Hippy flower power
Da, asta-i genu meu de mama.
Sunt cam nervoasa de la atata dexa. Luni implinesc doua saptamani de 80 mg intravenos, sunt rotunda la fata ca o luna plina , ma urasc cand ma privesc, am multa energie, nu am ce sa fac cu ea, copiii sunt bolnavi, n-am putere sa ma plimb, tre’ sa-mi iau pantofi de primavara si asa mai deaprte.
Asa ca o sa scriu ce ma enerveaza pe mine la societatea de azi. La societatea parinteasca, mai precis.
Ma enerveaza lipsa de incredere in copil si in propria persoana. Ma enerveaza folosirea excesiva a pompelor de muls, a mameloanelor de silicon, a biberoanelor din prima secunda de viata. Ma enerveaza obsesiile cantarului, numaratul regurgitarilor, panica ca nu a crescut copilul un kilogram pe luna.
Ma enerveaza lipsa de incredere in a-ti alinta si purta bebelusul in brate. Ma enerveaza lipsa libertatii in raport cu propria progenitura.
Ma enerveaza ideea de a-i numara imbucaturile, mililitri de lapte, de a il evalua pe copil dupa niste cifre!
Ma enerveaza frica de daruire totala. Lipsa de sacrificiu de buna voie.
Stiu foarte bine cat de greu e. Doar am nascut la 23 de ani si am facut toate aceste greseli. Sunt furioasa pe mine pentru ele.
De ce?
Pentru ca m-am lasat corupta de lumea inconjuratoare, pentru care copilul trebuie sa creasca ca accesoriu al tau, iar viata ta sa nu se schimbe absolut deloc.
Pentru ce ma lasam umilita de cei care considerau ca bebe trebuie alaptat si pus in pat, si ce daca plange? Ma simteam vinovata ca nu reusesc asa ceva.
Ce mi-as fi dorit atunci sa traiesc undeva in jungla, cu bebe in wrap si sa nu ma preseze nimeni.
Sa pot fi libera sa-mi iubesc fetita indiferent de medicalizarea vietii noastre.
De fiecare data cand o mama cedeaza si da lapte praf simt o durere inimaginabila. Ma doare lipsa de discernamant, ma doare introducerea artificialului de frica celor cateva zeci de grame pe care copilul nu le va creste. Dar aceste grame de lapte praf nu ajuta la nimic copilul, in viitorul sau pe termen lung. Si nici pe mama. E o falsa iluzie.
Ma doare lipsa de puritate din aceasta lume. Nu neaparat lipsa de puritate, cat incetarea cautarii ei. Aspiratia spre naturalete si comuniune dispare, incet incet, in favoarea consumerismului. Cum poate o mama sa se simta mai fericita ca a dat biberon decat ca a dat totul din ea?
Bun, daca tot l-a dat, asta e. Dar sa stie ca nu e bine. Atata tot. Sa se asume pe sine , nu sa isi caute scuze. Nu e deloc adevarat ca bebe creste la fel de misto cu lapte praf. Nu ma refer la sanatate. Sa fie clar. Ma refer la ADEVARATA realitate intre mama si copil. Nealterata de nimic. Ma mira ca oamenii nu mai tin la acest lucru.
In Biblie, totul pledeaza pentru puritate. Incepand cu separarea cerului de pamant. iar noi ce facem? amestecam in mod vulgar societatea in relatia cu propriul bebelus.
Nu, nu sunt extremista. Consider ca trebuie si carucior, si wrap, si purtat in brate. Si mancare gatita, si borcanel da fructe daca vrei sa stai in parc toata ziua.
Dar vizez la o societate in care tzatza-n vant, iubirea manifestata fatis pentru bebelus si intelegerea lui sa primeze.
In care o mama e respectata doar pentru atata, ca e mama. In care o mama nu trebuie sa demonstreze nimic altceva decat ca e in stare sa isi creasca copilul in mod natural, fara interventii. De fapt, nici asta nu trebuie sa demonstreze. Ci sa fie lasata in pace. Sa nu i se mai inoculeze frica. Sa stie ca e normal sa te doara mameloanele, ca trece. Ca durerea te face sa iubesti mai mult.
Ma enerveaza frica de durere, pentru ca durerea e necesara, e vitala. Daca accepti durerea, evoluezi spre fericire. Fericiti cei pe care ii doare si isi accepta astfel progresul personal.
Fuga de suferinta e o mare tara a societatii noastre. Ma dezgusta lasitatea in fata suferintei, dorinta de caldicel, de moale.
