Generaţia cu căstile în urechi

14

Luni am fost agitat toată ziua, de fapt aşa sunt aproape în fiecare zi. Mereu am ceva de făcut, mereu trebuie să ajung undeva şi timpul e liber prea puţin. Sunt momente totuşi când aş avea ceva timp pentru mine: în maşină când conduc, în metrou, în drumul meu pe stradă, în parc când o supraveghez la joacă pe Sofia, în pat la culcare. M-am învăţat ca atunci când mintea nu-mi este ocupată să fac ceva: pe stradă vorbesc la telefon, în maşină ascult muzică, în metrou citesc, în parc cu Sofia stau pe net pe telefon, etc. Acum ceva vreme stăteam şi cu caştile în urechi şi ascultam muzică sau ascultam biblia în format audio.

Chiar şi atunci când aştept pe cineva nu am răbdare să nu fac nimic ci mereu îmi caut de treabă.

Înainte nu eram aşa. La început când l-am cunoscut pe Dumnezeu şi am început să merg la biserică fiecare clipă liberă o foloseam rugându-mă. Era vremea în care citeam multe cărţi duhovniceşti, şi cuvintele sfinţilor îmi inspirau multă râvnă şi vroiam şi eu să mă rog cât mai des, vroam să dobândesc şi eu rugăciunea curată. Când mergeam pe stradă şi vedeam pe cineva care-mi atrăgea atenţia mă rugam pentru el lui Dumnezeu, când mergeam prin mall cu prietenii mă uitam la chipurile oamenilor şi mă gândeam în sinea mea: „ce oameni frumoşi, ce diferiţi suntem unii de alţii, ce bun este Dumnezeu cu noi …cât de mult ne iubeşte”.

În metrou dimineaţa stăteam îngrămădit şi mă uitam la oamenii de lângă mine şi-i vedeam pe unii trişti, pe alţii veseli, pe unii plictisiţi, pe alţii plini de viaţă, unii tineri alţii bătrâni. Din ochii le puteam citi o fărâmă din inima, caci căutătura privirii le dădea de gol sufletul. Ochii unora trădau un sentiment de îngrijorare, ai altora un sentiment de nădejde şi speranţă si văzându-i aşa îl rugam pe Dumnezeu să-i ajute acolo unde se duc, să le dea pace şi linişte în suflet şi să le rezolve toate probleme lor.

Astăzi nu mai sunt aşa, m-am îndepărtat de Dumnezeu, nu mai am răbdare, nu mai suport să fiu singur cu mine însumi, pentru că m-am umplut de păcate. În clipele de răgaz, în momentele de aşteptare din timpul zilei nu mai am putere să mă rog, să zic: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul”. Încep să mă rog, dar în acele momente realizez cât de tulburat îmi este sufletul cu atâtea gânduri, când încep să vorbesc cu Dumnezeu conştientizez că nu mă pot apropia mai mult de El dacă nu-mi voi părăsi păcatele. Când mă rog e ca şi cum aş lupta cu răul din mine, când vorbesc cu Hristos la rugăciune îmi văd sufletul murdar în oglindă. Rugăciunea e ca o luptă cu mine însumi.

Nu am putere să mă rog prea mult şi renunţ. Data viitoare când încerc renunţ şi mai repede. Şi uite aşa am ajuns să nu mă mai rog în clipele de răgaz, să nu mă mai gândesc la Dumnezeu.

Ascult muzică, citesc, stau pe net, fac orice numai să nu fiu singur cu mine, pentru că ştiu ce mizerie este în sufletul meu.

Sunt mulţi tineri ca mine astăzi care merg cu căştile în urechi ascultând genul lor de muzică preferată. Au apărut tot felul de gadgeturi care te ajută să pierzi vremea atunci când aştepţi, când călătoreşti, când eşti pe stradă, când îţi perzi răbdarea.

În lumea în care trăim apar mijloace de comunicare din ce în ce mai sofisticate, dar în loc să ne ajute să comunicăm mai mult, ne izolează de cei din jur. Tehnologia în sine nu este rea ci rău este felul în care noi o întrebuinţăm. Mergem cu căştile în urechi pe stradă pentru că ne plictisim cu noi înşine, şi pentru că nu mai vedem nimic special la cei din jur. Păcatul ne-a înrobit aşa de mult încât nu mai avem răbdare să aşteptăm 20 de minute fără să facem nimic, ne plictisim prea repede.

Sfinţii Părinţi ne spun că acela care încearcă să pună stop gândurilor e ca şi cum ar încerca să oprească vântul. Nu putem să nu gândim. „Cogito ergo sum” (cuget deci exist). Trebuie să ne ţinem mintea ocupată cu ceva, dar depinde de noi cu ce anume.

Muzica pe care o auzim obsedant peste tot, în casă, în maşină, în autobuz, în supermarket, în cabinetele medicale, în birouri, etc, încearcă să ne ridice moralul, să ne bucure inima, să ne facă să uităm de tot ce-i rău… Ideea nu este rea pentru că arată în mod concret că mintea noastră are nevoie de un suport spiritual permanent.

Întâmplările din timpul unei zile ne pot aduce mii de gânduri, trecând uşor de la o stare la alta. Instabilitatea mentală e un semn de slăbiciune, de dezechilibru mental. Tocmai din acest motiv mintea noastră are nevoie de un suport duhovnicesc constant. De fapt noi oamenii, prin personalitatea noastră avem nevoie de un suport energetic (haric) permanent.

Dar aşa cum facem cu fiecare păcat, căutând soluţia acolo unde nu trebuie, aşa facem şi aici, considerand muzica o soluţie.

Relaţia permanentă cu Dumnezeu prin rugăciune ne oferă o stabilitate mentală constantă prin prisma faptului că nu ne mai îngrijoreaza aşa de mult necunoscutul, nădăjduind mereu în ajutorul lui. Harul lui Dumnezeu este suportul nostru duhovnicesc permanent. Mintea care nu este hranita si ghidata de harul Duhului Sfant, este asemenea unui avion care nu se poate deplasa decat pe orizontala, oricat de mare iar fi viteza. Dacă ne-am ruga tot timpul, n-am mai avea nevoie ca-n timp ce aşteptăm să facem ceva. Mintea noastră ar gusta din energiile necreate ale lui Dumnezeu, ar înţelege tainele ascunse ale creaţiei, ar fi ocupată să contemple minunata lume în care trăim.

Şi muzica bisericească în exces poate dăuna, pentru că minimizăm relaţionarea în mod personal cu Dumnezeu în dauna plăcerii oferite de melodie.

În concluzie, dacă n-avem răbdare în momentele noastre de aşteptare şi incercăm mereu să ne ocupăm timpul cu ceva in detrimentul rugaciunii, e un semn că inima noastră e plină de păcate şi de griji. Muzica din urechi încearcă să acopere glasul conştiinţei. Păcatele noastre „strigă” mereu în noi…

„Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este purerea. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut…” (Psamul 50).

(Claudiu)

(Visited 2 times, 1 visits today)