De ce gândul la moarte ne amintește de Dumnezeu?
Acum două zile am participat la înmormântarea mamei unui prieten. Slujbă de înmormântare te trezește la realitate, îți deschie ochii și te face mai atent sufletește. Pentru că am gustat și eu din suferința prietenului meu, m-am tot gândit în acele momente ce este moarte și ce semnifică pentru noi.
Mai întâi de toate vreau să vă spun că de la o perioadă am învățat să nu-mi mai impun punctul de vedere legat de cele ale credinței, în fața celor depărtați de Biserică. Am învățat să spun tuturor că a crede în Dumnezeu și a fi un om curat este o alegere, și nu-ți impune nimeni să fii așa. Și asta pentru că am întâmpinat multe persoane care se supărau când le vorbeam de cum ar trebuie să se comporte un om firesc, normal, un om care are chipul lui Dumnezeu. Nu erau deacord cu mine și relativizau normalitatea, îndreptățindu-și propriile patimi și păcate. Îmi spuneau: “Cine a zis că e anormal să faci cutare lucru…? Biserica? Eu cred că e foarte normal să faci și așa…”
Pentru că n-aveau ca reper credința în Dumnezeu și nici o educație morală sănătoasă primită în familie, era foarte greu să-mi întemeiez argumentația atunci când vorbeam de anumite comportamente imorale din societate, duhul lumesc secularizat viind foarte puternic. Astfel am ajuns la concluzia că e mai bine să-i propui omului curăția și sfințenia… Dacă și-o dorește, foarte bine! Dacă nu, să rămână în mizeria patimilor și să vadă dacă este mai fericit.
Dumnezeu nu obligă pe nimeni și este Primul care acceptă libertatea omului și nu trece peste voința lui.
Fiecare-și trăiește viața cum vrea, cum vede la alții, cum aude împrejurul lui. Cu rele, cu bune, omul nu este constrâns să creadă ci este doar impulsionat și sedus de Dumnezeu spre acest lucru.
Totuși vine o perioadă când mai toți începem să ne gândim la moarte. Bătrânețea predispune omul la astfel de gânduri și-i inspira teama aceea a unei lumi necunoscute în care va păși. Totuși gândul la moarte poate apărea și în tinerețe, in special când ești bolnav trupește și când suferi suflește foarte mult.
În fața morții niciun om de pe acest pământ nu mai este necredincios și nu mai are curajul să-și spună sincer sieși: „Dumnezeu nu există” și asta pentru că e conștient că nu vrea să moară, că viața este așa de frumoasă, că moartea îl desparte de cei dragi, că anii au trecut așa de repede și acum urmează să putrezeească în pământ ca un vierme.
În fața morții orice om învață ce-i veșnicia pentru că nu-și dorește moarte, ba dimpotrivă, vrea să trăiască cât mai mult, dacă se poate fără să mai moară niciodată. Totuși, experiența vieții îți spune că toți murim și indiferent cât de mult îmi doresc să fiu veșnic, cu o moarte toți suntem datori.
Atunci apare frica: Unde mă duc? Ce se va întâmpla cu mine? Există oare Dumnezeu?
Paradoxal, deși cei dragi ți-au fost alături toată viața, ei nu pot merge împreună cu tine pe drumul acesta al morții. Pe ușa morții intri singur și dai piept în piept cu cea mai mare temere pe care ai trăit-o vreodată: „Ce este dincolo de această ușă?”
Chiar dacă n-ai spus o rugăciune în viața ta și n-ai călcat în biserică, teama din fața morții te duce cu gândul la o singură soluție: Dumnezeu. Ai auzit că există… știi că este bun, iubitor, dar mai știi că și pedepsește și că a dat atâtea porunci pe care trebuia să le împlinim. Atunci începi să te gândești la faptele tale… începe conștiința să te mustre pentru tot răul făcut… și ajungi să realizezi un lucru cutremurător: „Cum va interpreta Dumnezeu faptele mele?”
Dacă toată viața ai trăit fără să te gândești la Dumnezeu, și faptele tale nu le-ai raportat niciodată la poruncile Lui, acum ajungi într-un moment al vieții când ești obligat de conjuctură (de momentul moarții) să te gândești: „Oare am făcut bine ce am făcut? Oare îi plac lui Dumnezeu faptele mele?”
Asttel gândul la moarte și moartea în sine ți-L înfățișează pe Dumnezeu ca reperul ultim după care se vor analiza (judeca) toate faptele noastre. În cartei Apocalipsei din Noul Testament Domnul Hristos spune despre sine Însuși:
„Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apocalipsă 1, 8)
El este Începutul lumii, Cel care a dat viață la tot ce este creat, și tot El este cel care pune capăt acestei lumi. În bisericile ortodoxe veți putea vedea pictată pe pereți o icoană în care îngerii înfășoară lumea ca un sul, așa cum roluiești (strângi) o hartă după ce ai terminat să o citești. Iar în spatele acestui sul se revelează glorios Dumnezeu Tatăl, ca Principiu Unic al Sfintei Treimi și al Universului.
