Generaţia cu căstile în urechi
Luni am fost agitat toată ziua, de fapt aşa sunt aproape în fiecare zi. Mereu am ceva de făcut, mereu trebuie să ajung undeva şi timpul e liber prea puţin. Sunt momente totuşi când aş avea ceva timp pentru mine: în maşină când conduc, în metrou, în drumul meu pe stradă, în parc când o supraveghez la joacă pe Sofia, în pat la culcare. M-am învăţat ca atunci când mintea nu-mi este ocupată să fac ceva: pe stradă vorbesc la telefon, în maşină ascult muzică, în metrou citesc, în parc cu Sofia stau pe net pe telefon, etc. Acum ceva vreme stăteam şi cu caştile în urechi şi ascultam muzică sau ascultam biblia în format audio.
Chiar şi atunci când aştept pe cineva nu am răbdare să nu fac nimic ci mereu îmi caut de treabă.
Înainte nu eram aşa. La început când l-am cunoscut pe Dumnezeu şi am început să merg la biserică fiecare clipă liberă o foloseam rugându-mă. Era vremea în care citeam multe cărţi duhovniceşti, şi cuvintele sfinţilor îmi inspirau multă râvnă şi vroiam şi eu să mă rog cât mai des, vroam să dobândesc şi eu rugăciunea curată. Când mergeam pe stradă şi vedeam pe cineva care-mi atrăgea atenţia mă rugam pentru el lui Dumnezeu, când mergeam prin mall cu prietenii mă uitam la chipurile oamenilor şi mă gândeam în sinea mea: „ce oameni frumoşi, ce diferiţi suntem unii de alţii, ce bun este Dumnezeu cu noi …cât de mult ne iubeşte”.
În metrou dimineaţa stăteam îngrămădit şi mă uitam la oamenii de lângă mine şi-i vedeam pe unii trişti, pe alţii veseli, pe unii plictisiţi, pe alţii plini de viaţă, unii tineri alţii bătrâni. Din ochii le puteam citi o fărâmă din inima, caci căutătura privirii le dădea de gol sufletul. Ochii unora trădau un sentiment de îngrijorare, ai altora un sentiment de nădejde şi speranţă si văzându-i aşa îl rugam pe Dumnezeu să-i ajute acolo unde se duc, să le dea pace şi linişte în suflet şi să le rezolve toate probleme lor.
Astăzi nu mai sunt aşa, m-am îndepărtat de Dumnezeu, nu mai am răbdare, nu mai suport să fiu singur cu mine însumi, pentru că m-am umplut de păcate. În clipele de răgaz, în momentele de aşteptare din timpul zilei nu mai am putere să mă rog, să zic: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul”. Încep să mă rog, dar în acele momente realizez cât de tulburat îmi este sufletul cu atâtea gânduri, când încep să vorbesc cu Dumnezeu conştientizez că nu mă pot apropia mai mult de El dacă nu-mi voi părăsi păcatele. Când mă rog e ca şi cum aş lupta cu răul din mine, când vorbesc cu Hristos la rugăciune îmi văd sufletul murdar în oglindă. Rugăciunea e ca o luptă cu mine însumi.
Nu am putere să mă rog prea mult şi renunţ. Data viitoare când încerc renunţ şi mai repede. Şi uite aşa am ajuns să nu mă mai rog în clipele de răgaz, să nu mă mai gândesc la Dumnezeu.
Ascult muzică, citesc, stau pe net, fac orice numai să nu fiu singur cu mine, pentru că ştiu ce mizerie este în sufletul meu.
Sunt mulţi tineri ca mine astăzi care merg cu căştile în urechi ascultând genul lor de muzică preferată. Au apărut tot felul de gadgeturi care te ajută să pierzi vremea atunci când aştepţi, când călătoreşti, când eşti pe stradă, când îţi perzi răbdarea.
În lumea în care trăim apar mijloace de comunicare din ce în ce mai sofisticate, dar în loc să ne ajute să comunicăm mai mult, ne izolează de cei din jur. Tehnologia în sine nu este rea ci rău este felul în care noi o întrebuinţăm. Mergem cu căştile în urechi pe stradă pentru că ne plictisim cu noi înşine, şi pentru că nu mai vedem nimic special la cei din jur. Păcatul ne-a înrobit aşa de mult încât nu mai avem răbdare să aşteptăm 20 de minute fără să facem nimic, ne plictisim prea repede.
