„Frumusete pe muchie de cutit”

Omul tinde in mod natural sa fie frumos, sa fie perfect, adica sa fie desavarsit. In orice ar face, incepand cu el insusi si terminand cu tot ceea ce il inconjoara, omul randuieste lucrurile astfel incat sa ajunga mai aproape de perfectiune.

Tot asa face omul si cu propriul trup. Il cosmetizeaza, il infrumuseteaza, il parfumeaza, si de ceva vreme incoace ii ajusteaza imperfeciunile prin interventii chirurgicale complexe, indepartand straturile de grasime in plus, ridurile, asimetriile si tot ceea ce sta in calea perfectiunii spre care tinde neincetat. Dar de ce cauta omul mereu perfectiunea? Pentru ca inseteaza dupa desavarsire! Si de ce inseteaza dupa desavarsire? Pentru ca el a cunoscut-o candva, pentru ca aceasta este starea fireasca a sa,  si singura care il poate multumi deplin. Doar in desavarsirea vesnica isi gaseste omul odihna. Si pentru ca nu reuseste sa guste desavarsirea in duh, inseteaza si imprima setea fata de ea in toata materia care il inconjoara.

Omul fuge de imbatranire si de urat, oricat de afundat ar fi in materialism, pentru ca acestea nu sunt proprii fiintei lui. El fuge de toate acestea, pentru ca este facut sa fie vesnic tanar, vesnic sanatos, vesnic frumos, vesnic proaspat, adica vesnic desavarsit!

Dar cine cauta desavarsirea trupului inainte de a cauta desavarsirea sufletului, se aseamana nechibzuitului care pune carul inaintea boilor. Frumusetea trupului este intotdeauna trasa inainte de frumusetea sufletului. Frumusetea sufletului este cea care se rasfrange asupra trupului si nu invers.

Astfel, pentru ca omul cazut nu vrea sa raspunda la chemarea desavarsirii sufletului, toata industria cosmetizarii si a chirurgiei estetice nu este decat un mod fortat spre materie prin care omul  este nevoit sa raspunda firescului de a fi desavarsit.

Pentru ca nu vrea sa-si satisfaca nevoia de vesnicie si desavarsire in duh, omul e constrans sa se exprime direct in materie, dar materia care il constituie pe om este afectata de alterare, de imbatranire, de moarte, adica de pacat.

Si oricat s-ar stradui omul sa atinga perfectiunea trupului, nu reuseste pentru ca se invarte intr-un cerc vicios din care nu poate iesi altfel decat prin renuntarea la pacatul pe care il iubeste, caci pacatul este singurul vinovat de orice neputinta, infirmitate si imperfectiune a trupului. Si oricat s-ar chinui omul sa atinga perfectiunea trupului, pana la urma ramane nostalgic si nesatisfacut, vazand ca odata cu trecerea timpului isi pierde frumusetea pe care si-ar dori sa o pastreze permanent, adica vesnic.

Cei care afirma ca viata omului se sfarseste pe pamant, dau dovada atat de snobism cat si de sinceritate demne de mila. Cum aceasta? In primul rand dau dovada de snobism  pentru ca isi contrazic vorbele care neaga vesnicia cu propriile fapte care cer vesnicia (cautarea desavarsirii permanente, chiar daca doar spre trup) si dau in acelasi timp dovada de sinceritate pentru ca raspund la setea  de desavarsire vesnica din ei, chiar daca intr-un mod gresit.

Dar singurul mod prin care putem reusi sa fim vesnic frumosi, este sa scoatem singura cauza a uratului si a suferintei din noi: pacatul. Caci frumusetea si bucuria vesnica inseamna sfintenie.

Asadar, „Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ev. Matei 5 :48)