitoare să se roage Maicii Domnului, singura noastră ajutătoare în acel moment, să ne ajute. Şi iată că Maica Domnului a mijlocit să plecăm din Bucureşti, la ora 9.

 

Traversăm Argesul, cu livezile şi viile sale roditoare, cu satele din zonele deluroase unde se mai păstrează datina străbună. Ajungem în Vâlcea, încep să se zărească munţii şi pe dreapta avem răul Olt care nu te lasă nici o clipă să îţi iei privirea de la el, te cuprinde pe loc gândul la Dumnezeu şi la bunătatea Lui, la cât de frumos a făcut pământul pentru a ne bucura de el, şi de care noi nu ştim să ne bucurăm şi cum să îl stăpânim.

Cad până la urmă de acord cu Oltul să mă lase să citesc puţin din revista „Atitudini” dedicată părintelui Antim Găină, pentru a-mi încălzi inima cu cele duhovniceşti, aşa cum se cuvine în sfântul şi marele post. Vieţuirea părintelui Antim de la Secu te ajută pe loc să îţi vezi goliciunea, să vezi adevărata cale care a mântuirii şi cât de păcătos şi delăsător în cele duhovniceşti te afli, iar cuvintele părintelui Iustin Pârvu îmi dau aripi şi noi puteri de a mă lupta cu duhul lumesc de astăzi şi de a ocoli ispitele de tot felul, care ne pândesc pe noi tinerii în special. Învăţăturile dogmatice şi necesitatea păstrării dogmelor Sfinţilor Părinţi, scrise de teologii contemporani şi explicate nouă, culese cu grijă de obştea mănăstirii „Petru Voda” mă întăresc de asemeni pe calea credinţei ortodoxe şi necesitatea de a avea trezvie duhovnicească clipă de clipă cu ispitele întinse de satana chiar şi pentru cei aleşi.

Urmează Sibiul lui Goga, al mitropolitului Şaguna, al lui Blaga şi a atâtor mii de minţi luminate pe care le-a dat ţării, şi care au luptat pentru libertatea şi demnitatea noastră ca neam latin, între atâţia păgâni cotropitori care şi astăzi lupta pe toate căile să ne dezbine şi să ne distrugă.

Ajungem apoi în Sebeş, de unde am reuşit să pornim spre Oaşa, tot prin iconomia dumnezeiască, ce a rânduit ca să ajungem chiar în momentul în care două maşini veneau din Sibiu spre Oaşa. Am reuşit cu toţii să ne înghesuim şi să ne facem loc, şi iată-ne în sfârşit, în siguranţă plecaţi spre mănăstire. Dacă nu ar fost aceste peripeţii, nu am fi ştiut să apreciem ce înseamnă cu adevărat să mergi la o mănăstire aşa cum este cea de aici. Este o mănăstire ascunsă foarte bine în munţi, departe de ispitele lumeşti, cu rânduiala athonita, cu călugări înduhovniciţi, care au mare dragoste şi evlavie față de mireni, toată lumea este primită cu braţele deschise. Dar se putea fără jertfă? Se putea fără cruce? Aici nu te programezi că la pensiune, aici mergi într-un loc cu o puternică spiritualitate şi vitalitate ortodoxă, trebuie să fi pregătit când vii aici, dacă nu are grijă Dumnezeu să te încerce. Eu ştiu din experienţa de anul trecut, când a trebuit să primesc o mare lovitură pentru a mă smeri şi a mă folosi duhovniceşte de acest sfânt locaş.

Ajunşi la mănăstire, suntem întâmpinaţi cu braţele deschise de părinţi, suntem cazaţi chiar înainte de denie, şi în timpul slujbei ne spovedim la duhovnicii iscusiţi ai mănăstirii. Avem ceva de aşteptat, sunt şi alţi tineri din Timişoara şi Braşov care aşteaptă la rând, iar cei mai norocoşi reuşesc să meargă chiar la părintele stareţ.

