Frumusețea trupească și frumusețea duhovnicească

Aproape de fiecare dată când cineva ne povestește despre un om frumos, ne gândim în primul rând la un chip atrăgător, apoi la un corp alcătuit armonios. Aproape în mod reflex asociem frumusețea cu trupul. Însă dacă trupul ar fi reprezentarea frumuseții omenești, atunci frumusețea nu ar mai fi ceea ce credem și sperăm că este, ci ar fi în esență îmbătrânire, degradare, îmbolnăvire și în final moarte. Aceasta deoarece trupul, oricât de frumos va fi fost el cândva, ajunge până la urmă să se degradeze, să se îmbolnăvească și să moară, iar moartea e urâtă oricât de artistic ar fi îngropată.

Și totuși de ce avem percepția că frumusețea s-ar defini prin trup, atâta timp cât știm cât de urâtă este finalitatea trupului? Atâta timp cât frumusețea este prin definițe la antipodul degradării și a morții, de ce o asociem indirect, prin trup, cu aceste atribute ale urâtului? Și totuși există o explicație…

Avem această percepție deoarece suntem în mare parte oameni cu simțuri orientate mai mult spre trup, cu percepții mai mult carnale, decât duhovnicești. Omul în rai vedea pe Dumnezeu și toate simțurile lui erau atrase și săturate de harul Duhului Sfânt. Însă prin căderea în păcat, Dumnezeu și-a retras harul iar trupurile primilor oameni au rămas lipsite de slava dumnezeiască cu care erau înfrumusețate, așa încât instinctele au făcut ca pofta trupului să covârșească pofta duhovnicească. Iar omul a pierdut darul a vedea și simți frumusețea dumnezeiască. Insă a rămas cu setea teribilă de a-și sătura simțurile cu frumusețea. Și pentru că acum nu mai caută frumusețea dumnezeiască care cere efortul ascezei, omul încearcă să-și potolească setea de frumusețe prin ceea ce are mai la îndemână și mai ușor de accesat, adică trupul. Acesta este motivul pentru care acum ne ducem instinctiv cu gândul la trup atunci când vorbim de frumusețe.

Totuși, frumusețea duhovnicească este ușor de deosebit față de frumusețea trupească. Frumusețea carnală, odată contemplată, stârnește în noi pofta trupului, iritându-ne și dându-ne o stare de disconfort până nu satisfacem pofta odată stârnită. Atunci când privești o persoană atrăgătoare la trup și la chip, îți pierzi pe nesimțite libertatea de voință, subjugată fiind de instinctul sexual care nu dă pace. Din contra, atunci când privim o persoană cu frumusețe duhovnicească, libertatea de voință rămâne neatinsă oricât de mult am contempla înfățișarea acelei persoane și cel mai important este starea sufletească cu care rămânem în urmă întrucît frumusețea duhovnicească este odihnitoare, liniștitoare, aducătoare de pace, înduioșind omul spre a iubi mai mult.

Din aceste motive vederea și simțirea frumuseții care ne împlinește și ne satură cu adevărat a fost, este și va fi doar vederea și simțirea frumuseții duhovnicești. Așadar frumusețea, deși se reflectă și în trup, se definește prin duh, prin partea sufletească a omului, prin partea cea după chipul lui Dumnezeu. Aici este cheia înțelegerii frumuseții. Iar un om frumos este doar acela care seamănă cu Dumnezeu. Și cu Dumnezeu nu ne putem asemăna decât prin iubire. Așa că oamenii frumoși sunt oamenii virtuoși, oamenii iubitori de Dumnezeu și de semeni. Și de aceea cel mai frumos bărbat din lume este Mântuitorul nostru Iisus Hristos iar cea mai frumoasă femeie din lume este Maica Domnului.

(Dan)