Furia naturii trezește în om sentimentul divin

Uneori cârtim că afară e prea cald, că e prea ger, că plouă prea mult sau prea puțin, că e furtună, că e înnorat, etc. De ceva vreme, de când majoritatea evenimentelor meteorologice sunt prevăzute și anunțate la televizor prin coduri de culori, în funcție de gravitatea lor, ne rămâne impresia că meteorologii nu numai că află starea vremii dar o și determină în mod direct. Așa se face că uneori auzi pe cineva zicând ceva de genul: „Iarăși au anunțat caniculă… în fiecare zi de două săptămâni… m-am săturat… nu mai rezist.”

Din tonul discuției înțelegi ușor că vina pică în mod direct pe meteorologi și indirect pe clasa politică aflată la putere. Statul stabilește cuantumul ajutoarelor sociale, statul poate influența prețul pâinii, al benzinei, nivelul dobânzilor pe piața financiară, nivelul taxelor și impozitelor și alte legi care ne afectează în mod direct zi de zi, atunci în subconștientul nostru înțelegem că totul e stabilit la centru, la guvern, parlament și președenția României.

Dacă televiziunile mai toată ziua dezbat decizii politice atunci un cod portocaliu de caniculă anunțat de Autoritatea Națională de Meteorologie tot prin mass-media lasă impresia că ar fi tot o decizie politică, „de sus”, de aici și nemulțumirea oamenilor față de vreme.

Au trecut vremurile când țăranii se rugau lui Dumnezeu pentru ploaie, când sărutau pâmântul ca semn de binecuvântare de la Dumnezeu, Care le rânduiește mereu pâinea pe masă. Astăzi trăim într-o lume ultratehnologizată, chiar și în agricultură, unde, cred unii, n-ar mai fi nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că avem irigații sau tot felul de invenții tehnice pentru a ne feri de vremea rea.

Aseară la Galați, pe la ora 16.00 cerul s-a întunecat și se vedea că urmează o ploaie puternică. Nimic deosebit, totul era în limitele normalului. Credeam că va urma o ploaie de vară! Eram acasă în fața calculatorului, fetele erau plecate cu mașina prin oraș. Toate geamurile apartamentului și ușile erau deschise, pentru a se face puțin curent și a simți răcoare în casă.

Începe să plouă! Se stârnește o furtună mare și încep să se trântească ușile puternic. Mă sperii, mă ridic de la calculator și văd că deja începuse a ploua în casă. Închid toate geamurile, închid ușile și mă duc în balcon. Nu trece mult până când începe să cadă grindină mare cât cireașa. Fiind la ultimul etaj zgomotul era foarte puternic. Gheața bătea în geam tare, de-mi-era frică să nu cumva să le spargă. Afară se întunecase și era o ceață densă. A ținut-o așa vreo 15-20 minute și s-a oprit.

În mijlocul verii pe jos totul era alb, aveai impresia că a nins. Un covor mare de boabe de gheață se așternuse peste asfalt. Una din plasele de țânțari de la geam căzuse jos. Ies pe scară, liftul nu mai funcționa. Sus, la etajul tehnic unde este casa liftului, se deschisese un geam și intrase multă apă, care s-a scurs 9 etaje până jos la parter. Coborând scările încercam alarmat să le sun pe fete să văd unde sunt și dacă au pățit ceva, rețeaua de telefonie picase, mare parte din apelurile pe care le dădeam se finalizau fără succes. Asta așa, ca să nu ne mai punem prea multă bază în telefoane și în puterea lor de a ne salva.

Ajung jos în fața blocului, erau mulți oameni ieșiți de prin blocuri, curioși de un fenomen pe care eu nu l-am mai văzut în viața mea. Cu umbrela în mână, încerc să ajung în spatele blocului pentru a recupera plasa. Nu fac mulți pași și calc pe trotuar unde apar era de o palmă, iar deasupra ei stratul gros de boabe de gheață. Eram în papuci… am făcut câțiva pași și am început să simt cât de rece era apa. Era ca și cum aș fi călcat într-un mare pahar de apă cu gheață. Era așa de rece încât mă tăia la picioare și m-an întors înapoi.

Am hotărât să mai aștept. Copacii au fost scuturați puternic, un covor de frunze acoperea grădinile, mașinile și geamurile. Reușesc într-un final să vorbesc cu Iulia, care-mi spune că sunt bine dar sunt departe de casă, pentru că e apa foarte mare și nu pot trece. Mă duc în ploaie după ele, iau mașina și reușim să ajungem acasă după ce trecem prin zone cu apa mai sus de jumătatea roții.

