Frumuseţea şi riscurile libertăţii
„Şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32)
Acum peste 20 de ani, tinerii din decembrie 1989 au strigat: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Părintele Constantin Galeriu observa că în nici o altă revoluţie europeană importantă nu s-au rostit asemenea cuvinte care mărturisesc, într-un duh creştin, despre jertfa ce duce la adevărata libertate.
De peste 20 de ani, noile generaţii din România au în faţă frumuseţea unei libertăţi care nu exista în perioada comunistă şi care a fost obţinută prin sângele eroilor-martiri. Pe de altă parte însă, tinerii se lovesc şi de uriaşele riscuri care apar atunci când se confundă libertatea cu libertinajul. În ultimul timp tot mai mulţi români se întreabă dacă nu există pericolul să ne pierdem din nou libertatea exterioară, ca o pedeapsă îngăduită de Dumnezeu pentru propriile noastre păcate, pentru întrebuinţarea greşită a libertăţii.
Într-adevăr, în ceea ce priveşte problema libertăţii, Dumnezeu are o pedagogie aparte cu popoarele drept-slăvitoare, ca unele care au primit nepreţuitul talant al adevăratei credinţe. În anumite intervale istorice neamurile ortodoxe sunt lăsate în libertate pentru a se apropia mai mult de Dumnezeu şi pentru a depune o mărturie vie a propriei lor moşteniri spirituale. Când acestea se abat prea mult de la o asemenea chemare, atunci Dumnezeu îngăduie să apară constrângerile exterioare ce nu sunt altceva decât o continuare firească a răului pe care l-au ales drept-credincioşii creştini în deplină libertate. Ne spun Părinţii filocalici: „Dacă nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera (Galateni VI, 18)”.
Este uşor să verificăm aceste învăţăminte în zbuciumatul secol XX românesc, precum şi în zilele noastre. Nu a fost oare venirea comunismului o pedeapsă binemeritată de noi? Câţi dintre români – mai ales dintre cei cu funcţii de răspundere – au fost recunoscători Tatălui ceresc pentru anii interbelici de libertate, trăiţi în graniţele fireşti ale României?
Uitându-ne la ceea ce se întâmplă astăzi în ţară, ne putem întreba: tot acest povârniş pe care alunecă acum România, nu a apărut datorită împietririi noastre sufleteşti şi a îndepărtării de la calea mântuirii? Este nevoie să mai amintim că în anii 1990-1992 am fost prima ţară în lume la avorturi? Este nevoie să mai vorbim de milioanele de pruncucideri care au avut loc în continuare în România, după 1992? Mulţi români nu vor să vorbească despre asemenea probleme delicate. Însă nu ne ajută cu nimic să ne îngropăm capul în nisip şi să ne facem că nu vedem că o altă Românie a fost practic îngropată de către români, după Revoluţie.
Unde este pocăinţa noastră pentru uciderea a peste 15 milioane de prunci nevinovaţi? Dacă ar exista o astfel de pocăinţă s-ar vedea în primul rând prin faptul că românii ar lăsa mai mulţi copii să se nască. Dimpotrivă însă, naşterile în România sunt într-o continuă scădere după 1990. Mai mult decât atât, ca un semnal în plus de alarmă, România a ajuns prima ţară din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte mortalitatea infantilă.
Dacă ar exista o pocăinţă, atunci majoritatea tinerilor ar lua în serios creştinismul şi s-ar spovedi.
Dacă ar exista pocăinţă, atunci s-ar înfiinţa mai multe centre ortodoxe pentru copiii abandonaţi şi ele ar fi asaltate de mulţimea ajutoarelor din partea instituţiilor statului, a diverselor fundaţii umanitare şi a persoanelor particulare. Să nu uităm că aceste centre acţionează nu numai pentru o simplă recuperare socială a copiilor nedoriţi, ci încearcă şi o integrare a acestora în comunitatea Bisericii.
Dacă ar exista o pocăinţă, s-ar vedea de asemenea şi prin eforturile legislative de ocrotire a vieţii de familie şi de stopare a pornografiei. Atâta timp cât nu există semnele pocăinţei, să nu ne mirăm când ne vom pierde treptat tot mai multe drepturi. Ni le-am refuzat singuri atunci când ne-am întors cu faţa de la Dumnezeu, Care aşteaptă mai întâi îndreptarea noastră, după care va urma şi îndreptarea ţării. Tinerii trebuie să fie atenţi la învăţămintele istoriei: neamurile ortodoxe care nu vor să se nevoiască pentru libertatea întru Hristos, sunt sortite sclaviei. Când însă tinerii aleg să vieţuiască după libertatea harică, atunci ei devin mărturisitori ai învierii neamului lor.