Sfârșitul vieții ni-L revelează în mod cu totul minunat pe Dumnezeu, ca o realitate pe care de data aceasta n-o mai putem evita, așa cum am făcut-o pe pământ. Dacă în timpul vieții am avut libertatea de a alege să-L cunoaștem sau nu, acum după moarte suntem puși în fața Lui și-L vom vedea față către față.
Atunci și ateii, și păgânii, și necredincioșii, și creștinii… vom cunoaște toți pe Dumnezeu în toată măreția și puterea Lui.
Gândul la moarte te ajută să conștientizezi că Dumnezeu este sigurul care te mai poate scăpa din moarte, din suferința iadului.
Vine un moment când realizezi că Dumnezeu este ultima ta soluție.
De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare că gândul la moarte este cea mai mare filozofie, pentru că te îndeamnă să te raportezi la Dumnezeu nu numai în fața morții ci permanent, în fiecare secundă a vieții.
„Păstrați aducerea aminte de Dumnezeu și aducerea aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naște în om luarea aminte la sine însuși și la toate faptele, gândurile și simțămintele sale. De aici – viața cucernică, în trezvie. De aici – înăbușirea patimilor. De aici și curația. Din curăție – petrecerea cu Dumnezeu nu doar cu gândurile, ci și cu simțirile. Osteniți-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu.
De ce să vă temeți de moarte? Doar de ceea ce este după moarte trebuie să vă temeți și să vă străduiți a fi întotdeauna pregatiți în aceasta privință. Pregatirea sta în plânsul pentru păcate, în făptuirea după putință a binelui și în credința neclintită în Domnul Mântuitorul, Care vrea ca toți să se mântuiască. Toți, prin urmare și dumneavoastră. Și cine poate împiedica dorința Domnului ? Atâta doar: în ce vă privește, nu va lăsați pe tânjală, iar Domnul nu vă va parasi.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, editura Sophia, Bucuresti, 2002 )
De ce gândul la moarte ne amintește de Dumnezeu?
Pentru că ne este frică de o lume pe care n-o cunoaștem.
Pentru că ne e teamă de raportarea tuturor faptelor noastre la modul de a gândi a Lui Dumnezeu, ca fiind reperul ultim și absolut a tot ce există.
(Claudiu)
viziteuC
septembrie 15, 2012 @ 11:50 am
Buna,
un prieten mi-a pus o intrebare: ce este moartea? eu cred ca niciodata nu ne intalnim cu moartea…l-am rugat sa-mi explice si mi-a spus simplu..doar mori….si atat…cum as putea sa am o viziune ampla asupra mortii ,cum pot sa o interpretez. ca fiind ce?
mihaela G
septembrie 15, 2012 @ 3:06 pm
Buna, cristina1818. Eu percep moartea ca fiind o trecere de la aceasta viata la fericirea vesnica, sau, la chinul vesnic. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ,,pentru omul cazut moartea este o forma de eliberare providentiala si ca, paradoxal, ea contribuie la mentinerea lui ca om, pentru ca altfel „puterea sufletului s-ar fi miscat vesnic in chip potrivnic firii, ceea ce ar fi insemnat nu doar cel mai mare rau si pierderea vadita a calitatii de om, ci inca si negarea limpede a bunatatii dumnezeiesti”
viziteuC
septembrie 16, 2012 @ 6:28 pm
multumesc pentru rasp miha2009,ideea este ca persoana respectiva nu crede in suflet si nu prea pot sa-l conving ca exista…
Claudiu Balan
septembrie 17, 2012 @ 6:19 am
Doamne ajută, Cristina!
Voi încerca să-ți dau și eu un răspuns pentru prietenul tău.
Ar trebui să-i întrebi pe părinții tăi sau pe cei mai în vârstă de câte ori ne întâlnim cu moartea în viața aceasta, chiar dacă nu murim. O să-ți dau eu câteva exemple:
1. Atunci când ești cât pe ce să faci un accident de mașină, sau cât pe ce să dea cineva peste tine cu mașina ca pieton. Atunci gândul că ai fi putut muri te trezește atât de tare încât spui, așa cum e o vorbă în popor: „am dat ochii cu moarte.”
2. Atunci când te îmbolnăvești tare și ești pe spatul de spital… atunci gândul la moarte e prezent permanent ca o realitatea imediată.
3. Atunci când îți moare cineva drag, când stai 3 zile la căpătâiul lui, când participi la slujba de înmormântare, când îl vezi coborât în mormânt și pământul aruncat peste el, atunci simți prezența morții, te întâlnești cu ea foarte real, ca și cum ai avea în față o persoană. Atunci te gândești că și tu vei muri, că și tu ești muritor…
4. Atunci când deși nu te simți așa bolnav dar afli că vei muri în câteva luni, atunci te gândești la moarte, simți moartea, te înfricoșezi de ei, încerci să scăpi de ea.
