Fratele Traian Dorz – părinte, învățător și îndrumător duhovnicesc al unei mari mulțimi de suflete

„…Din marii oameni luminaţi,
când unul lumea-l are,
mai mult ca aurul sa-l caţi,
căci el e cât un soare.”

Când trebuie să spun ceva despre fratele Traian Dorz – despre multiplele calităţi ale vieţii sale de părinte, învăţător şi îndrumător duhovnicesc al unei mari mulţimi de suflete, de om care L-a slujit pe Dumnezeu şi şi-a înţeles chemarea căreia i-a rămas credincios şi statornic până la sfârşitul vieţii, în ascultare şi împlinire a Sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu – lucrul acesta îmi este foarte greu, cunoscându-mi şi nevrednicia. Dar încerc sa fac aceasta cu dorinţa sinceră de a mă întări în credinţă călcând pe urmele sale.

Mai ales începând din anii ’80, când se ştia că la vreo adunare sau la vreo nuntă o să meargă şi fratele Traian, fraţii făceau tot posibilul să ajungă în acel loc. Pentru prima dată când am avut şi eu prilejul acesta a fost cu ocazia unei nunţi, la care am mers împreună cu fraţii: Aurel Matei, Ştefan Judele, Paul Asandei şi alţii. Eram nerăbdător să-l cunosc. Credeam că voi vedea o persoană elegantă, aşa cum ştiam că le place unora să se arate în lume, pentru a părea mai presus ca alţii. Dar n-a fost aşa. Când l-am privit de la distanţă, nu părea să aibă nimic deosebit de oricare dintre noi. Era modest, familiar… Dar când erai în preajma iui simţeai dragostea pătrunzătoare prin cuvânt şi privire, o privire caldă, un mod de exprimare calm, convingător, cu putere; se putea citi pe faţa lui suferinţa pentru Domnul.

Ne cuprindea pe toţi cu privirea când vorbea şi se bucura mereu de rândurile noi şi noi de tineri care veneau şi puneau legământ în Lucrarea Oastei Domnului. Atunci era dragoste în Lucrare pentru că era smerenie, dăruire şi lacrimi. Acestea creau relaţii pline de dragoste între unii şi alţii, pe un fond al unei motivate încrederi frăţeşti. Şi acestea ne-au făcut pe noi atunci să învăţăm şi să întreţinem dragostea adevărată, şi nicidecum învinuirile unora despre alţii că „nu au dragoste”… Şi era unitate în Lucrare pentru că era în primul rând sinceritate, apoi ascultare, supunere şi respect. Acestea, prin ele însele duceau la unitatea dintre fraţi.

Şi nu era nevoie să impună cineva cu forţa această unitate, cum se încearcă azi. Erau şi în vremea fratelui Traian unii care aveau încredinţări străine de învăţătura sănătoasă, dar atunci aceştia erau cunoscuţi ca dezbinatori, ei, cei cu învăţătura stricată; şi fraţii erau înştiinţaţi şi sfătuiţi să se ferească de ei. Fiind izolaţi şi negăsindu-şi pacea, aceşti dezbinatori căutau să intre în adunările sănătoase, să le tulbure şi să le strice. Dar Lucrarea era unită, pentru că fraţii aveau ceva care îi unea; şi acel ceva era învăţătura sănătoasă pe care o urmau cu toată încredinţarea inimii lor smerite. Însă astăzi, prin „unitate” se înţelege amestecul de-a valma cu tot felul de astfel de „fraţi” purtaţi de duhurile multelor învăţături străine de cea în care s-a născut şi s-a dezvoltat până la cereştile ei roade, Oastea Domnului.

În cuvintele sale de învăţătură, în vorbirile sale de la adunări, fratele Traian făcea mereu referire şi la istoria neamului nostru, la înaintaşii, eroii, martirii şi sfinţii neamului nostru şi ai Bisericii noastre strămoşeşti, vorbind despre ei ca de nişte modelele pe care trebuie să le urmăm.

Avea fratele Traian şi o mare capacitate de a lua pe moment hotărâri importante, hotărâri care se dovedeau apoi a fi, pentru timpul şi evenimentele ce urmau, cele mai bune şi mai inspirate.

