Skip to content

2 Comentarii

  1. Laura Stifter
    aprilie 29, 2013 @ 9:24 pm

    Este unul dintre cele mai frumoase şi înduioşătoare texte pe care mi-a fost dat să le citesc vreodată… Cred că acum recitesc pentru a treia oară acest fragment, dar… tot mă uimeşte profunzimea şi delicateţea duhovnicească ce răzbate din fiecare cuvânt.
    Să fim cu Domnul nostru Iisus Hristos neîncetat, în orice împrejurare, pentru că nici El n-a şovăit vreo clipă, ci S-a dăruit nouă prin Jertfa Sa supremă, unică în istorie. Dumnezeu moare pentru oameni! Ce s-ar mai putea adăuga la aceasta?…
    Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă (cf. Psalm115, 3) sau în ce cuvinte omeneşti vom putea slăvi dragostea Sa, curajul Său, credincioşia Lui faţă de noi, cei creaţi de El?
    Când, oare, s-a mai întâmplat, în întreaga istorie a omenirii, ca un împărat să devină sclav pentru eliberarea sclavilor, să se lase condamnat la moarte pentru a le dărui viaţă celor osândiţi? Când s-a mai întâmplat ca un medic să sufere operaţia în locul pacienţilor, pentru ca aceştia să se vindece fără suferinţă?…
    Meditând cu dragoste, mirare plină de încredere şi recunoştinţă autentică la ceea ce a făcut Hristos Dumnezeu pentru noi, participând liturgic la evenimentele din zilele Sfintelor Sale Pătimiri, vom simţi în inimi, după puterea noastră, că El este unicul sens al existenţei şi că, doar datorită dragostei Sale, viaţa aceasta merită trăită!

    „Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne, slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”

    P. S. Ideea despre Medicul suprem Care a suferit operaţia în locul bolnavilor nu-mi aparţine, nu-i originală, ci am preluat-o de la Teodoret al Cyrului, care a exprimat acest gând comentând textul din Isaia53, 5.

    Doamne ajută!

    Reply

  2. Laura Stifter
    aprilie 29, 2013 @ 10:21 pm

    Timp de un an întreg noi, creştinii ortodocşi, aşteptăm cu dor aceste zile, în care-L însoţim pe Domnul în mod spiritual pe drumul spre Golgota, dar cu ochii permanent aţintiţi către lumina Învierii.
    Dacă pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Măicuţa noastră şi pentru Sfinţii Apostoli, zilele acestea au însemnat doar jale, suferinţă, jertfă, pentru noi, cei de astăzi, amintirea Pătimirilor Domnului e un motiv de „fericită întristare”, pentru că… noi ştim că, de fapt, finalul Evangheliei îl constituie nu pecetluirea pietrei de pe mormântul lui Hristos, ci… Mormântul gol – principala mărturie a Învierii!
    Noi mărturisim şi medităm la Răstignirea lui Hristos, dar toate gândurile şi aşteptările ni se îndreaptă, cu nerăbdare, spre ceea ce ştim că ne vom spune unii altora începând din noaptea Sfintelor Paşti.
    Sfinţii Apostoli şi femeile mironosiţe „încă nu ştiau Scriptura, că Hristos trebuia să învieze din morţi” – aşa cum relatează Sfântul Ioan Evanghelistul – şi, chiar dacă înţelegeau, poate, parţial sensul unora dintre proorociile Vechiului Testament, durerea de a fi contemporani, de a asista neputincioşi la agonia cumplită şi moartea Domnului lor… i-a făcut, fără îndoială, să uite înţelesul acelor texte mesianice. Ce mai puteau însemna pentru ei, în zilele acelea, profeţiile greu de înţeles ale unor scrieri vechi (fie ele şi revelate), când ei vedeau cu ochii lor cum „Învăţătorul” Se stinge, în chinuri, pe Cruce, întocmai ca sclavii şi făcătorii de rele?… La ce să mai nădăjduiască acele suflete pline de dragoste pentru Hristos, când L-au auzit pe El Însuşi strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”?…
    Fariseii câştigaseră „războiul”, toţi erau acum convinşi de gravitatea „amăgirii” în care fuseseră induşi de către Iisus din Nazareth (un Învăţător Care, aşa cum Îi strigaseră cu satisfacţie sadică fariseii, îi salvase pe alţii, dar pe El nu prea Se putea apăra) şi – cel mai grav pentru inimile deznădăjduite ale ucenicilor – Hristos era mort, fără suflare, asemenea oricărui muritor. El, Care-l strigase pe Lazăr din mormânt, era acum, parcă, învins definitiv de puterea tiranică, implacabilă a morţii. Cine L-ar mai fi putut învia, de vreme ce El singur avea, în Israel, darul de a-i retrezi la viaţă pe cei adormiţi?…
    Poate că astfel de gânduri disperate, deznădăjduite, copleşeau, pe atunci, inimile răvăşite ale Apostolilor care stăteau ascunşi „de frica iudeilor”, aşteptând imposibilul, sperând să se întâmple ceea ce raţiunea lor le spunea că nu va fi niciodată. Aşteptau, poate, Învierea, căci nu puteau trăi fără Hristos… şi aşteptau împotriva oricărei evidenţe, luptând cu puterea îndoielilor ce-i bântuiau. Poate că sperau într-o minune (acesta va fi fost, oare, gândul tainic, neconştientizat nici chiar de ei, care-i ţinea adunaţi împreună în cea de-a treia zi de la uciderea Învăţătorului?…) şi, aşa cum scria atât de profund Francois Mauriac, „credinţa lor se clătina, dar dragostea lor nu”. Nimic nu putea învinge dragostea lor pentru Cel Ce le cucerise inimile, nimeni şi nimic nu-i putea despărţi de El… nici piatra de la uşa mormântului, nici soldaţii romani, nici fariseii şi nici chiar uşile pe care ei înşişi le încuiaseră de teama adversarilor.
    În momentele Pătimirilor Sale, Hristos „nu le-a făcut cu ochiul” că va învia El până la urmă (cum scria atât de sugestiv părintele Steinhardt), ci i-a îndemnat să privegheze pentru a-i mângâia sufletul „întristat până la moarte”, a tăcut în faţa tuturor învinuirilor nedrepte, a căzut epuizat de suferinţă sub povara crucii şi L-a întrebat pe Tatăl… de ce L-a părăsit.
    Păstrând în suflete toate acestea, întristaţi după Dumnezeu şi aşteptând cu dor bucuria Învierii, să nu pierdem nici o secundă din conştiinţe adevărul fundamental că Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, a suferit în acest fel în mod absolut liber şi nu pentru Sine, ci doar din dragoste faţă de fiecare dintre noi!

    Slavă lui Dumnezeu pentru toate!!!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *