Gânduri despre moarte ale Pr. Nicolae Steinhardt

“Nu-mi este frică de moarte”” , iată o propoziţie care gândesc că trebuie primită cu multă rezervă, chiar atunci când nu o bănuim a fi fost rostită fără de bună credinţă. Despărţirea sufletului de trup nu-i chiar lesnicioasă şi de două parale. „Amarnic îi este sufletului meu să iasă din acest ticălos şi spurcat trup al meu”, aflăm scris în Rugăciunea pe patul de moarte. Se produce între suflet şi corp o comuniune, o sudură şi nu-i de mirare ori de ruşine că scindarea lor iscă o angoasă.

Adevărul însă este că substantivul acesta, moartea, acoperă două noţiuni diferite şi că frica de moarte se manifestă şi ea din aceeaşi cauză sub două înfăţişări: moarte înseamnă şi moartea fizică propriu-zisă, somatică, încetarea bătăilor cordului şi a circulaţiei sanguine, despărţirea sufletului de trup, dar mai desemnează şi momentul în care sufletul, slobozit din trup, mânecă spre Hristos şi spre Judecata de Apoi.

Fiind, aşadar, vorba de două înţelesuri deosebite ale unui aceluiaşi cuvânt, fiecare se cuvine a fi întâmpinat în alt fel:

1. Judecata cu spaimă şi cutremur, în desăvârşita smerenie, cu zdrobire de inimă şi bătând umilită metanie;

2. Moartea fizică, însă, în cu totul alt mod: cu semeţie, curaj şi demnitate, în picioare (cum ar veni), ostăşeşte, ca militarul viteaz pe linia de foc, cu sfidare chiar, şi un calm absolut, grija de seamă fiind acum păstrarea ţinutei şi a impasibilităţii.

Distincţia aceasta, absolut necesară, având drept consecinţă adoptarea a doua atitudini adverse – una de supunere şi înfricoşare, cealaltă de falnicie şi neclintire – ne poartă gândul spre două vestite morţi care şi ele nu se aseamănă deloc între
ele: moartea lui Socrate, moartea lui Hristos. Cât sunt de contrare, de fundamental antagonice, deşi nu puţini filosofi au stabilit o legătură între ele şi au făcut din prima o preînchipuire a celei de-a doua! Cred că se înşeală întru totul.

Hristos moare ca un nelegiuit şi un netrebnic, Socrate ca un semi-zeu.

Hristos-Dumnezeu moare ca un om, ca ultimul dintre oameni. Socrate ca un senior şi o fiinţă transcendentală.

Moartea lui Hristos e kafkiană şi ţine de literatura „neagră”, a lui Socrate, aşa cum ne este relatată într-unul din dialogurile platoniene, parcă e scoasă din Vieţile Sfinţilor, dintr-o carte de povestiri pilduitor-edificatoare.

Hristos moare pe o „căpăţână”, un dâmb, o ridicătură plină de gunoaie, necuraţii şi mortăciuni, la marginea oraşului, „afară din tabără”, în loc spurcat, „ca un câine” (similar lui K. în Procesul), între doi tâlhari, batjocorit, scuipat, ocărât, purtând cunună de spini, hulit, sfidat şi luat în derâdere de trecători (Huu! Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine însuţi coborându-Te de pe Cruce), în chinuri groaznice. De ce soi de sfârşit are parte? De spânzurătoarea pe lemn, care-i moarte blestemată. E ţintuit pe crucea infamiei, expus gol (căci brâul care-I înconjură mijlocul e o invenţie pioasă a iconografilor creştini, iar din trupul pironit pe cele două scânduri suprapuse, când sunt săltate de pe sol în poziţie verticală, întotdeauna ţâşneşte urina – ce mai distracţie şi pun-te pe râs pentru spectatori) spre ocară, hulă şi ruşine. Drept mângâiere oţet, drept privelişte tragerea la sorţi a sărmanelor Sale veşminte.

