Haideţi să dansaţi cu viaţa! Interviu cu Protosinghelul Nicodim Petre

Cu Protosinghelul Nicodim Petre, ieromonahul ce desfășoară o activitate impresionantă dedicată pastorației tinerilor, ne-am întâlnit la o conferință din timpul Postului Mare. Ne-a vorbit atunci despre spațiul libertății și cel al bucuriei, care este Biserica. De asemenea, am aflat de ce Biserica trebuie să le ofere tinerilor răspunsuri autentice la întrebările fundamentale ale vieții și de ce ar trebui să le sugereze opțiuni de viață care să le dea un sens.

Ne-am minunat atunci de vioiciunea și implicarea acestui slujitor al lui Dumnezeu și am vrut să îl întrebăm, în cadrul unui interviu, mai multe lucruri despre cum ar trebui să fim și noi misionari, mărturisitori, purtători ai entuziasmului în Biserică și în afara ei. La interogațiile noastre, am primit răspunsuri originale și, mai ales, practice. La final, Ieromonahul Nicodim ne-a chemat la dans, la un vals cu viața, explicându-ne că dansul presupune, de fapt, dorința de implicare curajoasă în viața Bisericii, jertfirea și căutarea Adevărului. Ne-a sfătuit să fim curajoși, să ieșim din comoditate și din lașitate, biruind frica și păcatul, pentru că acestea ne fură libertatea. Mai presus de toate, ne-a asigurat că Biserica este spațiul împlinirii noastre.

– În conferințele sfinției voastre ați vorbit deseori despre tinerețe şi ați răspuns la întrebările tinerilor. Mie mi-au rămas în minte trei cuvinte, pe care vă rog să ni le tâlcuiți şi nouă: orientare, comuniune şi entuziasm. Am văzut că explicați şi etimologia cuvintelor.

– Le aduc aminte tinerilor de etimologia cuvintelor pentru a-i ajuta să înțeleagă rădăcinile culturii în care trăiesc. Mi-aș dori să aibă acces la apa curată, să-și ia seva din pânza freatică de profunzime. Apa de suprafață, știm cu toții, este adesea poluată, chiar dacă se vinde în sticle cu etichete care „iau ochii”. Cuvintele orientat și dezorientat vin din spaţiul creştin. Omul orientat este cel care privește spre orient, adică spre răsărit, adică spre Hristos, care este Răsăritul cel de sus, Lumina lumii. Hristos, Lumina lumii, răsare de sus, nu de după deal, asemenea soarelui ce ne împărtășește o lumină creată. Deci, a fi orientat înseamnă a fi cu faţa spre Dumnezeu şi a adopta un sistem de valori creştine.

„BISERICA SPUNE CĂ DOAR DACĂ TE-AI UNIT CU HRISTOS EŞTI UN OM REALIZAT, UN OM CARE ȘI-A ATINS ŢINTA. SPAŢIUL ÎMPLINIRII NOASTRE ESTE BISERICA. DOAR AICI PUTEM DOBÂNDI SFINȚENIA ȘI NEMURIREA.”

Sunt două sisteme de valori: unul pe care îl propune lumea şi sistemul de valori pe care îl propune Biserica. Vedem că lumea, prin modelele pe care le promovează în mass-media, ne propune: bogăţia, puterea, plăcerea în diferitele lor forme. Biserica ne propune să fim cu Hristos. Adesea auzim în jurul nostru că un om s-a realizat deoarece are bani, are putere, are o funcţie importantă. În opoziție, un om sărac, care nu a făcut o carieră strălucită, care nu este vizibil în mass-media, este considerat un nimeni, un om ratat. Biserica spune că doar dacă te-ai unit cu Hristos eşti un om realizat, un om care și-a atins ţinta. Și aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17: 3).

