Interviu cu Prof. Univ. Dr. Grigore Tinică, Medic primar Chirurgie cardiovasculară, Managerul Institutului de Boli Cardiovasculare din Iași
Stimate domnule Profesor, în primul rând vă mulţumim pentru că aţi găsit puţin timp şi aţi primit să ne răspundeţi la câteva întrebări. Începem cu o întrebare generală: Care este misiunea medicului?
– De multe ori am spus că Dumnezeu i-a făcut pe oameni perfecţi la început şi i-a lăsat pe pământ să trăiască şi să se bucure. Numai că oamenii au început să greşească, au început să se streseze unii pe alţii, au început să se alimenteze neadecvat, să facă lucruri urâte, au început să facă diferite agresiuni asupra organismului lor şi în situaţia aceasta au apărut bolile şi oamenii au început să se îmbolnăvească. Şi Dumnezeu, fiind bun, i-a dat pe medici ca să-i vindece. Nu credem noi că suntem trimişii lui Dumnezeu, dar suntem făcuţi de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe oameni atunci când au nevoie. Cred că aceasta ar fi misiunea cea mai importantă pe care o au medicii. Apoi, în etapa aceasta, când în ţara noastră poporul este divizat, este rătăcit, este învrăjbit, noi, ca şi medici, ar trebui să ţinem un echilibru.
– Am observat, însă, că în mass-media medicii sunt foarte mult blamaţi şi mă întristează acest lucru, pentru că în viaţa mea nu am prea întâlnit multe profesii unde oamenii să fie atât de dedicaţi cum sunt medicii. Să vă dau un exemplu: aproximativ un sfert de milion de oameni se tratează anual în clinicile sau în secţiile de cardiologie din toată România. Aproximativ 15.000 suferă intervenţii chirurgicale, atât pe inimă, cât şi pe vasele sangvine. Majoritatea acestor oameni sunt externaţi în stare foarte bună. Dar e suficient ca unul să aibă o problemă şi se merge la televiziune, în mass-media, peste tot, şi se dă acest exemplu, care se poate întâmpla pentru că aşa este boala; câteodată şi boala ne învinge. Aceste cazuri sunt în minoritate, dar în mass-media sunt prezentate ca şi cum ar fi o regulă. Nu aceasta este regula; regula este alta: doctorii îi ajută pe oameni.
– Ce bucurii, împliniri, aţi avut ca medic?
– Să ştiţi că în fiecare zi ne bucurăm. În fiecare zi, atunci când vezi că poţi să îl ajuţi pe omul care vine cu o suferinţă, chiar dacă eşti extenuat în urma intervenţiilor chirurgicale – şi operaţiile pe care le facem noi sunt foarte lungi, foarte obositoare –, dar când vezi că l-ai putut ajuta pe om, când vezi că lucrurile merg bine, te bucuri. Am avut situaţii când chiar și după 72 de ore de operaţie mă simţeam extraordinar, simţeam că zbor. Nici oboseala nu o simţi în aceste situaţii. Este mult mai greu când ai un eşec, când lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă, când situaţiile sunt deasupra posibilităţilor umane, sunt deasupra posibilităţilor meseriei noastre, a chirurgiei cardiovasculare, şi în această situaţie avem un eşec. Chiar dacă nu am depus o muncă foarte mare sau de foarte multă durată, totuşi, oboseala este extremă şi dispoziţia este la pământ. Nu avem niciun pic de entuziasm în astfel de situaţii, suferim foarte mult; şi eu, care am o experienţă destul de lungă în această meserie, dar şi colegii mei mai tineri ne simțim la fel. Suntem şi noi oameni. Poate în sufletul nostru plângem când nu putem să ţinem piept situaţiilor; dar de multe ori, de cele mai multe ori, avem bucurie în suflet când pacienţii noştri se fac bine.
– Cum vedeți relaţia între credinţă şi ştiinţa medicală?
– Eu cred în această relaţie, pentru că am observat, în experienţa mea de foarte multe operaţii pe care le-am văzut, că oamenii care au credinţă suportă mai uşor intervenţiile chirurgicale grele, grele de tot. Noi operăm pacienţi cu patologii extrem de complexe şi cei care au credinţă suportă şi trec mai bine prin perioada postoperatorie.
– Ce părere aveți legat de prezenţa Bisericii în spitale? Ne gândim aici la icoane, la capele.