As vrea ca oamenii sa inteleaga ca nu poti fi fericit daca nu intelegi la modul mare, profund, ca trebuie sa suferi.
Ca cea mai mare bucurie este sa accepti cu senintate, tragismul. La orice nivel e el. Sa te bucuri cand te doare ca suge bebe si sa arunci mameloanele de silicon.
Daca toate mamele ar incepe cu asta, lumea ar fi un loc mult mai frumos.
Elena
martie 25, 2010 @ 12:15 am
Sa te bucuri si cand bebe te mushca de mamelon pana la sange? Te bucuri, mai mult te amuzi, dar din secunda aia l-ai si intarcat !
Nu-ti cere suferinta, ca ea si asa vine, mai repede sau mai tarziu, dar vine sigur !
„Ca cea mai mare bucurie este sa accepti cu senintate, tragismul.”
– asta, iarta-ma, dar seamana putin a masochism !
Teoria, hai mai merge – dar practica, stii cum se zice, te omoara !
Si…aceste atat de multe „ma enerveaza” seamana putin a nevroza.
Ioan
martie 25, 2010 @ 2:10 am
Nu te lasa Elena . Fara tragere de par nu se rezolva nimica …Glumesc
Post binecuvantat tutoror.
Maria
martie 25, 2010 @ 7:09 am
Elena, ce spui tu nu-i foarte departe de gandul celor care isi arunca copilasul la tomberon.
Cati ani ai?
Ana
martie 25, 2010 @ 9:54 am
Of of, minunat scris. Am trecut prin toate starile, de la cea de agitatie de atata nervozitate, pana la cea de ras. apoi la plans.
Asta este de fapt adevarata traire a unei mame.
Mi-am crescut primul copilas cu pelincute si fara nici un pampers sau borcanele cu mancare. Imi amintesc ca ma opreau oamenii in parc si-mi luau copilul in brate si chiar atunci se intampla sa faca pisu. Toata lumea zambea amuzant. Oare azi mai avem posibilitatea asta? 🙂
Cu cat se fac mai multe descoperiri, cu atat mai mult ne indepartam de starea noastra.
Hmm, si mirosul copilasilor. Am observat ca mancarea si cresterea naturala ii lasa si pe ei naturali.
Ana
martie 25, 2010 @ 9:58 am
Elena „Sa te bucuri si cand bebe te mushca de mamelon pana la sange? Te bucuri, mai mult te amuzi, dar din secunda aia l-ai si intarcat !”
:-))))))) Hai mai ca-s tare dragalasi. Unul din copilasii mei ma pandea si cand ma vedea cu privirea in alta parte ma musca. Asta a fost prima lui joaca serioasa. Nu-l intarcam pe copil ci de aici incepem …pedepsele:-) sau mai bine spus educatia.
E frumos, minunat sa fii parinte!
Silvia
martie 25, 2010 @ 2:07 pm
Foarte tare articolul. Genial. Bravo
Completez: desi nu am copii ma doare foarte tare, dar foarte tare cand, chiar in jurul meu, aud femei insarcinate ca se programeaza la cezariana. de ce? pentru ca e mai comod…de ce sa se mai chinuie (desi au potential fizic indestulat dat de Dumnezeu)…Trist…Tare mi-as dori sa stiu ca as putea naste un copil pe cale naturala. Dar mai am de crescut pana atunci 😛
Elena
martie 25, 2010 @ 3:15 pm
Maria, nu vorbi gratuit, cand nu stii ce vorbesti, draga mea; stii cati ani am? Atatia de mi-e si jena, intre voi, sa-i spun ! Nu de alta, dar nu vreau sa sariti pe mine, cum am mai patit-o, cu recomandari de genul: si atunci de ce mai umbli pe forumuri, si nu stai cuminte in banca ta ! Dar aceia nu au stiut ca asta e banca mea, asa ca stau cuminte in ea.
Si in legatura cu copiii aruncati la tomberon, nu mai spune nimic, ca tu nu stii cat de disperate erau unele femei, unele, doar unele, in vremurile trecute, si o mama la ai carei copii am umblat in casa, fiind cadru medical, a facut si isprava asta; mai bine cutremura-te cand auzi, si spune sa-nu-fie ! Da-mi-te sa pomenesti de asa ceva !