Dacă l-ai pierdut pe Hristos atunci eşti un om dezorientat, care a pierdut sensul vieții, a ratat ţinta, un om ratat. Insist să spun că spaţiul împlinirii noastre este Biserica. Doar aici putem dobândi sfințenia și nemurirea. Cuvântul entuziasm s-ar traduce: în duhul lui Dumnezeu sau cel ce este inspirat de Dumnezeu. Entuziasmul nu poate fi câştigat prin autosugestie. Entuziasmul răsare acolo unde este prezent harul lui Dumnezeu. Cam asta e etimologia cuvântului: un om entuziast este în duhul lui Dumnezeu. Nu toți cei cuprinși de exaltare sau – după o expresie de prin Moldova –, cei care sunt „cu mintea înfierbântată” sunt şi entuziaşti. Entuziastul nu te obosește, nu te agită. El se bucură de o energie, de o dinamică a vieţii dată de prezenţa harului lui Dumnezeu în viaţa lui.

Comuniunea? Comuniunea din viaţa aceasta este începutul comuniunii din Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă noi nu suntem aici în comuniune, nu putem să sperăm că vom fi în comuniune dincolo, în veşnicie. Iar dacă aici suntem în comuniune de iubire cu ceilalţi creştini, această comuniune sinceră, de iubire, în jurul lui Hristos, este o pregustare a comuniunii din Împărăţia lui Dumnezeu. Acolo vom continua comuniunea începută aici. Adevărata comuniune nu poate fi nici în jurul paharului, la revelion, nici în birou în jurul unei idei politice, ci doar în jurul celui Care poate să reziste morţii, adică în jurul lui Hristos, Care poate birui moartea şi Care ne oferă şi viaţa veşnică. Păcatul sparge comuniunea.

– Ne-ați spus că e greu de dobândit entuziasmul, dar, pe de altă parte, entuziasmul e, totuşi, specific tinereții.

– Sfântul Apostol Pavel spune în epistolele sale, referindu-se la poporul ales că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință (Romani 10: 3). Spun și eu: tinerii au căutări, au idealuri, doresc să realizeze lucruri mari în viaţa lor, mulţi dintre ei au curaj, nu toţi, dar nu întotdeauna au și înțelepciune, nu au în față și perspectiva veșniciei în lucrarea lor. Pot vorbi cu adevărat de entuziasm atunci când conlucrez cu harul lui Dumnezeu. Atunci când sunt acompaniați și încurajaţi în căutările lor, când sunt sprijiniţi, tinerii rodesc frumos.

– Orice tânăr poate fi până la urmă entuziast? Poate unul este mai trist. Oare şi lui i-a dat Dumnezeu posibilitatea să i se aprindă sufletul de o dorință bună,să facă ceva bun? Sau unii sunt pur şi simplu cu sufletul stins şi nu mai pot face nimic?

– Să ştiţi că am văzut şi tineri plictisiţi, fără speranţă, care nu mai cred în ei, care deja se consideră pierduţi, eşuaţi. Aceștia au nevoie de rugăciunile noastre, ale celor care-i iubesc; și au nevoie să fie încurajaţi. Au nevoie să li se prezinte exemple de oameni care la vârsta lor au fost ca şi ei, debusolați, încercați de pesimism, de lipsuri, dar care au reuşit mai apoi. În ultimii ani de liceu, am citit Martin Eden, o carte scrisă de Jack London. Autorul a avut o viaţă foarte chinuită, dar la un moment dat, la vârsta tinereţii, pe la 20 de ani, s-a apucat de scris şi a reuşit, a devenit unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani. Nu prea a scris el cu Dumnezeu, dar a reuşit. Chiar eroul acestei cărţi, Martin Eden, a izbutit să se autodepăşească, iar dacă ar fi fost Dumnezeu în viaţa autorului, altfel ar fi fost și sfârşitul cărţii.

Este de recomandat ca tinerilor să nu li se propună doar o carieră lumească, dacă dorim să nu fie dezamăgiți la un moment dat. Cariera poate aduce faimă, dar numai una trecătoare. Este bine să fie orientaţi spre Dumnezeu, spre valorile care rezistă şi după viaţa aceasta trecătoare. Ivan Ilici din nuvela Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi face carieră, ajunge procuror general în Sankt-Petersburg, dar moare singur. Toți suntem chemați la Hristos și toți suntem după chipul Lui. Ține de noi să trăim în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii și să avem o viață împlinită.