Eu personal, cum am ajuns la mănăstire, m-am simţit ca un om modern, lipsit de o credinţă puternică în Dumnezeu, văzând atâta dragoste şi râvna ce au o au monahii de aici. Muncesc toată ziua, dorm foarte puţin, postesc foarte aspru, mai ales în săptămâna mare, iar la slujbe parcă prindeau viaţa, faţă de mine, care mă simţeam extenuat, şi abia reuşeam să stau în picioare, spre ruşinea mea, la slujbele de seară, iar dimineaţa mă trezeam la ora 9 şi mergeam la liturghie, în timp ce ei de la 7 sau chiar mai devreme erau în picioare pentru a se pregăti de Liturghie, iar eu plin de cearcăne şi căscam continuu... Aici am văzut cât de slabă îmi este râvna faţă de Dumnezeu. Oaşa te ajută cu adevărat, dacă doreşti să dobândeşti smerenia şi să îţi vezi slăbiciunea şi neputinţa. Trebuie să fii doar sincer cu tine însuţi.

Mi-a făcut mare plăcere în vinerea mare să fac ascultare, după slujbă, unde am învăţat să fac treburi pe care mi le doream de mult. Am păscut vacile mănăstirii, în timp ce citeam dintr-o carte duhovnicească şi gândindu-mă la părintele Cleopa care a citit toată biblioteca mănăstirii în timp ce păştea oile. Şi eu mă mai gândesc câteodată să fiu cioban, dar nici ca văcar nu e rău. Ar fi bine să poţi să ai ai oile tale, să ai câmpul sau munţii în faţă, să nu ai şef, sa ai cerul liber deasupra capului, să te poţi ruga lui Dumnezeu şi să cugeţi la cele sfinte.

Ziua următoare, sâmbătă, am mers la încărcat lemne şi am strâns gunoaiele din pădurea de lângă mănăstire, rămase de la o echipă de muncitori care au lucrat la baraj şi au lăsat în urmă o privelişte groaznică. Fratele George, un tânăr care a terminat de circa doi ani liceul, şi a venit la mănăstire, alături de Alexie şi Gheorghiţă care au procedat la fel ca el, ne-a fost un bun îndrumător alături de părintele Platon. George, un tip foarte glumeţ şi sociabil, ştia bine să nu întindă prea tare coardă, cum spune la pateric, era foarte deschis cu noi, tânăr şi plin de viaţă, nici nu ai fi zis că e monah, îmbină perfect utilul cu plăcutul. Era printre primii la muncă, vesel, şi printre primii la cântări. Are un glas Dumnezeiesc, aş zice că e făcut pentru viaţa monahală, până şi chipul său, de ascet rus îl recomandă pentru asta. Ei sunt o pildă vie pentru noi tineretul, că se poate urma Domnului şi că vârsta contează foarte puţin, sfidând astfel preconcepţiile despre monahism şi ortodoxie din zilele noastre. Şi ceilalţi fraţi sunt la fel de mărinimoşi şi deschişi ca şi el, îi poţi simţi ca pe nişte prieteni, sunt colegi de generaţie cu noi, dar care şi-au găsit liniştea aici, mai aproape de Dumnezeu, şi nu mai pot trăi în lume, şi nici dorul ei nu-l duc.

Spre seară, am reuşit cu mari insistențe să îmi fac o cafea, deoarece părintele Ioan nu a fost de acord. Eram sleit de puteri, nu băusem de 2 zile cafea şi nu mai eram bun de nimic, urma slujba de seară şi aş fi fost ca o legumă, lipsit de vlagă. Cu chiu cu vai, am reuşit, şi parcă eram deja alt om. Eram om normal. Asta le spuneam şi fetelor care au început să râdă. Abia acum eram, practic, stăpân pe mine.

Seara, împreună cu Bogdan, prietenul meu din Ploieşti, ne ţineam de tot felul de năzbâtii. Era ora 11, majoritatea se culcaseră puţin, chiar şi părinţii. L-am oprit pe fratele Vasile şi pe un coleg de-al nostru de cameră, care voiau să traverseze holul, să stea pe loc că e o pisică pe jos, iar Bogdan a început să miaune, ţinându-i în suspans, să nu calce pisica... Ziua, Bogdan spărsese geamul la camioneta cu care transporta lemne mănăstirea. Făcuseră concurs, care aruncă mai departe în remorca şi a nimerit fix în geam. Trebuia să facă cineva trăsnăi în locul meu.

