Frumuseţea netrecătoare a femeilor (?)

„Ma deranjeaza daca mi-am luat o bluza, o rochie noua iar cand ies cu ea in oras mai vad si alta fata(fete) purtand exact aceeasi bluza sau rochie. Eu vreau sa fiu unica!

Ma chinui sa asortez hainele si culorile ca sa ies si eu in evidenta…sau fiu admirata si apreciata.  Imi place moda si m-as plictisi amarnic fara ea, dar sincer, simt uneori ca ma oboseste pentru ca nu este statornica, se schimba tot timpul…apar noi tendinte, revine iar brusc la clasic, si pentru toate acestea am batai de cap.

Trebuie sa-mi reinoiesc garderoba, pe cea veche trebuie sa o aduc la zi si ma straduiesc sa fac combinatii care sa-mi reuseasca.

Astfel ma invart intr-un cerc vicios care ma oboseste inauntrul meu si cateodata imi dau seama de lucrul acesta, dar tentatia culorilor si noilor modele de haine, posete, accesorii ma face sa uit, aducandu-mi bucurie de suprafata. Pana la urma nu am ce face pentru ca vreau sa fiu tot timpul frumoasa chiar daca frumusetea este trecatoare!”

Dar stai asa…frumusetea chiar e trecatoare? Nu cumva exista frumusete permanenta, vesnica care sa ma faca unica si pe care eu sa nu o stiu? …sau poate am auzit dar nu i-am dat importanta, calcand-o in picioare ca pe o cenusareasa?

Oare blandetea nu este „machiaj” nepretuit, care lumineaza si cele mai intunecate inimi?!? Un chip bland va patrunde pana in adancul sufletului. Culorile unui chip bland, nu se sterg niciodata de pe fata, intodeauna raman zambetul drag si ochii caldurosi in sufletul celor din jur, chiar si atunci cand ploua, chiar si atunci cand este intuneric, chiar si atunci cand abia m-am sculat dimineata din pat.

Smerenia si ascultarea, haine stralucitoare de mult pret, pe care cand le port sunt ca mierea pentru cei din jur, pentru ca o femeie smerita intodeauna va indulci si pe cel mai „acru” dintre semenii nostri.

Margaritar nepretuit ce sta in piept este dragostea de mama si sotie,  care straluceste chiar si dupa moarte. Ce copil nu-si va aminti, si nu va povesti si nepotilor de dragostea mamei lui? Ce sot nu-si va aminti pana dincolo de mormant, de grija si devotamentul sotiei sale?

Milostivirea, este cea mai frumoasa poseta din lume, pe care o cinstesc si o pomenesc toti cei  flamanzi si insetati. Ar fi bine sa nu iesim din casa fara acest accesoriu al darniciei. Cu aceasta poseta vom merge pana la Judecata de Apoi, si-atunci vom vedea pe deplin adevarata sa utilitate, atunci vom vedea ca tot ce am dat celor necajiti din ea vom gasi insutit si inmiit inapoi.

Credinta si rabdarea, sunt incaltamintea care ne dau statura perfecta, ale carei talpi nu se tocesc nici in cele mai mari gropi, ba din contra, atunci se slefuiesc si stralucesc cel mai tare: „Cand le tinem in picioare in noroiul cel mai mare!”

Oare nu aceasta este moda care nu se demodeaza niciodata, care ma face sa fiu unica, care ma face sa fiu mereu apreciata si iubita?

Omul aspira sa fie in lumina, sa straluceasca, sa fie unic, asa cum fiecare stea de pe cer este unica in felul ei.

Aspiratia omului de a fi vesnic frumos nu este rea, este „buna foarte” pentru ca este sadita de Dumnezeu in noi de la bun inceput. Partea rea este ca aceasta aspiratie a fost pervertita si directionata in trup. Acesta aspiratie este a sufletului, nu a trupului.

„Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi.”