– Pe de o parte, şansa acestor tineri ar fi să se găsească cineva care să-i încurajeze. Dar dacă ei au impresia că sunt singuri, au impresia că nu-i nimeni care să se preocupe de ei, ce gând să îi salveze pe aceştia?

– Gândul că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Gândul că Dumnezeu ne iubește de o mie de ori mai mult decât ne iubim noi pe noi înșine. Gândul că lucrurile se vor schimba, că odată cu trecerea timpului, percepția mea asupra lumii se va schimba. Dumnezeu a pus în fiecare din noi potențialități incredibile. Ține de noi să declanșăm energia și creativitatea, forța latentă ce există în noi. E o chestiune de credinţă. Fiecăruia ne trimite Dumnezeu oportunități și oameni care să ne scoată din latență. Toți avem șanse. La atletism, de exemplu, pleacă toţi odată când se dă startul.

Îi vezi pe unii care promit, care au echipament bun, care au adidaşi buni, care arată că au o ţinută fizică, alură sportivă, dar care, la un moment dat, renunță. Așa se întâmplă de multe ori cu copiii prea alintați, de bani gata, cum obișnuim să spunem. Iar altul, care „nu are pornire de-acasă”, dar este tenace și crede că va reuși, se duce întins spre linia de sosire. Este o vorbă: „și cel ce crede că va reuși și cel care nu crede că va reuși, amândoi au dreptate”. Lucrurile se desfășoară după credința noastră.

„CÂTEODATĂ TREBUIE SĂ FIM SURZI LA DESCURAJĂRILE CELOR DIN JUR, LA DUHUL LUMII CARE VREA SĂ NE ȚINĂ ÎN MEDIOCRITATE.”

Îmi vine în minte o istorioară. Se organizează odată un concurs între broscuţe. Cea care va ajunge prima în vârful unui munte ce se afla în regiunea lor va primi un mare premiu și onoruri. A venit televiziunea, au venit oficialii și o mulțime de broscuţe să asiste la întrecere. Broscuțele concurente s-au prezentat la start și au pornit. Suratele spectatoare făceau galerie, și cu ele și celelalte animale invitate. Alergătoarele se sileau, dar, la un moment dat, au ajuns în zona stâncoasă, care era din ce în ce mai periculoasă. Cei de pe margine au început să strige să se oprească, să renunțe, căci este periculos, e riscant. Broscuțele renunţau rând pe rând. În față se ridicau stânci din ce în ce mai abrupte. În concurs au mai rămas doar câteva broscuţe. Cei de pe margine descurajau ascensiunea, strigând din ce în ce mai tare: „Opriți-vă!”.

Pe ultima parte a traseului, a mai rămas o broscuță care a continuat și a continuat până a ajuns în vârful muntelui. A câștigat. A fost aplaudată frenetic, lăudată și premiată. La final, reporterii au întrebat-o: „Ce-ai simţit urcând? Cum de-ai reuşit?”, iar ea a spus doar atât: „A?!? A?!?”. Broscuța noastră nu auzea. Era surdă. Descurajările lumii nu au reuşit să o oprească din drumul ei. Morala: câteodată trebuie să fim surzi la descurajările celor din jur, la duhul lumii care vrea să ne țină în mediocritate.

Părintele Dumitru Stăniloae spune într-un articol că lumea nu este de acord cu imoralitatea, dar nu suportă nici sfințenia, nici eroismul. Trebuie să știm lucrurile acestea, să nu fim naivi. Să fim înțelepți și să nu ne descurajăm. Îmi plac filmele americane cu comando pentru ideea de unitate. Se duc la țintă și-și împlinesc misiunea cu orice preț. Cel care conduce misiunea le strigă din când în când soldaților: keep together, keep together (țineți împreună). Soldații, acei eroi, nu sunt perturbați de nimic. Tinerii sunt minunați. Pot realiza, și unii chiar realizează, lucruri extraordinare. Eu am văzut tineri eroi, prin suferințele și lipsurile pe care le rabdă și prin efortul pe care, cu simplitate, îl fac pentru a reuși să depășească situația (în general familială) în care se află. Ei nu știu că sunt eroi, dar eu știu. Descurajarea nu-i pentru tineri. Este interzisă. Nici nu trebuie să-i ia în seamă pe cei care spun că nu se poate. Le recomand să fie surzi, le spun să aibă curajul lucrurilor mari și frumoase. Rugăciune, binecuvântarea duhovnicului și „la atac”. Și keep together în jurul lui Hristos, a ierarhului, a preotului. Aceasta este Biserica. Sunt atâtea de făcut în Biserică. Nu este timp de pierdut.

