Glasul lui Dumnezeu

Când eram mică, mergând la ţară, obişnuiam să stau afară până târziu în noapte. Nu mă jucam, ci stăteam pe pragul casei şi priveam cerul. Ştiam că Dumnezeu e acolo sus şi încercam să-I zăresc chipul blând printre stele. Nu L-am văzut niciodata dar mie imi plăcea să-L caut. Îl găseam numai atunci când intram in casă, în icoana de pe perete. Mă fascina chipul Lui şi-L priveam cu mult drag pană adormeam.

Ziua, Îl ascultam pe Dumnezeu în foşnetul frunzelor bătute de vânt. Ce blând şoptea cuvinte pe care nu le-nţelegeam,… dar mie imi plăcea să-L ascult.

De la o vreme, crescând, nu L-am mai auzit pe Dumnezeu vorbind. Frunzele foşneau, dar vocea Lui nu mai era…

Îl găseam pe Dumnezeu în biserică, la rugăciune, însa uneori mi-era dor de glasul Lui. Doar că eu, nu mai ştiam să-L caut în zidirea Sa.

Însă, într-o zi, Dumnezeu avea să mă lase să-L aud din nou. Mă aflam la mormantul Părintelui Cleopa. Eram aşa bucuroasa că am ajuns acolo, şi profitând de faptul că nu mai erau pelerini la mormânt, am îngenunchiat să citesc Acatistul de multumire catre Dumnezeu:

„Văd cerul  Tău  stralucitor  de stele.  O, cât  esti  de  bogat  şi câte  lumini  ai !”

…”am  privit  chipul  Tău  tainic  si  neapropiat„

… fiecare cuvânt îmi amintea de copilăria mea, de chipul mult căutat printre stele şi de şoapta blânda pe care nu o mai auzisem demult.

Am privit spre cer, locul unde obişnuiam să-L caut şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nu-L vedeam… dar ştiam că e acolo. Plângând de dorul glasului Său am continuat să mă rog. O ploaie rece a-nceput să cadă. Imi uda cartea cu acatistul şi pe mine mă udase până la piele. Pentru o clipă am vrut să mă ridic şi să mă adăpostesc, dar foşnetul brazilor care înconjurau cimitirul m-a oprit. Am rămas în genunchi şi am citit mai departe:

„Glasul  Domnului  peste  câmpii  şi  in  foşnetul  codrilor,  glasul  Domnului  in  purcederea  tunetelor  si  ploii…” şi atunci… L-am auzit. Când am zis : ‚‚glasul Domnului în purcederea tunetelor”, a tunat atât de puternic!!! Un fior mi-a cuprins inima căci Il auzisem. De data aceasta nu şoptea, ci tuna. Era aşa mareţ şi puternic glasul Lui, iar eu eram aşa mica, uimită şi plină de recunoştinţa! Am înţeles atunci că Dumnezeu este pretutindeni, că ne aude şi ne vorbeşte mereu, numai de-am şti noi să-L ascultăm.

Astăzi, Îi privesc cu adânc respect chipul sfant din icoane, Îl aud în glasul Sfintei Liturghii şi uneori Îl găsesc pe chipul şi-n vocea vreunui sărman dintr-un colţ de stradă.

(Talita)