Am putea spune, parafrazându-l pe unul dintre personajele lui Dostoievski, că fiecare este vinovat pentru starea jalnică în care se află acum România. Suntem vinovaţi măcar şi pentru faptul că nu ne-am rugat îndeajuns pentru neamul românesc şi ţara noastră. Atotputernice, Împărate Ceresc, ajută-ne să ajungem la liman, căci ştim că ceea ce este cu neputinţă la oameni, la Dumnezeu este cu putinţă. Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor români, ajută-ne pe cât mai mulţi dintre noi să devenim fii ai Adevărului. Amin.
Începând din prima zi a grevei, eu eram atât de ocupat încât nu mai aveam timp să mă duc acasă. Prin mijlocirea studentului Mureşan, profesorul Traian Pop de la Facultatea de Drept mi-a pus la dispoziţie cheia şi cabinetul său de lucru din clădirea centrală a Universităţii, unde am făcut un fel de cartier general al grevei. Acolo mă sfătuiam cu membrii Comitetului, acolo primeam toate informaţiile, acolo mi se aducea mâncare şi tot acolo dormeam, pe o canapea, acolo îmi petreceam şi ceasuri de singurătate, târzii, când mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa în palme. Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să şi plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa în palme şi nu mă ştia nimeni.
Extrase din volumul de memorii al mitropolitului Bartolomeu Anania, referitoare la greva studenţilor din Cluj din 1946, împotriva agenţilor şovinismului maghiar, grevă condusă de autor, pe atunci tânăr ierodiacon şi student la medicină.
(Ieromonah Teofan Popescu – Revista Mănăstirii Putna – Cuvinte către tineri 2011)
daniel
iulie 29, 2011 @ 3:48 pm
N-as fi chiar de acord. Statistic vorbind, Romania este cea mai credincioasa tara din uniunea europeana si, coincidenta sau nu, cea mai saraca. Tari cu mari procente de atei sunt, Germania, Franta, Suedia, Finlanda si Cehia. Culmea este ca sunt statele cele mai civilazate din lume. Ei de ce nu sunt pedepsiti de d-zeu? In aceste state avortul este legal de zeci de ani, pornografia si prostitutia este si ea legala si impozitata, bani din care se fac investitii. Numai noi consideram ca d-zeu ne pedepseste ca suntem campioni la religie dar tot nu e de ajuns. Avem oficial peste 18 mii de biserici in Romania, pai toata Germania care e de 4 ori mai numeroasa nu are atatea. Ei au in schimb spitale si scoli.
oana
iulie 29, 2011 @ 3:58 pm
Avem noi mai multe biserici si suntem cunoscuti ca o tara credincioasa…dar chiar crezi k suntem? Poate ca noi suntem pedepsiti de Dumnezeu tocmai pentru ca ne declaram o tara credincioasa, dar nu suntem decat cu numele ortodocsi o mare parte dintre noi… Sau poate ca nu este o pedeapsa, ci niste incercari la care ne supune Dumnezeu pentru a ne intari credinta, pentru a ne aduce cu adevarat pe calea cea buna. Oricum ar fi, Domnul sa ne ajute sa trecem si peste perioada asta grea si sa isi revina si tara noastra! DOAMNE AJUTA!
Sorin
iulie 29, 2011 @ 4:34 pm
Spunea foarte bine păr. Serafim de la mănăstirea Căşiel că motivul pentru care noi o ducem aşa de rău faţă de alte ţări este că noi suntem cei mai credincioşi din Europa şi în acelaşi timp cu cele mai multe avorturi. Alte ţări sunt atei sau neortodocşi şi totuşi nu ucid atâţia copii nevinovaţi ca noi care avem Adevărul.
