Fragilitatea planurilor omeneşti şi temeinicia planurilor dumnezeieşti

În Evanghelia după Matei la capitolul 24, apostolii îi arată Mântuitorului frumuseţea clădirilor templului, iar Domnul îi încredinţează că toate vor fi distruse, şi nu va mai rămâne piatră pe piatra din măreţia lor. Apoi Hristos începe să le vorbească despre a doua Sa venire şi despre sfârşitul acestei lumi. După un discurs cu multe detalii, El încheie astfel:

“Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”

Spre deosebire de proorociile din Vechiul Testament, bogate în figuri de stil şi caracterizate de un limbaj care mai mult ţin ascuns mesajul decât îl dezvăluie, cuvintele Domnului Hristos despre sfârşitul lumii şi a doua Sa venire au fost foarte clare, povestite ca şi cum s-ar fi întâmplat deja, iar El le relata ca un martor ce a văzut totul.

Această siguranţă a cuvintelor ieşite din gura Mântuitorului Hristos a fost observată de Sfântul Nicolae Velimirovici, care spune:

“Cuvintele lui Hristos sunt ca nişte lumânări aprinse în întunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor s’au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos. De aceea, numai El a putut spune ceea ce, niciodată, nimeni  altul dintre muritori nu a îndrăznit să spună: „Cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele mele nu vor trece” (Mat. 24:35, Mar. 13:31, Lc. 21:33).

Şi cu cât sunt furtunile mai puternice şi vânturile mai tari, cu atât mai limpede ard flăcările cuvintelor lui Hristos. De aceasta s’au încredinţat apostolii în furtuna de pe iezerul Ghennisaretului. Când s’a iscat dintr’o dată furtuna, s’a făcut atât de mare încât valurile intrau în corabie, şi atunci Andrei, înspăimântat, nu a strigat către Petru: „Frate Petre, scapă-mă!” Nici Filip nu l-a strigat pe Bartolomeu în ajutor, nici Matei pe Tadeu. Ei ştiau că sunt oameni simpli, şi că puterea lor este nimic înaintea dezlănţuirii stihiilor naturii. Ci toţi, într’o clipă, şi-au îndreptat ochii spre El, spre Iisus, şi ca dintr’o singură gură au strigat către El: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim!” (Mat. 8:25).  Atunci El s’a sculat, şi a certat marea şi vântul: Taci, amuţeşte! (Mar. 4:39) – şi, dintr’o dată, s’a făcut o mare linişte.

Şi ucenicii au văzut şi au ştiut că cuvintele lui Iisus nu sunt cuvintele unui om neputincios, ci cuvintele Dumnezeului cel Atotputernic.”

Cine în istorie a avut vreodată curajul să susţină că tot ceea ce spune el se va împlini întocmai? Cine poate fi aşa sigur pe planurile lui de viitor? Cine e acela care nu se teme de necunoscut?

Cine nu şovăie în alegerile şi gândurile sale? Cine se încrede aşa de mult în sine însuşi încât poate spune cu fermitate că promisiunile lui se vor împlini aşa cum le-a hotărât.

Fragilitatea planurilor omeneşti este o expresie a nedesăvârşirii omului, a înţelepciunii lui limitate, a necredinţei şi necolaborării lui cu Dumnezeu. Planurile de viitor ale omului se năruie adesea tocmai din cauza patimilor care au stat la baza întocmirii lor.

Păcatul din om este în definitiv o lipsă a conlucrării omului cu Cel ce ştie toate, cu Dumnezeul Cel Atotputernic care mereu îşi face voia în lume, ale Cărui planuri niciodata nu se năruie.

Hristos este singurul Om care a putut spune ferm că ale Lui cuvinte se vor împlini până la ultima virgulă. Singurul fără de păcat, singurul în conlucrare permanentă cu Dumnezeu, El însuşi Dumnezeu şi Om, Cel a cărui planuri se identifică cu ale lui Dumnezeu la modul absolut.

Iată de unde această nesiguranţă ivită în planurile noastre: teama că nu vor fi în acord cu cele ale lui Dumnezeu şi se vor nărui ca simple vise.

Iată de ce Sfinţii Părinţi ne îndeamnă mereu să ne lăsăm viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi să nu insistăm pe planurile noastre de viitor, pentru că e foarte posibil ca viaţa să ia un alt curs pe care noi nu l-am fi preconizat niciodată.

Mântuitorul Hristos ne porunceşte să lăsăm grijile pentru ziua de mâine şi să ne bucuram de ziua de azi.  Să trăim curat astăzi. Astăzi să iubim, astăzi să iertăm, astăzi să facem binele ce l-am amânat pentru mâine.

Veşnicia lui Dumnezeu este un continuu astăzi, o dilatare a prezentului în aşa măsură încât bucuria fiecărui moment nu te mai lasă să te gândeşti la viitor. E prea frumos prezentul ca să-ţi mai doreşti ceva de la viitor.

Fragilitatea planurilor de viitor ale omului este o invitaţie spre veşnicie a lui Dumnezeu, o invitaţie la o continuă comuniune între mine şi El, o relaţie permanentă de unire între Dumnezeu şi oameni, care să nu se mai termine.

Tocmai desele eşecuri ale planurilor noastre sunt o motivaţie de a cere ajutor, de a ne încrede în Cel care poate totul şi nimic nu-i stă împotrivă ca să-şi ducă la capăt planurile Sale.

Cu cât înaintăm în unirea cu Dumnezeu cu atât lăsam mai deoparte planurile noastre de viitor, pentru că suntem mulţumiţi de prezent, dar încredinţaţi în acelaşi timp că viitorul nu poate fi decât la fel de frumos având un astfel de Dumnezeu aproape.

(Claudiu Balan)