Lui Iisus I-a fost frică de moarte. A aşteptat-o rugându-se de trei ori să nu fie silit să bea paharul urgiei, în vreme ce sudoarea picurându-I de pe trup se făcea picături de sânge care picurau pe pământ (Matei 26, 38-44; Marcu 14, 33-36; Luca 22, 42-44).

Întristat I-a fost sufletul până la moarte. Şi cât a dorit să nu fie lăsat singur, să mai privegheze cineva odată cu El! Dar nu s-a găsit cine, i-a găsit somnul pe câteşitrei apostolii Săi preaiubiţi.

Ca muritorul cel mai de rând şi mai speriat şi mai sărman ni se arată El în Grădina Ghetsimani.

Pe cruce fiind, îi stau alături numai tâlharii (răi amândoi zic Evangheliştii Matei şi Marcu, doar unul precizează referatul Sfântului Luca) şi ura grăbită (să nu-i apuce sâmbăta cu treaba neterminată) a fariseilor, saducheilor şi irodienilor.

Şi cât de slab S-a arătat !
De câte ori, pe drumul calvarului, n-a picat sub povara Crucii! Şi n-ar fi fost chemat în ajutor Simon din Cirene de nu era graba aceea din cauza căreia pramatiile în caftane lungi au fost silite să scurteze un spectacol atât de mult dorit şi aşteptat! A! moartea-Domnului e numai jale, nevolnicie, necinste şi sfârşeală.

Cu totul alta e a lui Socrate. Atenianul are parte de o moarte demnă şi măreaţă.

Cucuta nu e dureroasă, produce o paralizie progresivă, de la picioare spre inimă. Temnicerul e deferent şi respectuos, îşi face meseria corect. Pe filosof îl înconjoară toţi ucenicii săi fideli; ei, spre deosebire de ai lui Hristos, nu s-au zburătăcit care-ncotro. Stau ori şed, îndureraţi, atenţi, plini de cuviinţă şi iubire, îi sorb cuvintele, îi îndulcesc şi înnobilează clipele acestea din urmă. Iar el perorează, ca de obicei, vorbeşte frumos, liniştit, înălţător, constiinţa-i este împăcată, ia prea bine aminte că s-a purtat ca un bun şi vrednic cetăţean care nu şi-a trădat convingerile, nici părăsit modul de a fi, poate (ba nu, desigur) şi niţel semeţ (pe bună dreptate dealtfel – ei, viaţa nu e simplă!).

Şi tot vorbeşte, tot filosofează, gura nu-i tace. E în toate acestea, neîndoielnic, o măreţie, dar şi o doză de pohfală, de teatralism. Pe patul de moarte, în capul oaselor, doar sprijinit de o pernă, Socrate grăieşte vorbe elevate, îşi povăţuieşte ucenicii, îi învaţă, îi consolează (el pe ei!). Şi cât de falnic şi de solemn îşi ţine – în tabloul lui David – braţul stâng ridicat spre cer!

Nu aşa Iisus, nu aşa.

Pe crucea blestemată şi scârnavă, cu trupul frânt şi capul plecat, El nu teologhiseşte, precum celălalt filosofează! El nu emite sentinţe nobile ci vorbe umile, preaomeneşti (care desigur nu puteau să nu i se pară de prost gust lui Nietzsche): Mi-e sete; Dumnezeule, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

El cunoaşte deznădejdea şi, cu un soi de modestie ţărănesc-gospodărească, se îngrijeşte de soarta locativă a Maicii Sale. Nimic semeţ aici, nimic idealist! Câtă distanţă între nobila tragedie fastuos-teatrală a lui Socrate şi mizerabila moarte a Celuilalt, expus spre ocară în văzul lumii, singur, chinuit, părăsit, îmbiat cu fiere, căruia prea puţin îi arde de filosofie şi nici nu-şi poate ridica braţul străpuns de un ticălos de piron.

Da, Socrate moare ca o fiinţă zeiască, iar Hristos ca un nenorocit.