Fratele Traian era prezent peste tot unde erau probleme, mai ales de învăţătură, întărind mereu fronturile Oastei. Îmi aduc aminte că şi la noi la Bucureşti, din una, cum era adunarea la început, se ajunsese la trei tipuri de grupări. Şi a trebuit să vină fratele Traian, pentru clarificarea problemelor din adunare. Ne-am întâlnit la fratele Cornel Tonu, în Calea Călăraşi. După ce fiecare parte şi-a spus părerea, fratele Traian, cu un ton hotărât şi concis, ne-a spus la toţi că trebuie să ne naştem din nou. După această întâlnire s-a şi făcut o cernere între noi şi a rămas în Bucureşti o singură adunare, sănătoasă, în cadrul căreia, cu ajutorul Domnului, s-au început adunările de Şcoală Biblică şi de Rugăciune. Şi s-a văzut apoi şi creşterea adunării, atât în credinţă, cât şi în număr.

La nunta fratelui Sabinei de la Călan, tatăl meu a avut prilejul să-l cunoască pe fratele Traian. Când s-a întors acasă era „alt om”, era cu totul schimbat. Şi nu stătuse decât câteva clipe de vorbă cu fratele Traian, la sfârşitul programului adunării de sâmbătă seara. Se bucura ca un copil. Această schimbare a lui s-a văzut şi în faptul că, de dragul fraţilor, întâlnindu-i acolo la nuntă pe cei din Uzdin – Iugoslavia, a mers cu ei până la gara Călan, cântând împreună, în limba sârbă, cântările Oastei. (Ştia sârbeşte deoarece, ca militar, fusese trimis printre sârbi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial).

Neuitată rămâne pentru noi nunta de la Vulcana Pândele. La un moment dat, după adunarea de seara, când fraţii cântăreţi: Culiţă Mihăilă, Davidel Stan, Paul Dincă, Paul Asandei, Viorel Bar şi alţii, voiau să-şi strângă instrumentele, să-şi pună husele pe ele, fratele Traian le-a zis:

– Rămâneţi să mai cântăm, că nu ştim când ne vom mai întâlni cu aşa momente frumoase. Somnul şi odihna le mai găsim şi altă dată, dar clipe ca acestea nu sunt multe în viaţă.

Şi s-a cântat până în zori cântările dragi ale Oastei Domnului. N-a simţit nimeni nici o oboseală; nici n-am ştiut cum a trecut aşa de repede toată noaptea. Aşa era mereu când stăteam în preajma fratelui Traian.

Pentru orice întâlnire, el nu uita niciodată să le mulţumească, direct sau indirect, şi autorităţilor locale, că au fost îngăduitoare şi au mai trecut cu vederea desfăşurarea programului Oastei Domnului, care era interzisă.

În vara anului 1988 a avut loc în catedrala din Galaţi o mare adunare a Oastei, la care a participat şi fratele Traian. Era într-o duminică. Au fost acolo fraţi care au văzut şi au mărturisit că dimineaţa, în timpul a trei momente importante din cadrul Sfintei Liturghii, pe capul fratelui Traian s-a coborât ceva ca nişte fulgi albi care se sfărâmau şi apoi dispăreau. Eu n-am ajuns decât la adunarea de după-masă, când l-am auzit pe fratele Traian ţinând un puternic cuvânt de învăţătură ce a stors multe lacrimi din ochii mulţimii celor care au umplut catedrala. Erau acolo şi foarte mulţi curioşi care, văzând că veniseră fraţi de pretutindeni, doreau să ştie ce se întâmplă. Unii dintre aceştia, la sfârşitul adunării, l-au asaltat pe fratele Traian, cerându-i autografe, țin minte că, împreună cu fratele Petrică Condrea şi cu alţi fraţi, căutam cumva să-l protejăm pe fratele Traian de cei care se împingeau să ajungă la el.