– Acum vorbiți de ceea ce se poate întâmpla înlăuntrul Bisericii, căci e clar că acolo sunt cele mai importante lucruri care se pot întâmpla, însă mulți tineri sunt în afara Bisericii. De exemplu, noi, ca profesori, îi întâlnim adesea în afara Bisericii. Putem avea vreun rol?

– Profesorii? Da, trebuie să mărturisiţi în permanenţă sistemul de valori al Bisericii, șansa pe care o pot avea cei ce vor să se bucure de Biserică. Dar de o manieră care să-i cucerească pe tineri, nu să-i forțeze sau să-i manipuleze. Nu trebuie să le spunem decât adevărul. După modelul marelui Pedagog care ne spune, lăsându-ne toată libertatea: de voiește cineva să vină după Mine, să-Mi urmeze Mie (cf. Luca 9: 23; Marcu 8: 34). Mântuitorul nu se oțărăște, așa cum vedem că fac câteodată unii părinți.

– Vorbiți de mărturisire prin cuvânt?

– Orice materie ar preda un profesor, poate să vorbească puţin şi despre Dumnezeu. Poate preda biologie şi să aducă aminte puţin şi de teologie, poate să predea fizică şi să vorbească şi despre metafizică, să vorbească despre infinit în matematică, dar şi în teologie. Se pot face întotdeauna paralele, analogii; putem vorbi puţin, doar atât cât să le aducem aminte că Dumnezeu este începutul şi sfârşitul, Alpha şi Omega, că ne mişcăm în Dumnezeu, nu în afara Lui. Nu numai preotul mărturiseşte, ci şi profesorul, şi medicul, şi șoferul, și brutarul. Am văzut psihologi care îi trimit pe oameni la spovedit sau le recomandă rugăciunea. Mărturisesc şi părinţii acasă, şi ziaristul, şi cel care vinde bilete în gară. Toţi pot mărturisi şi pot vorbi despre Dumnezeu prin ceea ce spun sau prin atitudine, în funcție de situație. Îi dai biletul în gară la ghişeu şi îi spui: „Să aveți o zi bună și un drum binecuvântat”. Se pot găsi interpretări în cheie creştină la cărți, la filme, la situațiile de viață în fiecare zi. Este falsă și dăunătoare ideea că doar preotul trebuie să vestească Adevărul. Orice creștin botezat are preoția universală și este chemat la misiune. Laicul nu poate sfinți, dar poate conduce și învăța, toate făcute în spiritul ascultării și în duhul Bisericii. Despre preot se poate spune: „Ei! ăsta e profesionist, e preot, îşi face meseria, primește salariu!”. El cu ale lui, noi cu ale noastre. Mireanul poate avea succes mult mai mare acolo unde nu
poate ajunge preotul.

Toți credincioșii îi pot invita pe cei apropiați la Hristos, Cel ce este Calea și Adevărul și Viața. Nu avem dreptul să-i mințim pe copii, pe tineri. Trist este că mulți profesori și părinți nu au citit niciodată în viață Noul Testament. Nu ai cum să-i duci pe copii la Viață dacă tu ești fără viață. Nu putem oferi ceea ce nu avem. Nu putem duce pe cineva la adevăr și libertate dacă nu am parcurs niciodată drumul adevărului și al libertății. Nu le putem propune decât confuzia noastră. Când avem viață în noi, îi introducem și pe ceilalți în viață, în viața Bisericii, fără cuvinte, prin modul nostru de a fi.

