Gheorghe Butuc: „Cred, deci exist!”
Motto:„Pentru cel care nu crede nu am nici un argument. Pentru cel ce vrea să creadă am un million de argumente.”
Argumentele sunt mormântul credinţei. Dar credinţa este toată puterea argumentelor. Numai necredinţa are argumente. Credinţa nu poate avea. Credinţa are certitudini şi convingeri. Are uimire şi teamă. Are suspin şi dor. Are nădejde şi răbdare. Are pregustare, înţelegere şi simţire. Are tot ceea ce are viaţa şi un plus pe deasupra.
Nu pot crede în Dumnezeu cât Dumnezeu crede în mine. Nu credinţa mea m-a dus spre El, ci credinţa Lui în mine m-a făcut să vreau să fiu cu El.
Pentru că a crezut m-a zidit. M-a scos din neant şi m-a adus la viaţă aşa cum sunt, unic şi irepetabil. M-a iubit şi mă iubeşte şi nimic din necredinţa mea nu-L clatină în iubirea care mi-o poartă. Şi mi-a dat să pot simţi aceasta.
Viaţa mea este certitudinea credinţei Lui în Mine. Credinţa mea în El este cauza necredinţei lumii în El. Eu cred cu necredinţă. Ajută Doamne necredinţei mele (Mc. 9, 24).
Nu. Nu cred în Dumnezeu. Eu mă încred în El. Şi demonii cred şi se cutremură (Ic. 2, 19). Eu mă încred în Domnul meu, mai mult decât mă încred în mine, în părinţii şi fraţii mei, în ideile mele, în existenţa mea. Mă încred în El dincolo de conştiinţa mea. Dincolo de priceperea mea. Dincolo de simţirea mea. Dincolo de judecata mea. Dincolo de tot ce spun, ce simt, ce vreu, ce sunt.
Nu. Eu nu cred în Dumnezeu. Eu vreau să am credinţa Lui în mine. Doresc să nu fi fost decât să fiu fără să ştiu că El este Tatăl sufletului meu. Şi am aflat că mă iubeşte mai mult decât pe oricare altul din această viaţă. Ştiu însă că toţi sunt iubiţi cu aceeaşi totalitate a iubirii Lui.
Necredinţa este concretul vieţii mele. Dar încrederea în El este restul de viaţă pe care nu-l pot descifra în cuvinte. Este o taină de care sunt purtat şi pe care nu o pot cuprinde, nici descrie, nici nega. Este taina care dă viaţă necredinţei din faptele mele. Este taina care mă întîmpină în fice dimineaţă, în orice mişcare, la orice pas. Este o alăturare a vieţii mele despre care nu ştiu mai nimic, dar cu care mă învecinez adesea. Simt că vrea ceva cu mine. Că aşteaptă ceva mai mult de la tot ceea ce sunt. Necredinţa mea se împotriveşte. Dar cedez. Vrau să cedez acestei Taine care mă prinde şi mă lasă. Mă leagă şi mă eliberează. Mă mângâie şi nu mă părăseşte.
Viaţa mea. Ea este credinţa mea. Atât cât este. Atât cât am. Nu atât cât se vede sau atât cât vreau să arăt, ci atât cât nimeni din voi nu puteţi vedea şi nici eu nu ştiu că am. Este adâncul sufletului meu pe care firav îl ating, de care prea repede mă despart, dar în care mă încred cu toată credinţa pe care nu o am.
Eu Cred în Dumnezeu cu Iubirea Lui faţă de mine.
Elementele credinţei mele sunt cele care îmi ţes înlăuntru firea fiinţei ce va să fie.
Credinţa nu este un dat, este un dar, este o alegere. Aleg să trăiesc precum cred şi în cine cred. De altfel, nici nu-i posibilă viaţa fără credinţă. Cine nu crede măcar în existenţa sa, nu poate trăi. Iar cine crede în existenţa sa are o formă de credinţă în Ziditorul vieţii sale. Însă, poate alege să nu creadă în El.
Credinţa dublează calitativ viaţa. Singurele amintiri despre mine pe care le pot „pipăi” fără tăgadă sunt cele însuflate de credinţă. Singura raţiune pentru care nu am înebunit până acum este fiorul credinţei mele că sunt iubit aşa cum sunt.
Dacă nu în Dumnezeu atunci în cine şi în ce să cred? Nimeni şi nimic nu mă poate convinge, nu mă poate alina, nu mă poate mulţumi, nu mă poate împlini ca Dumnezeul credinţei mele. Doar El, iubirea Lui, corespunde întru totul posibilităţilor credinţei mele, năzuinţelor şi aşteptărilor mele. Celelalte lucruri, oameni, îngeri etc, mă pot susţine, mă pot încuraja, mă pot ghida, dar nu mă pot împlini în dorul şi în totalitatea capacităţilor mele.
Numai El, iubirea Lui, dă sens căutărilor mele, face lumină în toate nedumeririle mele, mă atrage irezistibil în timp ce mă odihneşte deplin. Mă deschide infinit şi mă împlineşte indefinit.
El, Iubirea Lui, este cauza credinţei mele şi a existenţei mele şi a dorului de a dăinui în ceea ce m-a făcut să fiu şi în ceea ce încă pot a mai fi.
Gheorghe Butuc, 39 de ani, din Galați
(Domnul profesor, în fotografie, este cel îmbrăcat în negru)
Ludmila Doina
decembrie 11, 2014 @ 10:18 am
[b]RARISIM !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!![/b]
Personal, multumesc !