– Cel puţin în lumea medicală această prezenţă nu este contestată. Eu cunosc persoanele din jurul meu, toate cadrele medicale, nu m-am întâlnit până acum cu nimeni care să conteste acest lucru. Vedeţi că şi la mine în cabinet avem diferite icoane. Avem şi un loc de rugăciune în spital. Pacienţii se duc şi se roagă acolo, şi noi doctorii trecem dimineaţa pe acolo, sau când avem o situaţie mai dificilă, şi ne rugăm ca Dumnezeu să ne ajute să ne facem meseria bine şi să îl ajutăm pe suferindul care este pe masa de operaţie sau în sala de reanimare, la terapie intensivă sau pe patul spitalului. Vreau să vă spun că am fost în diferite ţări ale lumii, în foarte multe ţări, şi în multe spitale am văzut capele, biserici, locuri de rugăciune. Așadar, prezenţa preotului în spital nu este neavenită. Este benefică. Noi avem în spitalul nostru un preot care se ocupă atât de Institutul de Boli Cardiovasculare, cât şi de Spitalul Parhon. Eu cred că un preot bun, alături de medic, îi poate ajuta pe oameni. Există pe lumea aceasta şi oameni necredincioşi, care nu apelează la preot, dar majoritatea sunt oameni credincioşi şi, când au nevoie de un preot, trebuie să îl aibă alături.
– Aţi pomenit puţin de rugăciune. Din experienţa Dumneavoastră, ajută rugăciunea vindecarea medicală? Eu, în sinea mea, mă rog de foarte multe ori, şi mai ales când sunt cazuri extrem de complicate. Nu că aş spune o rugăciune învăţată pe dinafară, dintr-o carte, citită, ci, cu ale mele cuvinte, mă rog lui Dumnezeu să mă ajute, să îmi ţină mintea clară şi să iau deciziile corecte pentru a trata un pacient. Şi mai mulţi colegi de-ai mei fac acelaşi lucru. Pacienţii care cred şi care sunt în rugăciune suportă mai uşor suferinţa, pentru că în spital omul nu vine de bucurie, nu vine pentru că este foarte bine, ci vine pentru că are o suferinţă. Sunt oameni de la ţară care poate nu au ieşit niciodată din sat timp de 50-60-70 de ani şi când li s-a întâmplat un necaz au ajuns la noi în această situaţie. Să ştiţi că am găsit foarte mulţi oameni credincioşi, atât de la ţară, cât şi de la oraşe. Când îi spui omului că mâine, poimâine sau săptămâna asta trebuie să îi facem o operaţie, să îi oprim inima, el este şocat pentru moment. Eu mai spun: „Vorbiţi cu un psiholog sau cu un preot, cu rudele; mai discutaţi.”
– Şi pacientul vine peste o zi sau două şi spune: „Am vorbit cu preotul paroh al nostru, am vorbit cu rudele şi am acum încrederea că voi trece peste această situaţie şi vreau să vin să fac intervenţia chirurgicală, chiar dacă este gravă, chiar dacă este grea, chiar dacă este complicată.” Aceşti oameni trec mai uşor. Văd unele rude cum stau şi aşteaptă pacientul să iasă din sala de operaţie – operaţiile la noi durează de dimineaţa până pe la 3-4 după-amiaza; unele sunt mai scurte, dar sunt și operaţii care durează cel puţin 4 ore. Când îi văd pe oamenii aceştia cum stau pe aici pe holuri şi suferă foarte mult îi trimit: „Mergeţi la catedrală şi vă rugaţi la Sfânta Parascheva să fie bine cu fiul dumneavoastră, fiica, mama, tatăl, sora, fratele, cine este acolo”. Nu ştiu pe unul care să nu se fi dus şi mulţi mi-au mărturisit că „Vedeţi, după ce am fost şi ne-am rugat, parcă ne-am mai liniştit, am trecut mai uşor peste această situaţie”.
– În media se vehiculează foarte mult ideea unui exod masiv al medicilor din România. Cât este de real?
– Este real. Exodul medicilor, al cadrelor medicale este extrem de mare. Este mult mai uşor să lucrezi în Occident. Eu, aici, trebuie să am grijă şi de curentul electric, şi de medicamente, şi dacă avem tot ce ne trebuie pentru a putea începe o procedură complexă. În Occident, un chirurg are totul pus la dispoziţie, există personal care se ocupă de aceste lucruri, nu are probleme de finanţare sub nicio formă în Statele Unite ale Americii, în Germania sau chiar în Franţa. Iar odată cu exodul medicilor avem şi exodul pacienţilor. Plecarea unui medic nu înseamnă că am pierdut un profesionist, că am pierdut un cetăţean al ţării, ci înseamnă că am pierdut o întreagă industrie. Dacă elitele din ţara aceasta sunt vânate de tot felul de personaje care vor să arate cât de importante sunt ele, aceste elite, încet-încet, nu mai produc nimic, nici intelectual, nici material, nici economic. Se închid în carapacea lor şi nu mai sunt elite. Războiul cu elitele s-a întâmplat şi în perioada când România a trecut de la un sistem la altul, când a trecut la sistemul socialist. Atunci a fost un moment dur pentru preoţi, medici, profesori, ingineri, oamenii gospodari de prin sate care au fost duşi pe la puşcărie, au fost schingiuiţi, au fost duşi la săpat în Bărăgan şi la tot felul de lucruri.