Sfinţii Părinţi ne spun că acela care încearcă să pună stop gândurilor e ca şi cum ar încerca să oprească vântul. Nu putem să nu gândim. „Cogito ergo sum” (cuget deci exist). Trebuie să ne ţinem mintea ocupată cu ceva, dar depinde de noi cu ce anume.
Muzica pe care o auzim obsedant peste tot, în casă, în maşină, în autobuz, în supermarket, în cabinetele medicale, în birouri, etc, încearcă să ne ridice moralul, să ne bucure inima, să ne facă să uităm de tot ce-i rău… Ideea nu este rea pentru că arată în mod concret că mintea noastră are nevoie de un suport spiritual permanent.
Întâmplările din timpul unei zile ne pot aduce mii de gânduri, trecând uşor de la o stare la alta. Instabilitatea mentală e un semn de slăbiciune, de dezechilibru mental. Tocmai din acest motiv mintea noastră are nevoie de un suport duhovnicesc constant. De fapt noi oamenii, prin personalitatea noastră avem nevoie de un suport energetic (haric) permanent.
Dar aşa cum facem cu fiecare păcat, căutând soluţia acolo unde nu trebuie, aşa facem şi aici, considerand muzica o soluţie.
Relaţia permanentă cu Dumnezeu prin rugăciune ne oferă o stabilitate mentală constantă prin prisma faptului că nu ne mai îngrijoreaza aşa de mult necunoscutul, nădăjduind mereu în ajutorul lui. Harul lui Dumnezeu este suportul nostru duhovnicesc permanent. Mintea care nu este hranita si ghidata de harul Duhului Sfant, este asemenea unui avion care nu se poate deplasa decat pe orizontala, oricat de mare iar fi viteza. Dacă ne-am ruga tot timpul, n-am mai avea nevoie ca-n timp ce aşteptăm să facem ceva. Mintea noastră ar gusta din energiile necreate ale lui Dumnezeu, ar înţelege tainele ascunse ale creaţiei, ar fi ocupată să contemple minunata lume în care trăim.
Şi muzica bisericească în exces poate dăuna, pentru că minimizăm relaţionarea în mod personal cu Dumnezeu în dauna plăcerii oferite de melodie.
În concluzie, dacă n-avem răbdare în momentele noastre de aşteptare şi incercăm mereu să ne ocupăm timpul cu ceva in detrimentul rugaciunii, e un semn că inima noastră e plină de păcate şi de griji. Muzica din urechi încearcă să acopere glasul conştiinţei. Păcatele noastre „strigă” mereu în noi…
„Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este purerea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut…” (Psamul 50).
(Claudiu)
RDF
iulie 14, 2010 @ 1:02 pm
Frumos articol…Dar intru totul adevarat…Iar adevarul, pentru cei multi, doare mereu…Totusi, e destul de revoltator ca traim intr-o lume in care ne lepadam cu adevarat de toate bucuriile duhovnicesti, traind mereu intr-un nesfarsit razboi al hainelor la moda, al muzicii de top si al celor mai „bengoase” masini… 🙁 …Mareu acceptam toate desertaciunile doar pentru a fi „in pas cu moda”, dar cand vine vorba sa acceptam ceva legat de normele Bisericii noastre ortodoxe,…ne revoltam…De ce ? De ce suntem asa? :ooo: :ooo:
oana elena
iulie 14, 2010 @ 1:05 pm
Inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi…
omp
iulie 14, 2010 @ 5:42 pm
sugestiva fotografie… nu cumva cam asa stam si noi cu spatele la DUMNEZEU… surzi la glasul constiintei…???
g
iulie 15, 2010 @ 8:10 pm
Sunt de prisos…precum credeam…….
