Fuga de Biserică este fuga de noi înşine

Din totdeauna bătrânii noştri au mers la Biserică, luând parte activă la viaţa Bisericii; Tradiţia care şi astăzi o vedem încă în vigoare este destul de grăitoare: vedem în ei modele de credinţă, de oameni postitori care ştiau de Biserică. Când îi întrebăm de ce merg la Biserică ei ne răspund foarte natural: aşa am fost crescuţi, sau aşa e bine, aşa am învăţat de la părinţii noştri.

Pentru ei ca oameni simpli poate era deajuns acest argument; pentru noi şi omenirea contemporană acest răspuns nu mai mulţumeşte, raţiunea noastră cerând argumente; astfel, vom dărâma dictonul: „Crede şi nu cerceta” , tocmai cercetând şi astfel să putem crede.

Biserica – Dumnezeiască și omenească

Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul prin viața, mnunile, patimile și Învierea Sa, ca şi comunitate a oamenilor care cred în El, ca Dumnezeu ce aduce veşnicia în viaţa noastră; această veşnicie este Dumnezeu, iar Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,16).

Dacă ţinem cont de existenţa lui Dumnezeu şi de implicarea Sa în viaţa noastră cotidiană, avem un punct de pornire: însăşi Mântuitorul mergea la Templu, Apostolii se adunau să săvârşească Liturghia şi această slujire s-a dezvoltat până astăzi – multitudinea de slujbe ne arată că există o viaţă a Bisericii, un univers al Său cu totul minunat şi care este inepuizabil.

Despre această viaţă noi ştim că este însăşi Viaţa PreaSfintei Treimi revelate nouă, Biserica fiind Trupul lui Hristos; prin Biserică noi suntem integrați în această Viață ca frați ai lui Iisus Hristos și fii ai Părintelui Ceresc.

Biserica are ca liant al ei Sfânta Împărtășanie, Euharistia, prin care toate acțiunile ei au un rol mântuitor; nimic nu se poate face fără această realitate vie a lui Hristos.

Cuvântul „biserică” la originea sa greacă (ecclesia) înseamnă adunare, fapt care ne arată că Biserica suntem noi (cu centrul în biserica propriu-zisă); cu fiecare dintre membrii săi lipsă, Biserica, adunarea credincioşilor suferă:

• atât ca o lipsire a unui membru al său, la fel cum dacă unui om i-ar lipsi un organ sau o mână el nu ar fi deplin sănătos, ci ştie că ceva îi lipseşte;

• lipsirea de dragostea lui Dumnezeu de care fuge cel care nu participă, dragoste de care noi cei prezenţi suntem pătrunşi, dragoste care ne unește: „Iar pe noi pe toți care ne împărtășim din o Pâine și un Potir să ne unești unul cu altul prin Împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh…” ( Liturghia Sf. Vasile).

 

Ipostaze ale rolului de mântuire al Bisericii

Fiind o instituție divino-umană, ea are rolul de a ne descoperi pe Dumnezeu nouă; astfel, prin termenul mântuire vom înțelege: unirea cu Dumnezeu, lepădarea păcatelor noastre, dobândirea Raiului, desăvârșirea vieții noastre aici.

Biserica – Casa risipitorilor întorși

Biserica este un spital duhovnicesc în sensul în care păcatul, ca rupere a noastră de Dumnezeu, este vindecat de Mântuitorul prin preoţii Săi; este locul în care pocăința are loc prin toate Sfintele Taine; aici noi aflăm cum să devenim mai buni, cum să ne ferim de ispitele celui rău, cum să devenim ai lui Dumnezeu și El al nostru.

Lumea contemporană ne aduce în față multe moduri și concepte după care să trăiești și să gândești: de la religii care pun natura ca si un zeu până la filozofii în care Dumnezeu nu există, toate au în centrul lor egoismul, eul; Părinții Bisericii învață că pentru a te împlini trebuie să te golești de răul și egoismul din tine pentru a face loc dragostei lui Dumnezeu și a celorlalți.

Biserica – împlinirea umanității

Biserica este Cer, deoarece într-însa se coboară Dumnezeu la noi iar noi urcăm la El; acest act de împreună lucrare este tocmai ceea ce omul caută în sinea sa; în Biserică simţim prezenţa Celui ce Este şi după care în mod tainic sufletul nostru tânjeşte: „Pentru Tine ne-ai zidit, Doamne, şi sufletul nostru nu află odihnă până ce Te găseşte” ( Fericitul Augustin).

Viaţa noastră este o viaţă cu lipsuri, dureri, greutăţi; „unde putem fi alinaţi dacă nu la Hristos, Cel ce se face toate pentru toţi” (Sf. Marcul Ascetul). El este Părintele orfanilor, cârmaciul celor de pe mare, Prietenul celor aflaţi în suferinţă, bucuria inimii, dătătorul celor care cer. Rugăciunea Tatăl nostru este mai mult decât grăitoare.

