Pandemia fricii de a iubi!

Există o rutină in viata mea care ma omoară. Incepe ziua, ies din casă, incui usa, mă duc in parcare să-mi iau masina, ajung la servici, inchid masina, deschid la munca alte usi care trebuiesc incuiate la sfarsitul zilei si tot asa. La servici in fata calculatorului tastez cu oboseală cronică parola de acces, intru pe mail tot dacă trec de o parolă, iar daca mai am cine stie ce conturi pe cine stie ce site-uri…la fel: parola.

Pentru cardul bancar imi trebuie tot o parola, dar mai mult decat atat, trebuie sa-l indes bine in portfel, iar portofelul  sa-l indes si mai bine in buzunar, ca sa nu fie furat.

Peste tot in lumea noastra moderna vezi numai restrictii: lacate, incuietori, parole de acces, camere video si peste toate acestea sunt paznicii care se uita la tine ca la un suspect, iar nu ca la chipul si asemanarea cu Dumnezeu.

As vrea macar pentru o zi sa ies din casa fara sa incui usa, sa nu mai am nici o parola la nici un mail, card sau ceva „important”, sa nu mai incui masina chiar daca mi-am lasat in ea portofelul cu bani sau geanta cu acte, si toate acestea fara sa-mi fie teama ca cineva imi va face rau. Dar nu, pacatul generalizat ne-a furat prea mult libertatea! Acum toata lumea este suspecta: daca imi fura cineva portofelul din buzunar in timp ce stau in autobuz? daca intra cineva pe contul meu si imi vede datele personale? daca imi pierd cardul si cineva imi afla parola?… Un „daca” aproape pandemic.

Am uitat sa va spun ca ma urmareste si frica faptului ca noi toti traim aceeasi rutina pandemica si pe partea sufleteasca: punem lacate ca nu cumva sa vada cineva ceea ce avem cu adevarat in inima, punem parole de acces la dragoste de frica de a nu fi raniti de ceilalti, incuiem usile prieteniei ca sa nu cumva sa fure cineva din sufletul nostru, monitorizam pe toti ai nostri cu cele doua „camere video” de sub frunte si ne intrebam prosteste de ce nu se poarta natural cu noi, ne indesam gandurile si parerile cele adevarate despre aproapele in buzunarul sufletului, asa cum facem cu nenorocitele de portofele, zambind apoi ipocrit ca suntem saraci de dragoste, asa cum face bogatul cand isi ascunde averile, ca sa starneasca mila desi nu de ea are nevoie ci ca sa daruiasca si el la randu-i ceva din bogatia sa, si tot asa. Si-atunci iata de ce nu suntem iubiti: punem restrictii si lacate pe inimi!

Tanjesc uneori nespus de mult de a trai cu totii fara frica de aproapele! Fara sa-mi fie frica ca ma poate insela cumva, minti sau trada. Eu vreau ca aproapele meu sa fie ca mama mea, ca fratele meu, sa am toata increderea in el, pentru ca lipsa de a avea incredere in cineva este lipsa de a iubi.  As vrea sa-i dau saracului de la coltul strazii bani fara sa-mi fie frica de gandul ca ii bea sau fumeaza. As vrea ca atunci cand ies din casa sa nu-mi mai fie frica ca cineva o sa rada de defectele mele fizice. As vrea ca atunci cand ma impiedic copilareste pe strada, sa nu ma ridic ca o vampa cu obrajii plesnind de rusine, ci sa ma ridic zambind si gata de „joaca” ca un copilas de 3 ani. As vrea sa spun „secretele” mele oricui fara frica de a fi barfit. As vrea sa iubesc fara sa-mi fie teama de a fi ranit! As vrea sa am incredere in toata lumea ca sa pot iubi liber.

As vrea sa nu ma mai ascund de ceilalti sub un zambet fals, sub o haina impopotonata, sub o masca de sclipici si culori, sub o functie trecatoare, sau o diploma buna de aprins focul, si sub toate ambalajele lumii acesteia pe care vantul vesniciei le va spulbera fara crutare. As vrea ca toata lumea sa ma vada exact asa cum sunt iar eu sa-i vad pe celalti tot asa.  M-am saturat sa mint ca sa acopar pe cineva sau ca sa nu supar pe cineva. M-am saturat de frica si de fals. M-am saturat sa-mi ascund slutenia si uraciunea sufleteasca de frica de a fi judecat, osandit sau neiubit de celalti. M-am saturat sa le ascund si pe cele frumoase ale inimii de frica de a nu cadea in mandrie sau slava desarta, sau poate de a fi luat in ras. As vrea sa fiu firesc.

Dar stiu, imi trebuie putintica rabdare, caci pentru toate aceste lanturi ale inimii Domnul a randuit o zi speciala in care toata fatarnicia, minciuna si falsitatea vor disparea cu desavarsire: Ziua Judecatii!

Gandul la aceasta zi ma face sa nu-mi mai fie asa frica de a-mi iubi aproapele, ma face sa realizez ca mai bine ma port firesc acum de voie, decat atunci de nevoie cand va fi si prea tarziu. Gandul acesta ma face sa fiu eu insumi, si imi da puterea sa trec peste tot balamucul lumii acesteia.