Insă tocmai moartea aceasta înjositoare şi de nicăieri-îmblânzită dovedeşte deplina întrupare a Fiului lui Dumnezeu şi toată seriozitatea ei.

Hristos nu moare aşa cum ar rezulta din spusele dochetist-monofizite.

Moare ca om, om nenorocit şi mizerabil, cunoscând suferinţa până la capăt, bând paharul până la fund şi strigând copilăreşte: de ce M-ai părăsit?

Suferinţa Lui e totodată fizică (mai cumplită nici că se poate) şi spirituală, deoarece crucea e batjocură.

Şi e cu adevărat adevărată pentru că ştiut este că spre a fi integrală şi autentică suferinţa se cuvine, a fi deznădăjduită şi neexplicabilă.

De îndată ce are câtuşi de puţină logică într-însa şi îngăduie un cât de slab licăr de nădejde, suferinţa e superficială. De o asemenea suferinţă, Fiul Omului n-a vrut să ştie.

Ce dovedeşte răstignirea?

Că întruparea a fost reală şi de bună creanţă; iar moartea nu aparentă, adică mascaradă şi teatru, cum fără voie ori cu voie ar dori monofiziţii să ne facă să credem.

Hristos pe cruce suferă ca orice torturat, se zvârcoleşte (în limitele priponirii), Îşi pierde încrederea în Tatăl; nu le face – Mariei, lui Ioan, celor câteva mironosiţe – semn cu ochiul: „Nu plângeţi, las’ că ne vedem duminică!”.

Astfel comentează Dostoievski tabloul răstignirii pictat de Mathias Grunewald: ca pe o justificare a credinţei apostolilor în putinţa învierii învăţătorului lor.

Trupul acela imund nu se putea să învieze. Şi tot aşa se deduce şi din Răstignirea pictată de Velasquez, cea de la muzeul Prado. Sfârşitul pare definitiv: cum să mai crezi în nemurirea sufletului şi-n înviere pe locul acela atât de zdrobitor de „realist” al Căpăţânii? Ecce homo! Iată victoria materiei, destrănjarea viselor şi spulberarea iluziilor. Iată deşertăciunea cuvintelor.

Mathias Grunewald şi Velasquez au zugrăvit necredinţa apostolilor, iar Dostoievski a explicat-o. Nici o minte omenească raţională nu mai putea să-şi făurească aparenţe. Şi aceasta fiindcă de tot ce este dumnezeiesc S-a lepădat Hristos pe Cruce, după cum la tot ce este lumesc renunţase pe Muntele Tabor.

Cu adevărat om S-a făcut Iisus nu când S-a zămislit prin Duhul Sf. şi S-a născut din Fecioară ci atunci când a murit impecabil, omeneşte, pe cruce.

Şi totuşi Dumnezeu – Omul atât de vizibil învins îl biruie pe semi-zeul Socrate.
Nobilă, curată, vajnică figură şi acesta, însă nu lipsit de acea doză de teatralism imanentă firii omeneşti şi preocupat mai degrabă a se arăta „virtuos” decât „om”.

Autentic uman e Hristos, autentic umană e tragedia-i derizorie, spurcată,
sfâşietoare.

Noi însă luând pildă de la amândoi – şi de la Hristos şi de la Socrate şi făcând osebire între cele două înţelesuri ale cuvântului e bine să ne pregătim din vreme a înfrunta:

a) moartea fizică întocmai ca Socrate: cu demnitate, curaj, ţinută militară, duh de samurai, chiar şi cu niţică teatralitate, cât mai bărbăteşte şi mai semeţ;

b) despărţirea sufletului de trup şi pornirea lui către Judecată cu gândul la Hristos: cu sudoare, cu fiori în inimă şi sânge, cu spaimă şi tremur violent.

Să ne rugăm Domnului să ne dea la vremea morţii aceste două daruri: cât priveşte trupul: ţinută şi curaj; cât priveşte sufletul îngenunchere, frică şi neprefacută căinţă.

(Nicolae Steinhardt)