Biserica este şi comuniune, este comunitatea pe care Dumnezeu a lăsat-o ştiind că nu este bine ca omul să fie singur (Facere 2,18). De vreme ce toţi tindem spre dragostea ce uneşte, Biserica vine să aducă un nou izvor ce va înmulţi dragostea – Însuşi Dumnezeu.

 

Biserica – Viața cea întru Împărăție

Biserica este centrul vieții creștine, deoarece viaţă în Împărăție nu se poate realiza fără o aderență la modul ei de a fi; „Cine nu are Biserica de mamă nu are pe Dumnezeu de Tată” (Sf. Ciprian al Cartaginei). Cei ce venim la Biserică și ascultăm de sfatul părinților duhovnici avem acoperământul lui Dumnezeu care nu lasă să fim ispitiți peste măsură (1Cor 10.13).

Suflarea vietii bisericesti este alcătuită din slujbe; ele acoperă un areal foarte mare, ceea ce arată că nicicând omul nu este lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu; de la leagăn și până dincolo de mormânt, în veșnicia lui Dumnezeu, Biserica este prezentă: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Sfeștania, Rugăciuni de binecuvântare a caselor, a holdelor, a fântânilor, a bucatelor, Înmormântarea, Parastasul – toate acestea sunt brațele deschise ale lui Dumnezeu către noi.

Biserica este veșnică prin darul lui Dumnezeu; Împărăția Lui nu va avea sfârșit (Luca 1,33). Biserica cheamă pe cei vii la viața veșnică a lui Dumnezeu, la Împărăție și cât se poate, prin fiecare Liturghie, Hristos coboară din nou la iad pentru a mai scoate un frate de-al nostru, care prin noi se va fi deschis lui Dumnezeu; Biserica are puterea a lega și dezlega soarta omului pentru vecie.

 

Fuga de Biserică – fuga de noi înşine

Fiecare dintre noi, în sinea noastră, avem credinţa sădită în noi, avem posibilitatea de a crede sau nu; prin această fugă de Biseric[ noi ne asemănăm fiului risipitor din Evanghelie (Luca, 15).

Aş vrea să amintesc aici despre câteva fraze în care mulţi ne ascundem: „Eu cred, dar nu merg la Biserică… eu cred în felul meu” sau „Ce rost are să mă duc la Biserică de vreme ce acolo sunt unii care-s mai răi ca mine”; fraza cea mai folosită este probabil aceasta: „Eu mă rog acasă, nu mai mă duc la Biserică să mă enervez sau să mă smintească unii sau alţii „credincioşi”.

Despre acestea ne învaţă Părinţii Bisericii astfel:

• Sfântul Vasile cel Mare, în Liturghia sa spune astfel: „Pe cei răi, buni îi fă prin puterea Ta„; singurul mod în care putem face cu adevărat bine este prin Dumnezeu, alte îndreptări nu vor fi la fel de depline şi cu rod mult. „Tot darul cel desăvârşit este de la Tine, Părintele Luminilor” spunem noi în finalul Liturghiei.

• Credinţa în Dumnezeu este un dar, este o putere prin care noi căutăm sens vieţii tocmai prin găsirea veşniciei lui Dumnezeu; virtutea aceasta noi trebuie să o dezvotăm; de vreme ce am primit-o, rămâne de noi să o creştem, să o cultivăm ca ea să îşi găsească ţinta: pe Dumnezeu prin Biserică.

• Sinceritatea în credinţă este cea care bucură pe Dumnezeu şi ne foloseşte pe noi; celuia care este sincer în căutarea sa, Dumnezeu se va arăta lui, îi va descoperi unde să il găsească – în Biserică.

Cum ne putem lipsi de Biserică în credinţa noastră? Credinţa aceasta nativă este ca o forţă brută dar care se finisează prin Biserică, astfel primind o mulţime de daruri. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea despre credinţă asemănându-o cu o plantă pe care noi o sădim, ca mai târziu să vedem că odată cu ea au mai crescut încă multe alte plante.

 

Gânduri de încurajare

Pentru cei cărora au reţineri de a veni la Biserică, am câteva frânturi de gânduri pe care voiesc să le împărtăşesc cu ei:

Dumnezeu pe risipitorii întorşi nu-i ceartă ci îi premiază, iertând toate prin preot.

Biserica este şi va fi singurul sălaș al Adevărului: în jur peste tot minciună şi dorinţă de posesie, doar aici dragostea este puternică prin Dragostea lui Dumnezeu ce ţine totul.

Biserica este tot ce este mai înalt şi mai frumos ce poate oferi lumea aceasta: virtute, iubire, speranţă care nu moare şi o pasiune de cultură care izvorăşte tot din Dumnezeu.

Dumnezeu momentan nu a venit să judece, ci să miluiască; nu a venit să osândească, ci să pună Umărul Său la îndreptarea noastră.

Dumnezeu ne cheamă acum; este vremea Postului Mare; să nu ne lăsăm amăgiţi şi să nu venim la Biserică, lipsindu-ne de aşa mari daruri pe care Dumnezeu nouă ni le-a dat.

 

(Ioan Hodean)