Sunt mulţi părinţi care agasează copiii: „Trebuie să te spovedeşti, trebuie să posteşti, trebuie să te rogi”. Dar modul acesta de abordare îndepărtează în loc să apropie. Este mult mai recomandat să ne spovedim noi, să ne rugăm, să fim în pace, să ne purtăm firesc și liber. Eu cred că libertatea fascinează. Să ne aducem aminte de Părintele Iustin de la Mănăstirea Petru Vodă, care respira libertate, care nu avea frici. Oamenii aceştia cuceresc şi pe atei, şi pe cei indiferenţi, şi pe cei care nu au auzit de umnezeu. Toţi vor să ştie cine este acest om care are ceva aparte, care respiră un aer de libertate. Deci nu avem cum să propunem ceva ce nu cunoaştem. Nu putem dărui speranţă, dacă noi înșine nu avem speranţă autentică. Cădem în moralism dacă doar vorbim, dacă nu avem viaţă, dacă reflexele noastre nu sunt fireşti. Nu putem minți pe nimeni.

O doamnă psiholog îmi spunea zilele trecute că a consiliat o fată de 12 ani. În timpul întâlnirii, fata i-a spus doamnei:

– Știți care este problema voastră, a oamenilor mari?

– Care?, a întrebat doamna interesată, căci are și ea un băiat de aceeași vârstă acasă.

– Spuneți minciuni. Mințiți. Și știți cine suferă primii din aceste minciuni, care sunt primele victime?

– Cine?

– Chiar voi.

Cu părere de rău trebuie să spun că fetița are dreptate.

„DACĂ LE FACEM TINERILOR CUNOSCUTĂ BISERICA ȘI VALORILE EI ACUM, N-O SĂ MAI ÎNTÂLNIM PESTE 20 DE ANI FEMEI DĂRÂMATE DE AVORTURI, DIVORŢURI, COPII CRESCUȚI DOAR DE UN PĂRINTE, ATÂTEA PROCESE, DELINCVENŢĂ,CRIMINALITATE.”

– Vă rog să ne spuneți un cuvânt pentru profesorii tineri, care sunt la început, care, poate, nu au apucat nici să se formeze, să capete această libertate interioară, nici să se întărească în credință.

– Profesorii tineri? Dacă nu au experiență, să fie sinceri cu elevii, să-i iubească și să le spună adevărul. Sunt sigur că tinerii și copiii vor aprecia lucrul acesta. Apoi, cum spuneam, este bine să vină cu modele din cultură care sunt general acceptate. Cu Dostoievski, de exemplu. Le povestim o temă din Crimă și pedeapsă sau din Idiotul, în care personajele se apropie de Dumnezeu. Sau ne uimim împreună cu ei și comentăm gestul marilor sportivi care îşi fac semnul Sfintei Cruci înainte de competiţii. Am văzut-o, de exemplu, pe Simona Halep că de fiecare dată îşi face cruce când începe meciul şi când îl încheie, de faţă cu milioane de telespectatori şi cu mii de spectatori.

Sau să venim cu modele de oameni de ştiinţă care au crezut în Dumnezeu. Să le explicăm faptul că evoluţionismul este neștiințific și că nici teoria big-bang-ului nu stă în picioare. Să-i ferim pe copii de erori. Zilele trecute mă întreba un puşti de clasa a XI-a: „Da’ de ce facem Catedrala Neamului şi nu facem şcoli?”. I-am răspuns: „Dar tu ştii câte școli se închid în fiecare an? De ce să facem şcoli?”. Un profesor din sală a completat că sunt tot mai puțini elevi, că sunt clase goale în liceele din Iaşi, că la ţară, din trei şcoli e nevoie doar de una. De ce am face alte şcoli dacă deja se închid atâtea? Săracul, se uita și el la mine și nu știa ce să mai spună. Nu au răspunsuri pentru că sunt manipulaţi cu informaţii incorecte.

