Dan: „Ştiu cât de greu e să stai ani şi ani fără să-ţi găseşti perechea”

M-am hotărât să mă alătur sutelor de tineri care au lăsat mărturia lor pe acest site. Rândurile scrise aici de câteva persoane m-au impresionat. Am fost crescut de mic în spiritul creştin ortodox. Mama, mătuşa şi bunica au contribuit la educaţia mea religioasă însă din păcate tata este ateu. În timpul liceului am avut simpatii pentru câteva fete însă nu am fost îndrăgostit cu adevărat.

A venit timpul facultăţii şi atunci la 19-20 de ani am avut un început de relaţie fiind foarte îndrăgostit de o fată cu care aveam foarte multe lucruri în comun. Fiecare dintre noi cred că avem la un anumit moment impresia că ne completăm perfect cu o persoană… Brusc ea a întrerupt orice legătură iar eu fiind plecat nu am mai avut posibilitatea să mă întâlnesc cu ea câteva săptămâni. Cel mai greu e să ne minţim singuri, putem minţi pe oricine însă pe noi nu ne putem minţi. Mi-am spus că o să o uit rapid, sunt mii ca ea, trebuie să mă gândesc la studii, la viitor.

Nu am cerut un sfat nimănui am refuzat să cer ajutor deşi aveam mare nevoie… Încăpăţânarea şi mândria nu m-au lăsat să cer un sfat părinţilor prietenilor sau oricui… Deşi o iubeam mult am lăsat să treacă timpul şi peste câteva luni a fost prea târziu. Acum 2 ani am aflat motivul (pur şi simplu şi-a făcut o impresie greşită despre un eveniment banal) şi am regretat enorm că nu am trecut peste încăpăţânările, mândria şi timiditatea mea şi nu am vorbit sincer cu ea după. Cât de importantă este comunicarea sinceră într-o relaţie! Cât de important e să fii natural şi să nu existe strategii şi păreri preconcepute!

Fără să-mi dau seamă am căpătat o traumă emoţională puternică. Sfatul meu e să cereţi ajutor imediat dacă aveţi o problemă de acest gen, nu lăsaţi să treacă de la sine. Nu căraţi singuri aceasta greutate Această dezamăgire şi suferinţa poate evolua în multe feluri, puţini vor avea puterea să treacă singuri peste. Poate unii vor dezvolta o ură faţă de femei şi vor suferi, alţii se vor refugia imediat într-o relaţie oricare ar fi ajungând în scurt nefericiţi, alţii pot face alte lucruri şi mai grave pentru ei şi pentru ceilalţi. Şi unii pot urma exemplul meu:

Câţiva ani nu m-am mai putut apropia de nimeni. Când încercam să mă apropii de cineva imediat apărea durerea, simţeam iar şocul acelei despărţiri mute care m-a bântuit până am terminat studiile. În perioada aceea nu eram convins de importanta fecioriei până la căsătorie, dacă reuşeam să-mi deschid sufletul pentru o altă fată probabil ajungeam şi la relaţii sexuale. Eram însă hotărât să nu fac pasul până nu sunt sigur că mă voi căsători cu ea în viitor. (Acum ştiu că aşa zic mulţi şi nu mai ajung la căsătorie cu acea persoană sau ajung foarte târziu). Când eram vulnerabil fiind tânăr şi “necopt” la minte, deşi eram plecat din localitatea de domiciliu fiind la facultate în alt oraş şi am avut multe oportunităţi, nu am avut relaţii, nefiind capabil să depăşesc traumă emoţională a despărţirii de faţă care o iubeam. Au fost şi fete “bune” şi fete “rele” care au fost atrase de mine însă eu eram incapabil să mă apropii de altcineva.

Am plecat din ţară şi mi-am petrecut mulţi ani înconjurat de oameni de toate felurile. Ce am văzut la ei m-a speriat, am văzut cum persoanele se pot schimba radical. Brusc aici orice era permis pentru ei, NU MAI EXISTĂ DECENȚĂ!. Atunci la 24-26 de ani eram într-un fel invidios pe ei, îmi ziceam uite ei îşi trăiesc viaţa, oare eu de ce nu aş face la fel? Au fost ani grei în care am fost foarte singur. A fost pentru mine o perioadă lungă de însingurare. Nu am reuşit să ridic capul din pământ, mergând singur pe drumul meu… Fără să mă consider un cunoscător al teologiei (mai degrabă necunoscător) îmi amintesc un fragment din emisiunea Profesioniştii atunci când a fost invitat IPS Mitropolitul Bartolomeu Anania, Dumnezeu să-l ierte, a spus la un moment dat: „Însingurarea este reacţia ecologică a spiritului, care este poluat în timpul vieţii obişnuite prin toate mijloacele de comunicare şi cu bombardamentului informaţional”.