Bogdan este un băiat pe care l-am cunoscut în tabăra de voluntariat de la Valea Screzii. A ajuns acolo din întâmplare, dar i-a prins foarte bine. Am dorit mult să îl aduc la mănăstire să se apropie de Dumnezeu, el fiind încă în căutări şi ispite cauzate de duhul lumii de astăzi. Îmi spune că mergea de mic la biserică, dar s-a smintit de preoţi şi nu mai merge. La Oaşa însă, spre surprinderea mea s-a simţit foarte bine, şi i-a plăcut în mod special de părintele Sava. I-a plăcut comportamentul plăcut al părintelui, de felul cum cântă şi de cum ne vorbea nouă, de apropierea care o avea faţă de tineri. L-am auzit chiar de Înviere, că e supărat că a rămas ultimul fraier care nu s-a spovedit şi împărtăşit, că la anul nu mai sta aşa, vrea şi el Sfintele Taine. Sper că Dumnezeu să-i lumineze mintea şi să poată reuşi cât mai curând.

Dacă aveţi prieteni pe care vreţi să-i întăriţi în credinţă şi să-i apropiaţi de Dumnezeu, mergeţi cu ei la Oaşa şi nu vor pleca de acolo neschimbați.

De Înviere am fost cu toţii în costume naţionale, ca nişte pui de daci, şi ne-am bucurat de Învierea lui Hristos. Ne-am umplut cu toţii de lumină şi de speranţă, ne-am împărtăşit cu Sfintele Taine. Au fost cele mai frumoase Paşti, pe care nu le-am mai trăit-o până acum. Sper ca lumina învierii să ajungă la inimile fiecărui roman, chiar dacă unii s-au pregătit mai mult şi alţii mai puţin, unii au postit iar alţii nu.

În ziua de Înviere, am urcat pe munte alături de părintele Iustin, şi de obştea mănăstirii, pe vârful Fetiţa, acolo unde este înălţată o cruce, şi de unde se văd toţi munţii din împrejurimi şi drumurile ce datează de pe vremea dacilor. Părintele era cel mai energic dintre noi toţi. Era mereu în fruntea noastră, nu se plângea deloc, rareori făcea un popas să ne mai odihnim şi noi, pentru că muntele era abrupt şi greu de urcat. Ne-a şi spus când am ajuns, că el, dacă era de vârsta noastră şi obosea aşa ca noi, lua demult antidepresive.

A urmat aici o masă copioasă, la iarbă verde, cu brânză, ouă, lapte proaspăt şi cozonaci, apoi ne-am adus aminte cu toţii că suntem romani. S-a cântat pentru Ardeal, dorul de Avram Iancu, şi am simţit împreună durerea de secole a ardelenilor greu încercaţi în credinţă, dar tari ca o stâncă. Încercările i-au întărit şi mai mult. Eu le-am spus însă că „soarele pentru românii din Ardeal tot la Bucureşti răsare”, dar părintele Ioan îmi dă o replică pe măsură: „numai că vă cam plictisiţi de el şi mai veniţi pe la noi prin Ardeal”. S-a cântat şi pentru Bucovina, pentru Basarabia, să putem simţi cu toţii şi să ne aducem aminte de durerea şi suferinţele întregului popor românesc şi să ne bucurăm de libertatea de a serba împreună Sfintele Paşti, ceea ce, până de curând părea aproape imposibil.

A fost alături de noi şi un frate basarabean, care mi-a rămas şi el la suflet. Era de o aşezare sufletească nemaiîntâlnită. Faţă de mine, care sunt foarte agitat, el avea o pace sufletească de neînchipuit. Exact aşa cum sunt descrişi basarabenii de Virgil Gheorghiu în „Ard malurile Nistrului”, unde spune că basarabenii nu sunt haiduci, sunt oameni de pâine. Eram față de el la cealaltă extremă, dar ne-am înţeles foarte bine. Nu vorbea foarte mult, dar avea răspunsuri foarte precise şi cuprinzătoare. Ne-a vorbit despre situaţia actuală din Chişinău, despre extremele din biserică de acolo, tendinţele extremiste de-a dreapta şi de-a stânga, şi despre viaţa duhovnicească, în general, din Basarabia.