Elevii au nevoie să fie ajutați să-și pună întrebări, să problematizeze. Abia atunci vor înțelege răspunsurile; după metoda socratică. Răspunsurile prefabricate nu-i ajută. Un tânăr e tânăr cu adevărat dacă are curiozităţi, dacă e în căutare. Un tânăr care nu este în căutare nu mai este tânăr. Acum e momentul când trebuie să le stăm aproape, să-i acompaniem în căutările lor, să dialogăm cu ei, să le spunem: „Dacă ai nevoie de un sfat, sunt lângă tine. Alegerile pe care le faci acum îți vor marca toată viaţa. Ești la intersecția drumului și trebuie să faci alegerile cele mai potrivite pentru tine”. Mulţi au greşit la tinereţe şi apoi nu au mai putut repara. Dacă le facem cunoscută Biserica și valorile ei acum, n-o să mai întâlnim peste 20 de ani femei dărâmate de avorturi, divorţuri, copii crescuți doar de un părinte, atâtea procese, delincvenţă, criminalitate etc.

– În America s-a făcut un studiu şi s-a constatat că 40% dintre tinerele catolice sau neoprotestante au făcut avort, chiar dacă sunt în biserica lor. Credeți că există acelaşi risc şi pentru noi?

– Când eşti în Biserică, când stai de vorbă cu Dumnezeu în fiecare zi, când înțelegi frumusețea și darul vieții, nu mai faci avort, crimă! Se mai întâmplă și lucruri din acestea. Am cunoscut o fată care a rămas însărcinată și care nu a putut fi oprită de la acest gest. Venea câteodată la întâlnirile cu tinerii de la biserică, dar nu a înţeles gravitatea acestui păcat. Sau nu a fost sinceră cu ea. Sinceritatea presupune curaj. Nu s-a mai putut discuta cu ea. Se purta ca şi cum era setată, posedată. Apoi s-a întors și a regretat
mult. Nu-ți poți construi o viață fericită pe crime.

Da, există riscul acesta și la noi. Credeți că toți cei ce vin la biserică înțeleg ce este Ortodoxia, își asumă valorile și viața creștină? Vai! Fiecare generaţie are nevoie să fie convertită. E nevoie să vorbim, să vorbim, să mărturisim cuvântul lui Dumnezeu, cu timp şi fără timp. Să le oferim această şansă. Mulţi regretă păcatele tinereţii. O doamnă în vârstă de 91-92 de ani, de fiecare dată când se spovedeşte, spune: „Părinte, toate pot să mi le iert, dar faptul că am făcut o crimă, că am făcut un avort, nu pot să mi-l iert! Lucrul acesta mă obsedează şi nu scap de conştiinţa păcatului”. Într-adevăr, nu poţi să repari crima, nu poţi să dai din nou viaţă, căci nu ești Dumnezeu. Dar Dumnezeu poate să ierte și acest păcat, atunci când înțelegem ce-am făcut și cerem iertare. Să ne încredem în mila lui Dumnezeu! Nu există păcat de care să te pocăieşti și pe care Dumnezeu să nu îl ierte! Dar totuşi! De ce să nu
trăiesc o viaţă frumoasă, în loc să o trăiesc plină de rănile păcatelor?! În loc să fiu liber şi să trăiesc o viaţă cu conştiinţa curată, să trăiesc o viaţă umbrită de amintirea păcatului?!

– Deci chiar în Biserică fiind, patimile şi păcatele pot să ne mai atingă.

– Diavolul nu poate intra în Sfântul Potir, în rest intră peste tot. Locul unde se ascunde cel mai bine diavolul, spunea cineva, este chiar în virtuţi. Postim, dar nu putem să nu ne îngâmfăm olecuță, să ne îndulcim de puțintică slavă deşartă. Ne rugăm sau facem milostenie, dar nu punem pe seama lui Dumnezeu faptele noastre, ci ne purtăm ca și cum noi cu puterea și cu inteligența noastră am făcut totul. Dacă nu avem smerenie autentică, nu aşa că ne gheboşăm noi să părem smeriți, pierdem. Aroganţa, judecarea celorlalți care ni se par nouă a fi păcătoși, aerul de superioritate, dorința de a fi apreciați și lăudați ne sărăcesc, ne „jefuiesc” de tot ce am făcut bun. Totul se transformă în slavă deşartă, în loc să fie slavă adusă lui Dumnezeu. Primim slava păcălitoare a lumii și astfel efortul nostru se duce pe apa sâmbetei, cum se zice în româneşte. Patimile ne ating chiar în Biserică fiind. Lupta cu tentațiile ce ne pot face robi, cu păcatul, continuă până la moarte.