Dan Tudorache
iulie 29, 2011 @ 6:11 pm
„Ciudat” Daniel, cum in calitate de ateu, gasesti religiozitatea drept cauza a necivilizatiei si saraciei/lipsurilor din tara. Eu stiam ca a fi civilizat are o legatura si cu moralitatea, iar saracia este in stransa legatura cu patimile (furtul si lenea in special). Crestinismul, printre altele, combate toate patimile care saracesc pe oameni atat spiritual cat si material. Dat fiind ca esti ateu, iar pentru partea spirituala nu ai (sau nu vrei sa ai) „ureche muzicala”, macar partea materiala ar trebui sa vezi cum este afectata de lene, hotie, betie, lacomie, etc.
Culmea este ca in ultimul timp, toti ateii ati facut fixatie cu numarul de biserici construite in „detrimentul” scolilor si spitalelor prea putine. Dar uiti (uitati) cateva lucruri elementare:
a) n-ati contribuit cu bani pentru biserici
b) marea parte din biserici si manastiri existau inainte de inflorirea constructiilor de dupa revolutie, deci cand vorbim de 18000 de biserici, vorbim ca mare parte au fost ridicate de mosii si stramosii nostri. Sa-i tragem la raspundere post-mortem ca nu s-au gandit ca o sa avem nevoie de mai multe spitale si scoli?
c) O parte din spitale, cat de putine sunt la ora actuala, poarta denumiri de genul „Spitalul Sfantul Andrei”, Spitalul „Sf Ioan”, Spitalul „Sf. Pantelimon”, iar lucrurile acestea ar trebui sa-ti spuna ceva. Dar nu ti-au spus asa ca iti spun eu. Daca te duci prin spitale, ai sa vezi ca aproape in fiecare camera se gaseste cate o icoana, ai sa vezi ca oamenii fac milostenie/ajuta bolnavii in numele lui Dumnezeu. Daca ai sa iei la controlat lista oficiala sau neoficiala de filantropii, ai sa vezi ca aceste acte umane au drept catalizator credinta in Dumnezeu a acelor oameni. Deci, spitalele, putine cum sunt, se datoreaza in primul rand crestinilor (publicitate pentru atei 🙂 ). Spitalele au aparut pe vremea Sfantului Vasile cel Mare si se numeau vasiliade. Erau asezaminte gratuite pentru tratarea bolnavilor, asezaminte ce tineau de Biserica. Astazi, activitatea sociala a spitalelor este in stransa legatura cu activitatea filantropica a Bisericii, ca o consecinta fireasca a ceea ce a fost.
Ca tot va plangeti voi ateii (scuza-ma, nu o zic cu rautate, dar nu ajuta pe nimeni lamentarea), de ce nu faceti un spital voi, mana de la mana, si pe care sa-l numiti astfel incat sa va reprezinte. Daca nu un spital, macar o clinica cat de mica. Ceva cu care sa fiti voi exemplu: iata domnilor, am pus mana de la mana si am facut ceva, in loc sa aratam mereu cu degetul la altii.
d) Spitalele sunt si mai putine decat au fost, dupa cum ai vazut la tv, si asta se datoreaza conducerii actuale: pro-homosexualitate, pro-avort. Asta ar fi trebuit sa-ti spuna ceva pana acum. Criza actuala se datoreaza unei crize morale in primul rand.
Acum luam partea cu (ne)civilizatia. Daca ti se pare ca alte tari sunt civilizate iar noi nu te indemn sa te plimbi putin si prin alte tari…s-ar putea sa ai surprize.
Una la mana ca generalizezi si scuipi pe valorile tarile tale, din reflexul format de pe vremea comunismului. Comunistii au inversat valorile – in orice sens -, pentru a forma omul cel „nou”, neancorat decat in ideologia atee. Or asta se vede din plin acum. In Biserica invatam printre altele buna-cuviinta, cinstea, demnitatea, ori toate acestea au incidenta cu civilizatia. Oamenii necivilizati au in genere un grad mare de incultura pe de o parte, iar pe de alta parte un si mai mare grad de badaranie. Iar badaran e omul lacom de stomac, e omul betiv, e omul lenes, e omul curvar. Deci asta e problema Daniel: patimile.
D’aia si ne merge rau. Ia sa vedem cat de religiosi sunt patronii de bodega, de cazinouri, de bordeluri, de discoteci si de magazine de vise?!…locurile in care se propaga toate viciile societatii, si care saracesc neamul asta de orice.
Asadar, daca este sa fii suparat, ai intr-adevar pe ce si pe cine, numai ca tre sa fii si un pic sincer cu propria constiinta pentru a-ti intrepta degetul acolo unde trebuie.