Am întâlnit în străinătate şi o persoană de o bunătate deosebită, cu o credinţă puternică, ţinea toate posturile însă era incapabilă să reziste patimii desfrânării. Atunci am văzut cum alunecă sufletul omului în noroi şi nu poate ieşi, rămâne legat în lanţuri. Deşi ajuta mulţi oameni, mergea la Biserică şi se spovedea, era înrobită iar şi iar de acest viciu. Nu trecea o lună – doua şi trebuia să se culce cu cineva, chiar mi-a spus că nu poate rezista, plângea de multe ori, era deprimată şi nu avea linişte. Atunci am realizat că e greu să te mai întorci odată pornit pe acest drum. Nu va fi o aventură de o noapte/săptămâna/lună ci va fi o bătălie continuă, un “foc grecesc” ce nu poate fi stins, clipe de plăcere plătite cu o nelinişte, un freamăt care pune stăpânire pe tine şi nu ajungi înrobit. Exista între noi atracţie reciprocă şi sufeream şi eu pentru neputinţele şi patimile ei. Evident că nu puteam avea o relaţie cu ea însă am apreciat-o mult pentru bunătatea ei şi spiritul de sacrificiu. Nu ştiu dacă în faţa lui Dumnezeu nu e ea mai dreaptă ca mine şi nu eu pot să o judec…

Multă vreme am fost prins în robia păcatului. Chiar m-am revoltat când am aflat de la preot cât de grav e păcatul malahiei, în mintea mea necoapta mă vedeam mult mai bun ca alţii ce aveau relaţii sexuale. Am încercat de multe ori să mă opresc însă dacă se toarnă gaz pe focul pe care ne străduim să-l stăpânim fiecare, e aproape imposibil să nu ne ardem. Rolul mass-media e clar, televiziunea, internetul şi zecile de surse existente în jur ne otrăvesc în fiecare zi atât cu produsele promovate cât şi cu amăgirea unei vieţi pline de plăceri de tot felul. Este promovat consumul fără limite, de produse de emoţii de suflete. Autocontrolul nostru este inamicul lor şi se străduiesc să ne amăgească să le dăm banii timpul şi sufletul. Greu a fost să mă lupt cu patima asta însă cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de acest păcat. Ispita există şi acum poate şi mai puternică însă am puterea de o alunga.

Exemplul meu nu este unul pozitiv, m-am luptat mult cu patima malahiei. Deşi nu am avut relaţii sexuale am fost în robia malahiei de la 15-16 ani. Nu am fost capabil decât târziu la 27-28 de ani să depăşesc această etapă. Nu pot să mă consider mai curat sufleteşte decât cineva care a reuşit să se ridice după ce a avut o relaţie de o lună, trei sau șase. Văzând la alţii cât de greu e să te ridici din patima desfrânării, acum îi apreciez mult pe cei ce au reuşit să treacă peste şi ştiu că au dus o bătălie mult mai grea ca mine şi au câştigat-o. Uşor e să cazi în păcat însă foarte greu e să te mai ridici. Acum nu îi mai invidiez pe cei/cele ce schimba 2-3 femei/bărbaţi în fiecare an de fapt îi compătimesc.

E o suferinţă pe care fiecare dintre ei o au, unii o conştientizează alţi nu. Ştiu cât de greu e să stai ani şi ani fără să-ţi găseşti perechea refuzând ispitele care apar în viaţă, însă vreau însă să-i încurajez pe cei care sunt în situaţia mea. Oare e mai bine să fiţi înrobiţi de păcat fără să aveţi stăpânire pe ce faceţi şi să zburaţi din relaţie în relaţie? Nu vă păcăliţi singuri că veţi fi fericiţi, fericirea nu se măsoară cantitativ ci calitativ. Oamenii nu expiră, nu putem arunca un suflet la gunoi şi să alergăm după altul…

Nu sfătuiesc pe nimeni să urmeze exemplul meu, nu e o virtute ca să ajungi singur la 30 de ani. Cel mai bine e să ne căsătorim de tineri, să depăşim problemele şi eşecurile ascultând de sfaturile părinţilor, preoţilor şi urmând filosofia pozitivă de viaţă a Ortodoxiei. Când mă uit în urmă acum văd o lipsă de rost, ani în care m-am refugiat în muncă, în studii, în sport. E bine că nu am căzut în alte vicii că mi-am văzut de treabă că am mers încăpăţânat pe drumul meu. Singur nu am fost niciodată, m-a ajutat Dumnezeu de multe ori şi nu pot să mă plâng, însă rămân cu sentimentul unei mari neîmpliniri: mulţi ani pierduţi din neputinţa de a depăşi un eşec pe care viaţa mi l-a pus în cale pentru a mă întări.

Sunt însă optimist şi cu ajutorul lui Dumnezeu îmi voi găsi liniştea sufletească Doamne ajută!

(Dan)