„OAMENII ÎŞI PIERD LIBERTATEA DIN CAUZA FRICILOR. FRICA NE DESFIGUREAZĂ, NE ÎNGRĂDEȘTE LIBERTATEA. COMODITATEA, FRICA ȘI PĂCATUL NE IAU LIBERTATEA.”

– Mai vorbiți-ne, vă rog, despre libertate.

– Libertatea este îngrădită de frică sau, mai bine zis, de frici. Oamenii îşi pierd libertatea din cauza fricilor: frica de a vorbi în public, frica de a nu afla mama ce-am făcut, frica de profesori, frica de a nu reuşi, frica de moarte, frica de viață, frica de sărăcie, frica de a rămâne singur, frica de a pierde respectul celuilalt, de a nu fi acceptat într-un grup etc. Suntem învăluiţi de frici. Frica ne desfigurează. Noi suntem chemați să devenim asemenea lui Dumnezeu, să ne transfigurăm, să ne luminăm, iar fricile ne desfigurează, ne îndepărtează de Dumnezeu. Frica ne îngrădește libertatea. Vorbeam nu demult cu cineva despre laşitate. Suntem laşi în fiecare zi. Se vede asta din lucrurile mici, nici nu este nevoie să vină vreun război. Laşitatea vine tot din frică şi din comoditate. Faptul că omul nu vrea să se bage, să se implice, nu vrea să îşi strice confortul pentru a face binele nu este altceva decât lașitate. Comoditatea, frica și păcatul ne iau libertatea. Modul în care am folosit libertatea în timpul care ni s-a dăruit va fi judecat cu Evanghelia Iubirii la Judecata Universală, la sfârşitul istoriei, la încheierea timpului.

Să ne ajute Dumnezeu să putem face binele, să ne bucurăm de tot ceea ce este frumos şi să nu ne fie frică decât de a nu-L mâhni pe Dumnezeu. Vedeţi, în greacă sunt doi termeni pentru frică: fobia şi timia. Timotei înseamnă temătorul de Dumnezeu. Dar nu se teme de Dumnezeu pentru că îl ceartă, ci aici avem teama aceea de a nu-L supăra pe Dumnezeu cu urâciunea noastră, cu păcatul nostru. Fobia este frica aceea traumatizantă, care paralizează. Te intimidează atât de mult şeful, încât paralizezi, nu mai poți să-ți spui punctul de vedere. „Măi, de ce nu i-am putut spune ce aveam de zis?”. Frica aceasta iraţională nu are ce căuta în viața creștinului.

Îmi aduc aminte că odată, la un seminar de formare cu tinerii, o fată pur şi simplu nu putea să vorbească. Când vorbeam cu ea separat, vorbea, dar de față cu ceilalți tineri, nu vorbea. Erau concluziile finale, eu insistam să spună ceva, iar ea spunea: „Nu, nu, nu”, roșie la față și speriată. Am purces atunci la o abordare mai dură. Am riscat. Putea să nu iasă. Am strigat la ea, am întrebat-o ce caută aici dacă nu vorbește. Şi aşa a intrat şi ea într-o stare de enervare, a uitat de toţi ceilalţi şi atât de bine a vorbit, cel mai bine dintre toţi. Este o fată foarte inteligentă. Am aplaudat-o cu toții, iar ea a început să râdă.