A urmat a doua zi de Paşti, penultima dintre zilele petrecute la mănăstire, în care am avut o puternică durere de cap şi de stomac care nu mă lasă deloc în pace. Am mers la cabinet la părintele Vasile, care a făcut câteva rugăciuni, m-a consultat şi mi-a spus că am criza de sevraj, deoarece sunt dependent de cafea şi nu băusem de atâta timp. Îmi dă o aspirină şi două pastile de antinevralgic (care conţin cofeină) şi încep să mă simt mult mai bine. Dar îmi explica şi riscurile la care sunt expus dacă mai continui să rămân dependent de cafea, de cum şi ce trebuie să mănânc. Pentru rugăciunile părintelui am reuşit deocamdată să pot să o reduc şi să lupt cu ea. Nu este o luptă de o zi două, va fi una îndelungată, dar va trebui să o câştig. Încă de la început, de pe drum şi la mănăstire, din toate părţile am primit sfaturi de la toată lumea cum să reduc mâncarea de carne, cafelele şi celelalte excitante, care fac rău organismului. Parcă tot universul conspiră împotriva mea, ca să duc această luptă, pentru a-mi rezolva problemele de somn, nerăbdare, agitaţie, mânie. Deşi citisem mult pe tema asta, parcă nu aveam convingerea că această luptă trebuie dusă. Contează foarte mult iradierea direct, pe care o observă şi Ernest Bernea, mult mai importantă decât acumularea de informaţii. E de ajuns să îţi spună un părinte duhovnicesc să nu mai bei cafea, şi să vezi pe pielea ta că îţi face rău, decât să cauţi sute şi mii de articole şi cărţi despre acest subiect.

În închisorile comuniste, ajungeau pentru o ţigare să îşi dea şi raţia zilnică de mâncare. Probabil că la mine cafeaua ar fi fost preţul pentru raţia zilnică de mâncare. Orice astfel de drog ne lipseşte de libertate. Nu mai putem gândi şi acţiona liber până nu ne drogam cu astfel de lucruri. Aproape fiecare are în ziua de astăzi, câte o dependență, de care este foarte bine să scăpăm până nu e prea târziu. M-am convins de la Crăciun să lupt cu dorinţa de mai bea în prostie, şi până acum mi-a ajutat Dumnezeu. Deşi nu era o dependență, din când în când, venea Dionysos şi mă atrăgea în lumea lui. Acum trebuie luptat cu cafeaua şi mâncărurile grase şi nefolositoare.

În ultima zi de Paşti, marţi, mai rămânem decât patru, trei dintre noi plecaseră cu o zi înainte, noi abia rezervasem un loc la microbuz pentru ora 16, aşa că ne mişcăm cât mai repede să plecăm spre baraj să aşteptăm maşini la ocazie să coborâm spre Sebeş. A mers cu noi o fată din Maramureş, care a găsit pe drum un loc într-o maşină ce cobora de la mănăstire, şi ne-a luat şi nouă o parte din bagaje să ne mai uşureze. Înţelegerea era să oprească la baraj, să luăm de acolo bagajele şi să aşteptăm acolo alte ocazii, pentru că acolo treceau mai multe maşini, de acolo începea, la stânga, drumul spre Transalpina. La baraj, surpriză, nu era nimeni. Am crezut că a înţeles la celălalt baraj, care se afla în apropierea de comuna Şugag, la aproximativ 35 de km de mănăstire. Noi, crezând că este aproape la câţiva km, am mers pe jos, crezând că o găsim acolo. Drumul era plăcut, nu te lasă să intri în panică, priveliştea pădurilor de brazi te încânta. Din sfert în sfert de oră găseam câte un izvor rece de apă, ne spălăm pe faţă şi mergeam mai departe, făcând haz de necaz. Ne era gândul doar la bagaje, Daniela avea acolo banii de drum şi telefonul mobil. Semnal la telefon nu aveam, şi nu ştiam cum să luăm legătura cu Paula pentru a ni le da.

Altă surpriză, nepotul Danielei, în vârstă de doar 14 ani, prinde un sprint printre munţi şi aleargă înaintea noastră să ajungă primul la baraj, neştiind nici măcar unde e barajul. Daniela, care răspundea de el, o rupe şi ea la fugă cu trolerul în mână, printre munţi, disperată, că nu a dat de el timp de o oră, şi să nu fi păţit ceva. Rămân în urmă cu Ana, şi începem să ne facem griji, îi pierdusem pe amândoi. Ne gândim să întrebăm vreo maşină, dacă a văzut vreo fată cu un troler în mână, care alerga pe şosea după un băiat mai mic.

În sfârşit, dăm de ea, fericită că a găsit un mesaj pe şosea „Dani, ne vedem la baraj”, şi am crezut că barajul este aproape. În scurt timp dăm şi de Ionuţ, care obosise de atâta drum, şi care, aflase de la un pescar care se afla prin zonă, că mai sunt încă 10 km până la baraj. Era deja ora 16, pierdusem maşina care pleca din Sebeş, tren spre Bucureşti nu aveam, nici semnal la telefon, dar glumeam în continuare pe seama acestei încurcături. Urma să dormim undeva prin Şugag, prin munţi, o seară haiducească, am fi cântat, am fi râs puţin şi ne-am fi încălzit cu crengi de copaci probabil, că nu aveam nici haine groase, bagajele fiind la Paula.