M-am confruntat si cu alta drama, pot sa-i spun linistita asa, si meriti sa ti-o spun, cand o femeie a nascut copil de una singura in casa ei, si l-a tinut nemancat ca sa moara; ei, Domnul m-a ajutat pe mine, care sunt foarte departe de cei care isi arunca copilul la tomberon, deci m-a ajutat Domnul pe mine, sa descopar acel nou nascut tinut ascuns, si sa salvez-l salvez de la moarte.
Si inca ceva, Maria, am trei copii, Doamnul fie laudat, si mi i-am dorit pe toti trei, si ei mi-au daruit ce am avut mai frumos in viata, au fost si sunt viata mea, ca de multe ori imi spun ca nu sunt vrednica de Domnul Iisus Hristos, daca nu pot sa renunt la ei, ca ei au renuntat la mine, caci au plecat pe drumurile lor.
Cantareste cuvintele de zece ori pana le scrii sau spui !
Doamne ajuta !
Elena
martie 25, 2010 @ 3:16 pm
pentru Maria :
O, OM!…
O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la altii dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i îndrume!
Ce grija trebuie sa pui
în viata ta, în toata,
caci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… si-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odata.
Ai spus o vorba – vorba ta,
mergând din gura-n gura,
va veseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind samânta pusa-n ea
de dragoste sau ura.
Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramâne-n urma-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocara sau spre slava.
Spui o cântare – viersul tau
ramâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rau,
spre curatie sau desfrau,
lasând în inimi rodul sau
de har sau de rusine!
Arati o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea buna sau e rea,
va prabusi sau va ’nalta,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.
Traiesti o viata – viata ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita,
cum ti-o traiesti, vei câstiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…
O, om!… ce mari raspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi, mereu spre rai
sau iad o sa-i îndrume.
O, nu uita!… fii credincios,
cu grija si cu teama!
Sa lasi în urma luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama!…
(Traian Dorz)
Maria
martie 25, 2010 @ 3:57 pm
Elena
am starnit un sufletul tau un val de durere, se pare.
ti-am scris cu gandul la „mamele” care vin acasa si se aseaza in fata televizorului la telenovele, lasandu-si copii in grija nimanui, la „mamele” care isi „intarca copiii pentru ca le produce durere cand sug la sanul ei”.
faptul ca ai deja trei copii mari, plecati la casele lor si faptul ca spui :”din secunda aia l-ai si intarcat” cu referire la ce spune mamaica, ma mira. nu e dovada de maturitate in gandire. atata tot. de aceea am si intrebat cati ani ai.
Articolul este deosebit si ma bucur ca exista mamici care gandesc astfel.
Elena
martie 25, 2010 @ 4:27 pm
Maria,
daca fetita mea m-a muscat pana mi-a curs sange, crezi ca era de 2-3 luni? nu, era de 10 luni, avea deja dinti ! Tu i-ai mai da sa suga la copilul care te musca astfel? nu cred; si in afara de asta ablactarea este recomanmdata la 9 luni, dupa aceasta varsta continutul laptelui matern nu mai are ce sa-i ofere mare lucru copilului; Doamne iarta-ma ca ma indreptatesc, si pe tine Maria sa te ierte Domnul ca m-ai ispitit !
Sunt matura si maturizata in gandire si in toate, stai linistita !
Si ca sa-ti dovedesc cat de maturizata sunt, o sa-ti spun ca am ajuns sa constat pe pielea mea, ca pe nimeni, si punctez: pe NIMENI, din aceasta lume nu te mai poti baza, si nimanui nu mai poti sa-i spui durerile tale, ca sa nu fii judecat apoi; deci toate trebuie sa le dai numai lui Dumnezeu, si dureri si bucurii !
Domnul sa te ajute, si nu te mai fa ispita, draga, pentru nimeni; dar la varsta ta, e greu sa faci jertfa de dreptate, daca nu imposibil, asa ca indiferent cu ce vei continua, acesta a fost ultimul meu cuvant pentru tine.
Maria
martie 25, 2010 @ 4:59 pm
Elena, imi cer iertare, departe de mine dorinta de a judeca.
Ma mir si eu de ce am starnit.