Acest articol a fost scris pt mn.. Incepe sa se confirme in viata mea gandul ca sunt de prisos.. Acum degeaba mai regret ca exist..oricum nu i pasa nimanui..dar pe mn ma doare cel mai tare ca exist.. 🙁 🙁 🙁 🙁
iertati-ma
Claudiu-Razvan
iulie 15, 2010 @ 9:32 pm
Draga G,
cu riscul de a fi banat de admin iti recomand o carte audio:
C.S. Lewis: „Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar” (2008), lectura Mircea Diaconu
sunt sigur ca vei vedea altfel lucrurile dupa ce vei audia aceasta carte si cavei surprinde modul in care dracusorii insufla ganduri de depresie si deznadejde in incercarile oamenilor
Daca mandira ca patima mai poate duce omul in caderea deznadejdii caci asa lucreaza diavolii, inaltand si coborand omul de3zechilibrandu-l duhovniceste, in momentul in care ai cazut in deznadejde complet, nu avem dreptul sa fim egoisti si sa ne consigeram noi insine vrednici sau nu pt ceva. Vdrenicia nu ne-o dam noi, ci Dumnezeu ne investeste cu ea, sau primim capacitatea de a lucratalantii daruiti de Dumnezeu.
Bucurie in inima si pace in suflet!
g
iulie 15, 2010 @ 9:37 pm
@Claudiu-Razvan
🙁 Mda, multumesc… 🙁 🙁 🙁 desi n-o sa ma ajute cu nimic…
Claudiu-Razvan
iulie 15, 2010 @ 9:43 pm
pai de ce spui asta? 🙂
Dumnezeu te iubeste, nu ai de ce sa te tulburi pt nimic in lume, uite dc vrei sa vb iti pot lasa adresa de email, id-ul de mess
Insa nu mai privi totul deja premeditat orice ar zice altcineva. Bucuria pe care o poti aduce cuiva nu depinde exclusiv de tine ci de Dumnezeu. Desi poate nu crezi dar poti fi motiv de intarire pt cineva, pe cxand tu te consideri un om „fara rost”.
Ei bine, persoanaisi gaseste rostul in raport cu o alta persoana,, pt ca eu mie nu am ce sa imi demonstrez fiindca ma cunosc deja. Deci vrednicia ta, rostul tau sub nicio forma nu ti-o dai tu.
Dece spui ca nimic nu isi are rost?
PAi Hristos daca stia ca nimic nu isi are rosul se mai rastignea??
Mai platea cu scump sangele Sau pentru pacatele noastre daca nimic nu isi mai are rostul?
Tu ce crezi draga G?
Dan
iulie 16, 2010 @ 7:40 am
Frate G, in afara de ce te-a sfatuit Claudiu, iti recomand cu caldura sa citesti cartea „Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”. Cartea este defapt viata Sfantului Siluan Athonitul, un simplu taran rus care in tinerete a ajuns precum fiul risipitor, dar s-a intors cu toata puterea catre Dumnezeu si mai tarziu a devenit unul din cei mai mari sfinti din ultimul secol.
Vei intelege mult mai bine de acolo ce inseamna lupta cu tine insuti, cu deznadejdea si disperarea, cu toate limitele si neputintele umane. Vei vedea in viata Sf. Siluan cum Dumnezeu poate sa faca din cel mai mare neputincios, un sfant, un soare viu, vesnic, unic si nepretuit.
Golul din sufletul tau, rana care te doare cel mai mult, suferinta care te scoate din minti cel mai tare….lasa-o pe mana lui Dumnezeu. Lasa ca Dumnezeu sa-ti vindece sufletul desavarsit si sa te umple de sens, de pofta de viata si de bucurie. Nu te autocondamna, pentru ca nu stii ce poate sa faca Dumnezeu cu tine.
Indrazneste sa te lasi pe mana lui Dumnezeu. Indrazneste sa-ti pui nadejdea in El, El care este motivul pentru care noi putem sa zambim si sa iubim, El care este toata bucuria si implinirea noastra, El care este intreg sensul vietii noastre.
😀
g
iulie 16, 2010 @ 8:40 am
@ Dan @Claudiu-Razvan
@Claudiu Razvan
Tocmai ce am citit despre motivul pt care a ales sa Se rastigneasca Hristos: stia ca vor fi si sfinti care IL vor iubi. Nu stiu ce e cu mine 🙁 … ma gandesc ca eu o sa sfarsesc foarte rau.. asa cred.. poate totusi imi dai id-ul..sa-l rogi pe admin sa-mi trimita mail..daca mai vrei sa mi-l dai..