DOAMNE AJUTA !
sdaniel
decembrie 12, 2014 @ 5:10 pm
In Dumnezeu crede tot poporul roman. Din pacate, crede din ce in ce mai butin in Biserica. Ultimul barometru, de acum 2 zile, arata o noua scadere (aproape continua de 7-8 ani):
http://www.ziare.com/social/romani/creste-increderea-in-presedintie-si-armata-scade-in-biserica-si-presa-sondaj-inscop-1338049.
Mi-aduc aminte, prin 2002 parca, increderea romanilor in justitie era undeva la 20% (in Biserica era la 88-90%). Si atunci oamenii (bine intentionati) din justitie s-au pus pe treaba. Nu au acuzat nici presa, nici UE pentru critici, au cautat in propria ograda si au reformat (in 10 ani) din temelii sistemul de justitie. Spre exemplu DNA-ul e deja la 55%. Nu mai vorbesc de MApN care este la 76% !!!!
Noi ce facem fratilor sa intoarcem lumea la Biserica???
Stiu, deocamdata situatia nu e chiar asa neagra. 60% e un procent bunicel, problema este constanta trendului descendent.
Vă rog să-mi permiteți anonimatul
decembrie 12, 2014 @ 9:40 pm
Pe mine mă șochează rata de încredere cronic redusă în universități și cred că este un fapt care are cauze profunde și cât se poate de grave.
Cât despre scăderea de încredere în biserică eu cred că acestă instituție primește „by default” multă publiciate negativă într-un mod similar cu firmele de medicamente din lumea mea.
Un factor care ar crește încrederea ar fi explicarea rolului pe care îl are biserica în societatea românească și evidențierea lucrării sociale desfășurate. Multă lumea face treabă bună dar nimeni nu aude desprea ea!
Principalul factor care trage în jos încrederea, cred eu, este atitudinea combativă pe anumite subiecte foarte lumești. Spre exemplu orice critică la adresa investițiilor în clădiri este atacată cu o violență surprinzătoare. Mai apoi este criticată și ideea scoaterii religiei din școli. Păi tocmai ni s-a explicat de ce biserica are nevoie de spații, de unde se deduce că dispune sau va dispune de ample resurse pentru a organiza aceste cursuri pentru tineri în locul statului.
Românii nu sunt un popor care poate fi dus cu preșul. El taxează aspru astfel de inconsecvențe în comunicare.
La final rămâne și implicarea politică. Aici aș aminti faptul că la începuturile comunismului biserica a fost inclusă pe lista dușmanilor datorită faptultui că a susținut cu toate forțele puterea țaristă în rozboiul civil. Mai apoi lucrurile au degenerat și știm cu toții unde s-a ajuns.
Există o tradiție veche de neimplicare politică în biserică, una care vine chiar de la Iisus. El a preidicat împotriva sicarilor ce doreau cu orice preț independența Iudeei, delimitând creștinismul de orice fel de curent politic. Acesta este și cel mai plauzibil motiv pentru trădarea lui Iuda (care făcea parte din acel partid iudaic: Iuda Iscariotul – sicarul).
Acest lucru a fost important mai târziu. Imperiul roman dorește să scape de Iisus dar nu îi-a poatut aduce acuze politice. Condamnarea sa pe criterii vagi a făcut ca oamenii să afle de învățătura sa când au întrebat despre el, factor important în creștinismul timpuriu.
Laura Stifter
decembrie 13, 2014 @ 6:11 pm
Minunat text, mulţumim mult, domnule profesor! Am un fişier în care adun, de câţiva ani buni, citate care mă impresionează în mod deosebit (sunt o adevărată colecţionară de citate, am strâns aprox. 380 pagini de citate în 7 ani) şi am trecut acolo câteva fragmente din mărturisirea dvs.
În privinţa sondajului postat de către SDaniel, sunt de acord cu Feon: mă surprinde şi mă întristează nivelul mic de încredere în universităţi. Personal, dacă aş fi fost chestionată, aş fi trecut universităţile pe primul loc, de departe şi chiar înainte de Biserică; după aceea… m-aş mai fi gândit.
Cât priveşte nivelul de încredere în Biserică, nu văd nicio problemă în acest proces de scădere treptată a încrederii: e măsurată strict încrederea în instituţia eclesiastică, nu în Dumnezeu şi nici în Biserică în sens teologic (totalitatea clericilor şi a credincioşilor).Dacă, de exemplu, participanţilor la studiu li s-ar fi adresat întrebarea „ai încredere în preoţi şi călugări?”, cred că procentajul încrederii ar fi fost mult mai mare. 🙂
Cu adevărat trist şi îngrijorător, însă, îmi pare faptul că, potrivit altui sondaj (nu mai ştiu unde l-am citit, ca să postez link-ul aici, dar titlul era „Sondaj despre tinerii din România…”), aprox. 80% dintre tinerii români cu vârste cuprinse între 14-29 de ani se declară creştini ortodocşi, dar o treime dintre ei spun că nu cred în Dumnezeu… Oricum, atât timp cât, iată, vor mai fi persoane care vor şti să mărturisească, asemenea domnului profesor, „Cred, deci exist”, vom avea temeiuri puternice de a fi optimişti! 🙂
Ionut Dranga
mai 2, 2015 @ 8:28 am
„Eu vreau să am credinţa Lui în mine”…