Câteodată când te înfurii şi pe tine, şi pe viaţa pe care o trăiești, te deblochezi. Îți spui: „Nu se mai poate aşa, trebuie să spun ce am de spus!”. Tinerii trăiesc foarte intens, observă lucruri pe care cei mari nu le văd. Fiecare trăiește experiențe unice și are o mulțime de lucruri de spus, dar nu are curajul de a se exprima la adevărata lor valoare. Uneori gândim: „Uite la ăla, numai prostii zice și ce tare le spune, ce hotărât! Iar eu aş fi avut de zis lucruri mai adânci, mai consistente, dar nu le-am zis!”. De ce? Sunt printre tineri firi scrupuloase, care nu dau drumul la cuvinte și la gânduri așa ușor, iar câteodată nu lasă să fie cunoscute nici gândurile lor cele mai valoroase. Au nevoie de încurajare și să li se ofere încredere. Dacă li se acordă încredere, vor face lucruri minunate de care nici ei nu se credeau în stare. Ne vom uimi. Pe lângă toate, să adăugăm și rugăciune. „Doamne, ajută-mă să pot vorbi, să mă pot exprima! Doamne, ajută-mă să fiu un om liber”. Şi să începem cu puţin.

„SĂ ACCEPȚI SĂ «VALSEZI» ÎNSEAMNĂ SĂ TRĂIEȘTI ÎN COMUNIUNEA BISERICII.”

– Poate frica asta provine şi din faptul că ceilalți nu-și mai asumă greşelile noastre şi nu le mai pot purta? Înainte era spovedania publică, dar în ziua de azi, aşa ceva i-ar distanța pe ceilalți pentru că nu îşi pot asuma ceea ce ai tu şi să ducă crucea ta, iar tu să duci crucea lor.

– Până la urmă, Hristos duce crucea! Nu cred că trebuie să ne raportăm la oameni. Nu ne putem baza pe oameni. Noi ne sprijinim pe singurul punct care rămâne neschimbător: pe Dumnezeu. Da, poate să fie şi asta: să te simţi judecat de ceilalţi sau ironizat, sau să simţi că ceilalţi te lasă singur la un moment dat. Dar ce facem? Ne descurajăm cum s-au descurajat broscuțele? Eu le spun câteodată tinerilor:

– Ieşiţi la vals!

– Cum adică părinte, să ieşim la vals?

– Ieşiţi de prin colțurile ascunse ale salonului și veniți aici sub policandru! Haideţi să dansaţi la lumină!

– Cum adică să dansăm la lumină?

– Haideţi să dansaţi cu viaţa. Haideţi, nu staţi acolo în umbră. În colțuri, la umbră, este umezeală și mucegai. Sufletele voastre o să mucezească. Ieşiţi de acolo! Nu vă ascundeți. Vă ascundeți de voi. Știu că vi se pare mai comod acolo. Vi se pare că fiind ascunși prin colțurile salonului nu va trebui să riscați, că sunteți la adăpost, că puteți face ce vreți. Este o păcăleală, este o capcană. Acolo nu vă vede nimeni, dar nici voi nu vedeți prea multe. Nu puteți vedea viața din ungherele acelea. Ieşi în centrul sălii. De aici se vede tot!

– Da, dar oamenii sunt răi și te critică pentru cea mai mică greșeală.

– Normal că eşti şi expus, căci eşti în lumină. Lasă-i să te critice. Vor râde unii de tine? Lasă-i să râdă. Asumă-ţi să fii criticat. Nu-ți vor ieși pașii din prima, dar vei învăța. Vei cunoaște oameni care dansează frumos și vei dansa și tu frumos. Învățând acum, poţi să eviţi să faci pași greşiți mai târziu.

– Dar ce înțelegeți prin a ieși la dans?

– Înseamnă să iubești frumosul, să iubești oamenii, să-L iubești pe Dumnezeu, să faci binele, să fii om de jertfă, să ai curajul de a căuta și cunoaște adevărul, să cauți să fii fiu al Luminii, să fii cu adevărat liber, să trăiești viața ca pe un dar și ca pe o sărbătoare. Mai pe scurt, să accepți să „valsezi” înseamnă să trăiești în comuniunea Bisericii.

Interviu realizat de Florina Adriana Buică şi Bogdan Dincă | Revista Arthos

Foto: Arhiva personală a Protosinghelului Nicodim Petre, consilier pastoral pentru tineret în Arhiepiscopia Iașilor.