@Dan
Stiu cartea de care spui..o am in biblioteca, dar sincer nu vreau s-o citesc..acolo sunt cuvintele unui sfant iar eu nu am nicio sansa de mantuire.. 🙁
iertare, fratilor!
Dan
iulie 16, 2010 @ 9:47 am
Frate nu te intrista degeaba ca un sfant este un om ca si tine, nu este un ideal abstract care nu se poate atinge. Toti avem chemarea de a fi oameni sfinti.
Sfantul Siluan a luptat cu un intreg iad de deznadejde ca si al tau, dar nu a luptat singur ci alaturi de Hristos.
Nu iubi starea de durerea care te apasa si care iti face viata un calvar. Fugi de starea asta de autocondamnare, leapada-te de ea ca de o haina urat mirositoare. Omul nu este facut pentru el insusi si tu stii asta. Ceea ce poate nu realizezi este faptul ca Dumnezeu poate schimba viata omului in mod radical (in bine desigur).
Daca acum nu mai vezi nimic bun dincolo de zidul suferintei care te apasa, asta nu inseamna ca viata ta se termina cu acel zid, sau ca acel zid nu poate fi depasit.
Acea greutate sufleteasca care te apasa atat de mult poate este intr-adevar de nepurtat si de nevindecat omeneste. Dar tocmai de asta avem un Dumnezeu atat de minunat. Ca ne i-a poverile noastre cele de nepurtat si in loc de aceste poveri ne da bucuria la care nici nu am visat.
N-a chemat nimeni in lumea aceasta pe oameni de la suferinta la bucurie, mai dulce, si mai iubitor decat Hristos:
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. „
Hai curaj, indrazneste sa ceri ajutorul lui Dumnezeu!
g
iulie 16, 2010 @ 9:50 am
@Dan
Multumesc… e cam usor sa scrii cuvinte, dar f greu de pus in practica..ma simt parasita..singura..
Dan
iulie 16, 2010 @ 12:33 pm
Uite ca asa am aflat ca esti fata si nu baiat cum presupusem la inceput 😀
Mare dreptate ai avut spunand ca e usor sa scrii cuvinte si foarte greu este sa te ridici din deznadejde adanca si din suferinta multa.
Insa tocmai de aceea ti-am spus mai sus ca avem un Dumnezeu atat de minunat, caci printre altele a facut dintr-un om ce a spus si el candva ca ii pare rau ca exista, un alt om care se bucura acum nespus de mult de viata, si care iti scrie tie acum ca sa te ridici si tu din deznadejde si sa-ti pui toata nadejdea in Dumnezeu, asa cum si el si-a pus-o, si sa te binecuvinteze Dumnezeu cu bucurii, asa cum l-a binecuvantat si pe el: cu mult mai mult decat a cerut si negrait mai mult decat a visat.
Fii curajoasa si ai incredere in ajutorul lui Dumnezeu! 😀
g
iulie 16, 2010 @ 1:40 pm
@Dan
Multumesc..oricum n-are importanta daca sunt fata/baiat.. imi poti da id-ul..adica sa-l rogi pe admin sa mi dea un mail..daca vrei..
Doamne ajuta!
Daniel
august 25, 2010 @ 5:54 am
Hai sa ne inchidem telefoanele, calculatoarele, televizoarele, cd-playerele, sa oprim masina, sa oprim aerul conditionat si sa iesim afara la o plimbare. Claudiu, nu e neaparat vorba de pacatele noastre. Poate fi si faptul ca am fost dezobisnuiti sa stam singuri cu noi insine, sa ne plictisim. Cand nu avem ce face acasa pornim televizorul, pe strada sau in statie ascultam la casti, la servici cand ne plictisim stam pe net si astfel am scapat de plictiseala si ne e greu sa ne intoarcem la ea. E ca si cum te-ai obisnuit sa bei suc natural in fiecare zi si deodata esti nevoit sa bei apa de la robinet. Toti avem pacate si oamenii din trecut aveau si ei pacate, insa diferenta e ca ei stateau sa-si infrunte tristetile si sa treaca peste. Si nu pentru ca erau ma curajosi ci pentru ca nu aveau gadgeturi. Bine ar fi ca atunci cand ne plictisim sau avem o stare de tristete in suflet sa traim acea stare si sa nu ne luam cu altceva.