Orașul a fost dat peste cap. Intersecțiiile erau aglomerate, se creaseră ambuteiaje din cauza străzilor inundate de apă. Au căzut copaci pesta mașini și pe străzi, au căzut panouri publicitare. Vântul a luat pe sus plasele, pervazele de lemn și metal, jaluzele, grindina a ciuruit izolațiile de polistiren ale blocurilor, de parcă ar fi tras cineva cu arma, unele geamuri au fost sparte, au căzut stâlpi de electricitate.

În mai puțin de 30 de minute viața gălățenilor a fost dată peste cap.

Uneori avem impresia că dacă locuim la oraș în apartamente, înconjurați de betoane, termopane și izolații exterioare, de lux în casă, de mașini străine, de conturi grase, și stăm cu ochii în televizor, nu are ce să ni se întâmple. Viața la bloc mai mult te izolează de vecini decât să te apropie. Furtuna de ieri i-a scos pe oameni afară din casă. M-am bucurat că am vorbit și eu cu vecini pe care pâna acum le dădeam doar „bună ziua”. Tot cartierul era plin de oameni care își curățau mașinile, scările, garajele… și vorbeau unii cu alții minunându-se de ce tocmai s-a întâmplat.

La bloc ducem o viață comodă, departe de munca pe care o făceaau țăranii în gospodăriile lor cu ani în urmă. Atunci omul era mult mai apropiat de natură și de Dumnezeu, acum betoanele îl izolează, îl păcălesc lăsându-i impresia că totul este creat de om, fără să mai vadă natura creată de Dumnezeu.

Furtuna a adus pagube mai mici pentru unii, mai mari pentru alții, sau deloc… dar un lucru e sigur: ne-a trezit pe toți, ne-a adus aminte cum în câteva minute paradisul artificial urban pe care ni l-am creat se poate nărui.

Omul a fost pus iarăși în fața furiei naturii pentru a se trezi în el sentimentul divin, pentru a-și aminti cât este de mic și neajutorat. Dacă o furtună de 30 de minute a făcut atat deranj, gândiți-vă ce ar fi fost s-o țină așa 2-3 ore, sau mai rău să plouă vreo 4-5 zile în continuu. În acest momente realizezi că potopul din vremea lui Noe, când a plouat 40 de zile nu e o glumă, nu e poveste. Dacă a pluat 30 de minute și apa era de jumătate de metru în unele zone, dar dacă ploua 40 de zile ce s-ar fi întâmplat oare?

Furtuna de aseară a fost o mare binecuvântare pentru că i-a dezmorțit pe unii ce cred că pâinea de pe masă vine doar de la Carrefour și Kaufland.

A distrus culturile de pe câmp pentru a le mai aminti agricultorilor să dea slavă lui Dumnezeu pentru vremea bună de pâna acum, să dea milostenie din rodul bogat pe care-l culeg, și să nu-și învortoșeze inimă zgârcindu-se.

Unii se plâng de vremea rea de afară, dar marele noastru Părinte Cleopa răspundea unora la această plângere astfel:

„Tot ce da Domnul este bun!”

Cataclismele naturale: cutremurele, furtunile, seceta, frigul, inundațiile, și alte asemenea, sunt atenționări ale lui Dumnezeu către o lume păcătoasă, care se închide în egoismul ei.

Acum câteva zile a fost un cutremor de 4,4 grade pe scara Richter chiar în toiul nopții. Imediat ce am simțit că mișcă totul m-am trezit… mi-era frică… și cutremurul continua și mai puternic…părea cu nu vrea să se oprească, am început să strig la Dumnezeu, eram tare speriat.

Într-o clipă putem muri cu toții, dar mila și iubirea lui Dumnezeu ne ține încă pe pământ! Și cel mai mare ateu și dușman declarat împotriva lui Dumnezeu se trezește în vremea necazurilor. Atunci nu mai aduci argumente pro și contra existenței lui Dumnezeu ci strigă către el ca și către o mamă!

Cele 30 de minute de furtună au fost binecuvântare nu blestem, mângâiere nu pedeapsă.

În fața furiei naturii omul își aduce aminte că e creatură nu Creator, chiriaș și nu propietar, tolerat pe pământul altuia și nu stăpân. Abia atunci își revine.

Ar trebui să fim mulțumiți mereu cu vremea de afară! Toate cu înțelepciune le-a rânduit Dumnezeu.

Cercetați Sfânta Scriptură și vedeți cât de multe referiri sunt la vreme și cataclismele naturale îngăduite de Dumnezeu din motive foarte înțelepte.

(Claudiu)