La ieşirea din catedrală, l-a întâmpinat şi Securitarea, spunându-i:

– Domnule Dorz… mai stai şi pe acasă!…

În februarie 1989, la comemorarea Părintelui losif Trifa care a avut loc la Sibiu, am participat împreuna cu un grup de fraţi din Bucureşti. Sâmbătă seara a avut loc un sfat frăţesc în casa fratelui Lăpăduş. Erau fraţi de pretutindeni, veniţi cu diferite probleme din zone. La fiecare problemă în parte, pe lângă sfaturile pline de înţelepciune şi îndemnurile frumoase de statornicie, fratele Traian dădea şi soluţia care ducea la o rezolvare fericită. A vorbit apoi despre Părintele losif, împărtăşindu-ne nişte adevăruri profunde legate de viaţa şi activitatea marelui om al lui Dumnezeu. A conchis prin a compara Oastea Domnului cu un pluton ce trece pe sub arcul de triumf. Zicea:

– Domnul să ne ajute să trecem şi ultimii, chiar şchiopătând, dar să ne ţinem de pluton.

A doua zi, la mormântul Părintelui losif, la puţin timp după începerea programului de adunare, venea fratele Traian cu un buchet de flori în mână, păşind cu greu, ajutat de doi fraţi. A vorbit atunci, mai apăsat ca niciodată, despre datoria noastră de a fi prezenţi în fiecare an la cele două comemorări ale Părintelui losif, la mormântul acela sfânt, cu o lacrimă, cu o doare, cu o cântare. Era ultima sa vorbire de lângă mormântul profetului neamului nostru.

Apoi, de sărbătoarea Sfintei învieri, tot în 1989, la iniţiativa unor scumpi fraţi şi surori din Bucureşti, am plecat la fratele Traian, acasă la Mizieş. S-a bucurat nespus de mult când ne-a văzut. Era atunci perioada când circulau prin ţară manualele de studiu biblic „Romani” şi „Galateni”, „Studenţi în Biblie” şi altele, cu caracter neoprotestant, aduse prin „bunăvoinţa” unor „fraţi de încredere”. Printre stăruitoarele sale sfaturi şi îndemnuri, fratele Traian ne-a spus atunci:

– Lăsaţi „ Romani şi Galateni”, lăsaţi „Studenţi în Biblie”, nu acceptaţi în adunări nimic străin de duhul Oastei de la început. Iată, avem aici atâtea comori pe care alţii nu le au. A curs atâta sânge pentru ele, s-au jertfit atât de mult Părintele Iosif şi toţi cei ce l-au urmat, acestea au fost scrise cu sânge… Preţuiţi-le pe acestea.

Îl priveam toţi cu lacrimi în ochi. Abia putea să ne mai vorbească, aşa era de obosit şi de bolnav. Chiar când am ajuns noi, el era suferind pe pat. N-am stat prea mult. ca să nu-l obosim şi mai tare. Când l-am rugat totuşi să facem câteva fotografii de amintire, a fost nevoie să-l ajutam să se ridice şi să vină pe prispa casei, aşa era de slăbit. Numai dragostea sa pentru fraţi, bucuria reîntâlnirii şi căldura părtăşiei pe care o simţea şi el şi noi i-au dat putere şi de data aceasta să învingă neputinţa trupească. Şi ne-am despărţit în lacrimi. Era ultima dată când îl mai vedeam în viaţă. Dar nu putem uita privirea caldă, pătrunzătoare, care îţi crea o stare de pace, de linişte; acei ochi albaştri, clari, limpezi, dulci… Simţeam o stare care parcă am fi vrut să nu se termine niciodată. Nu ne-am mai fi despărţit…

Acesta a fost fratele Traian Dorz, aşa l-am cunoscut.

Dovada recunoştinţei tuturor acelora care au simţit că el le-a făcut vreun bine în viaţă a fost prezenţa lor, a celor aproape zece mii de fraţi, la înmormântarea sa, când l-au însoţit cu o floare, o lacrimă şi o cântare pe ultimul său drum.

Domnul să ne ajute să călcăm pe urmele lui şi ale tuturor înaintaşilor sfinţi care s-au jertfit pentru credinţă şi pentru binele şi mântuirea altora.

Slăvit să fie Domnul! 

(Mărturia lui Nicu Tincă – In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ediție îngrijită de Corneliu Clop, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 277-281)