5. Atunci când intri într-un cimitir și te plimbi câteva minute prntre morminte, atunci te gândești la moarte și simți moarte într-un fel.
Sunt multe exemple, eu ți-am dat doar câteva care-mi vin acum.
Odată cu înaintarea în vârstă fiecare dintre noi ne înțelepțim și învățăm că moartea nu e tocmai un fenomen rar, ci este o realitate care caractareziează întreaga noastră viața, de la A la Z.
Dacă n-am avea frica morții ne-am arunca în multe pericole, și lumea în care trăim ar fi o totală debandadă. Moarte ne obligă pe toți să fim atenți în fiecare clipă la gesturile noastre.
viziteuC
septembrie 17, 2012 @ 10:57 am
multumesc Claudiu pentru rabdarea de a-mi raspunde la intrebarile care ma framanta
as dori sa-l ajut,dar refuza sa-i vorbesc despre Dumnezeu si tot ce tine de creatie si Creator
Boitos
septembrie 17, 2012 @ 11:50 am
Dar Cristina, prietenul ala al tau e cumva ateu?
Nu poti sa ii dai carti sa le citeasca?Stiu ca sunt carti in care scrie ce se intampla cu sufletul celor morti.
Probabil ca nu te crede, dar citind poate ca va crede.
Nu poti sa ii vorbesti despre diverse minuni din viata ta? Ca sa devina curios.
daniel
septembrie 17, 2012 @ 3:59 pm
Subiectul mortii e tot timpul fascinant pentru ca tot timpul o constientizezi (mai intens sau mai putin intens). De ce e asa puternica frica de moarte? Pentru ca nu stii daca e o frica de nimic sau de …totul.Este frica de afi nimic, de non-existenta. Este teama de a nu mai simti nimic (senzatii, perceptii, sentimente). De aici si incercarile de a supravietui mortii prin orice mijloace, prin unele creatii ale noastre (facem copii, construim biserici, tablouri sau macar amintiri in memoria celor care ne supravietuiesc).
Aceasta frica de moarte este greu de acceptat de psihicul uman si de aceea apar mecanismele de aparare ale creierului. Unul dintre ele este alterarea experientei interioare (si aparitia „cineva ma va salva”). Asa apare salvatorul suprem care are ca scop indulcirea fricii de moarte.
Sunt foarte multi care au personificat moartea (exemplu „doamna cu coasa”, plus bancuri si glume pe seama ei) tot ca o indulcire a disparitiei. Cel mai bun exemplu ar fi un citat dat de Einstein la batranete „Frica de moarte e cea mai nejustificata frica, deoarece, cand esti mort, nu mai exista riscul vreunui accident.”
viziteuC
septembrie 17, 2012 @ 4:06 pm
Buna Simona,
prietenul meu nu este ateu ,dar traieste ca un ateu…..adica….nu calca in Biserica deloc, nu le are cu nimica.si pe preoti nu-i prea place nu stiu din ce motive…de citit daca ii dau nu citeste,sigur nu o sa citeasca ca il cunosc ,el este atras de stiinte exacte de tot felul de prostii ale psihologilor care nu cred in Dumnezeu….
.sa stii ca e foarte buna ideea sa-i vorbesc despre minuni din viata mea
multumesc deasemenea si lui Daniel pentru exemplificarile date asupra mortii…
Dan Tudorache
septembrie 20, 2012 @ 10:16 am
Astăzi sunt foarte bucuros că am făcut rost de o carte foarte prețioasă, ”Fericiți cei ce plâng”, de Aristide Lefa, mărturisitor în temnițele comuniste.
Aristide Lefa a fost și doctor dar și deținut la Târgu Ocna, alături de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Mihai Lungeanu (viitorul părinte), Constantin Voicesc (la fel), și alți mari mărturisitori. Așadar, în calitate de doctor, Aristide Lefa a văzut zeci de oameni cum mor în chinurile bolilor (în special tineri) și în urma acestor experiențe cutremurătoare a lăsat aceste cuvinte: [i]”Poate mulți vor zâmbi la afirmația mea, mai ales cei care nu cred în caracterul etern al vieții. Dar numai când te afli în pragul marei treceri, în confruntarea frontală cu moartea, te convingi că veșnicia și nu alceva este [b]singurul[/b] lucru esențial”[/i] (pag. 111)
Dan Tudorache
septembrie 26, 2012 @ 8:05 am
Pe același subiect, vă recomand să citiți despre momentul tulburător al trecerii la cele veșnice a unui părinte mărturisitor (Aurel Lazarov) din temnițele comuniste: [url]http://www.fericiticeiprigoniti.net/aurel-lazarov/1481-preotul-aurel-lazarov-duhovnic-neinfricat-al-temnitelor-comuniste[/url]