Din zecile de maşini care au trecut, se îndura până la urmă doi creştini milostivi, cu o maşină 4 x 4 şi ne iau cu ei spre Şugag. Băieţii în remorcă, fetele înăuntru. Nemaipomenit. Am mai urcat spre schitul Lacu în remorcă, printre munţi, dar cu remorcă acoperită, în Sfântul Munte, dar acum aveam posibilitatea să privesc la crestele munţilor şi să mă bată vântul direct în freză. În apropierea comunei, se iveşte un echipaj de poliţie, dar avem norocul să fie şi ei creştini, şi să nu ne oprească, deoarece nu aveam voie să stăm în remorcă. Iată ce bucurie, să vedem cum Hristos a înviat până şi în inimile poliţiştilor ardeleni.

În sfârşit în Şugag, la ora 17. Semnal la telefon. Luăm legătura cu Paula, care ne spune că ne-a lăsat bagajele la o agenţie de transport în Sebeş, să stăm fără grijă. La ora 18 avem microbuz spre Sebeş. Ne gândim acum cu ce vom pleca spre Bucureşti, dacă avem vreun mijloc de transport, sau vom dormi în parc. E drept, mie îmi surâdea ideea.

Găsim, slavă Domnului, o cursă care pleca de la ora 22 spre Bucureşti. Avem timp să vizităm şi oraşul. Mi-am dorit mult să vizitez Sebeșul, şi iată că Dumnezeu mi-a îndeplinit dorinţa. Sebeşul medieval, nu Sebeşul cafenelelor. Catedrala evanghelică, construită în stil gotic şi renovată în stil renascentist mi-a plăcut foarte mult, iar acum am avut posibilitatea să o văd din toate unghiurile. Parcă trăiam în perioada medievală, a cavalerismului, a castelelor şi a principilor despotici, o epocă care a lăsat însă în urmă o cultură scrisă şi opere muzicale, picturi şi ansambluri arhitecturale de nepreţuit. O perioadă a patriarhatului opusă matriarhatului egalitarist din ziua de astăzi.

Îmi era însă un dor nespus de acasă. Este plăcut să respiri aer proaspăt de la munte, să cânţi pe munte cântecul lui Iancu, să bei apa cristalină direct din izvor, dar nu e la fel ca la tine în zonă. Ascultând pe malul lacului de lângă mănăstire cântecele dorului de câmpie, ale lui Liviu Vasilică, din Teleormanu învecinat cu Vlasca în care eu m-am născut, mi s-a făcut dor nebun de câmpiile roditoare şi frumoase din Lunca Dunării, să mă pierd prin câmpul înverzit, printre lanurile de porumb, să ascult privighetorile, cucul, greieraşii, să mă tăvălesc prin iarbă proaspătă din satul meu iubit. Îmi amintesc de părintele Iustin Pârvu, care spunea că nu a putut rezista în Sfântul Munte de dorul plaiurilor natale. Cerul de acolo se vedea altfel, nu era ca în Moldova lui Ştefan, nu era la fel asfinţitul că pe plaiuri nemţene de munte. Dorul de acasă nu te lasă să ai pace nicăieri.

Sper să nu va fi plictisit foarte mult şi să vă folosiţi duhovniceşte de că v-am scris aici!

 

(Carol Mihai)

Pentru a putea lăsa un comentariu la acest articol trebuei să te înregistrezi. Creaţi un cont

Revista Creatorul Universului

100 de pagini full-color glossy în format A4 cu o calitate grafică foarte bună.
Detalii aici.

Formular login

Dacă aveţi deja un cont, atunci introduceţi userul şi parola în câmpurile de mai jos. Dacă nu, atunci daţi click pe opțiunea "Creaţi un cont". După înregistrarea datelor, veți primi pe mail, un link de confirmare pe care trebuie să dați click pentru a confirma înregistrarea. Imediat după asta vă veți putea loga cu userul și parola definite la înregistrare.

Pentru orice dificultate apărută la logarea pe site, contactați-ne la: contact@ortodoxiatinerilor.ro

Linkuri

 

   Portalul Doxologia

Colțișorul meu de rugăciune

Fapte ale demnității românești