– Noii conducători au încercat să creeze nişte elite ale lor din oameni care nu erau elite sub nicio formă. Cu timpul, încet încet, a început să se aleagă grâul de neghină. Acum, când am schimbat sistemul, se încearcă la fel. Noi, chiar dacă suntem în Uniunea Europeană, toţi într-o mare familie şi teoretic suntem prieteni, fiecare popor are interesul lui. Ţările mai mari şi cele mai vechi nu au niciun interes ca noi să fim puternici, să avem elite, să le opunem rezistenţă când ei vor să vină în ţara noastră şi să facă lucruri necurate. Atunci au creat sistemul pentru a distruge elitele, în primul rând cele economice, intelectuale, oameni de vârf din diferite profesii, ca atunci când ei vor veni – şi vin – cu ideile lor, să nu fie nimeni care să spună: „Nu e chiar corect, nu e chiar bine ceea ce faceţi voi”. Atunci lovesc în toate elitele, inclusiv în Biserica Ortodoxă, pentru că unii cred că Biserica Ortodoxă nu este mai bună decât altă biserică, cu toate că atâţia ani, aproape 2000, poporul acesta a fost călăuzit de Biserica noastră şi lucrurile au mers bine.
– Avem valorile noastre, avem lucruri extraordinare pe care ar trebui oarecum să le impunem altora. Dar, din păcate, avem şi vorba aceasta: „Capul plecat sabia nu-l taie”. Eu am spus, ca o prelungire la acest proverb: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!” Nu trebuie să fim chiar foarte aplecaţi către unii care ne vor „binele”. Trebuie să alegem acest bine şi, dacă ne este bine, să îl acceptăm. Dacă nu este bine, să încercăm să le explicăm, chiar dacă sunt mai mari, chiar dacă sunt mai puternici, că valorile noastre sunt milenare şi sunt bune. Să îi invităm şi pe ei să se împărtăşească din cultura noastră şi din valorile noastre spirituale şi culturale. Eu am văzut oameni la ţară, credincioşi, care au o ţinută şi o verticalitate de invidiat. Nu au carte mulţi dintre ei, nu sunt academicieni, dar sunt nişte oameni de o înaltă ţinută morală. Şi am văzut şi alţii care au venit de pe aiurea şi ne-au arătat cum e cu drogurile, cum e cu pornografia, cu pedofilia, cu homosexualitatea. În ţara noastră nu era aşa ceva. Acestea au apărut ulterior. Nu tot ce ne aduc unii este bine şi nu tot este rău; trebuie să reuşim să discernem şi cu demnitate să mergem pe drumul nostru.
– În încheiere, aveţi un gând pentru tineri, ceva ce aţi învăţat din profesia Dumneavoastră ori de la viaţă, care i-ar putea ajuta şi pe ei?
– Tinerii ar trebui să înţeleagă că viitorul le aparţine, viitorul este al lor. Ei acum îşi construiesc viitorul lor şi trebuie să muncească. Noi avem tineri extrem de inteligenţi. Îndemnul meu acesta este: să înveţe! Cei care au învăţat, şi au învăţat nu numai din cărţi, ci şi de la viaţă, au reuşit. Cei care au zis din start că asta ştiu şi că nu o mai fac pentru că o ştiu, că nu este pentru ei, că ei sunt mai speciali, de obicei nu au reuşit. De obicei se plafonează şi încep să devină frustraţi pentru că nu au reuşit, pentru că nu au făcut, pentru că nu au fost lăsaţi, pentru că trăiesc în România şi asta le ocupă tot timpul şi nu mai ştiu ce. Nu! Ar trebui să mergem la şcoală, şi nu numai să mergem, ci să şi învăţăm şi să perseverăm. Poate, la un moment dat, ceva nu ne convine la şcoală; atunci să insistăm să facem noi studii aprofundate şi să ne întoarcem de unde am plecat şi să punem şcoala la punct aşa cum o gândim noi: mai bine, cu mai puţină superficialitate, cu mai multă profunzime.
– Naţiunea noastră are nevoie de profunzime. Educaţia a avut mult de suferit în ultimii ani. Noi încercăm să luăm din Occident, sau ni se dau nişte frânturi din viaţa occidentalilor şi am luat de la ei, cu părere de rău, foarte multe lucruri proaste, inclusiv în învăţământ. Eu am văzut disciplina în Statele Unite ale Americii – este extrem de severă. Şi la locul de muncă, şi în şcoli este la fel. Dar noi luăm de acolo numai ceea ce se dă la televizor, în filme. Ce avem noi, românii, bun, inclusiv în educaţie, ar trebui să păstrăm, iar tinerii trebuie să înţeleagă un lucru: dacă vor munci, dacă vor fi studioşi, dacă vor avea un scop în viaţă şi vor merge spre el, vor reuşi.
A consemnat monah Anania V.
(Revista Mănăstirii Putna – „Cuvinte pentru Tineri”)