Cred ca te-ar ajuta mult sa citesti cateva marturii de aici:
http://sfintiiarhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde
„Sparge tăcerea” -un loc unde dureri tăcute şi vechi se strigă în cuvinte.
http://sfintiiarhangheli.ro/node/1158
LUAŢI AMINTE LA MINTEA COPIILOR
http://sfintiiarhangheli.ro/node/1102
Lucia
martie 25, 2010 @ 7:45 pm
Dragă Elena,
te înţeleg că îţi pare rău că ai fost nevoită să te îndreptăţeşti, dar mărturia ta dovedeşte – odată în plus – faptul că în viaţă se pot face sacrificii mult mai mari fără prea mult tam-tam, ba din contră…
PS – apreciez acest articol deosebit prin stilul şi energia degajată, şi – mai ales – pentru impulsul de a ne feri să rămânem căldicei!
degetica
martie 26, 2010 @ 7:51 am
poate ca totusi ar fi trebuit sa ma intrebe si pe mine careva daca vreau sa-mi fie preluat articolul?
🙂
Nu , nu sunt suparata,nici macar enervata 🙂 dar sunt o persoana cam posesiva cu ceea ce face.
Post usor tuturor.
PS. Elena, ma refeream la inceputul alaptarii, cand orice-ai face, tot te doare. Si e im portant sa nu renunti, in ciuda durerii. Pentru ca durerea fizica trece.
Ultimele studii in domeniu releva faptul ca laptele matern nu isi pierde din proprietati nici cand are copilul 5 ani.
Singura problema este ca nu ii mai acoprera nesearul de hrana zilnica, de aceea trebuie dupa 6, 7 luni sa inceapa sa mai manance si altceva.
Dar laptele de mama ramane la fel de bun.
admin
martie 26, 2010 @ 8:15 am
Salut Degetica,
Iarta-ma ca nu ti-am cerut acordul la publicarea articolului. Ma gandeam ca daca voi trece sursa nu te vei supara. Sotia mea citea blogul tau si i s-a parut foarte frumos articolul si mi l-a aratat si mie. Am fost foarte incantat si pe moment mi-a venit ideea si l-am si publicat.
degetica
martie 26, 2010 @ 8:50 am
pai nu m-am suparat, am precizat asta, doar pe viitor o mica intrebare inainte.
No problem.
ioanaM
martie 26, 2010 @ 10:51 am
Poate ca ar fi mai bine sa vorbeasca despre rabdare cele care au facut-o: cele care au fost muscate pana la sange si au alaptat in continuare, cele carora le-au plans copiii ore in sir, zile si saptamani la rand din cauza colicilor sau femeile care au fost batute de barbatii lor si nu au divortat, etc, ele stiu cat de cumplit de greu poate fi uneori, tocmai de-asta nu cred ca le judeca pe cele care nu pot sa rabde. Pt. ca si „putinta” asta, daca ar fi asa simpla, am fi toti sfinti.
Ana
martie 26, 2010 @ 12:31 pm
IoanaM si acum mai am in cap maraiturile copiilor:-). Citeam ieri de pe un jurnal cum in timp ce mezina era sub masa cu o inghetata luata pe furis din congelator, cei mari (4-6 ani) ba se bateau, ba sareau pe pat. Eu eram la telefon si nu stiam cum sa le fac semn sa faca liniste. Nici o sansa insa.
Cu toate astea dau Slava Domnului pentru fiecare dintre ei. Doamne ce minune sa fii parinte. Uimitor dar in viata noastra.
Sa calcati pragul asta si sa lasati sa vina pe lume toti pruncii pe care Dumnezeu vii daruieste. La varsta aia de douazeci si ceva de ani, nu prea intelegi asta, insa mai tarziu te bucuri IMENS.
ps: Barbatii aia batausi trebuiesc pusi la punct. Daca avem in preajma astfel de familii care sufera, noi ca crestini trebuie sa ne bagam, cu un ajutor, cu un dar ceva mic pentru copii etc. Nu lasam femeia aia si pe copilasi sa sufere. Anuntam eventual un preot, ii punem pe un pomelnic. Ceva trebuie sa facem
geo
martie 28, 2010 @ 5:00 pm
Doamne ajuta! Multa dreptate exprima articolul! Prea multe griji, griji pe care ni le facem pt ca nu avem credinta, nadejde si dragoste – toate raportate la DUMNEZEU! E normal zic eu sa existe grija, dar nu exagerata! Maica Domnului si Pururea Fecioara Maria e o pilda vie pt mame..dar si pt fecioare; trebuie doar sa analizam modul cum s-a comportat Stapana Cerului si a pamantului.. Doamne aprinde flacara inimii noastre de cerescul dor! amin.
Tony
martie 29, 2010 @ 2:06 am
Era odata un batran, sarac, amarat de greutatile vieti care in fiecare zi avea de parcurs o distanta destul de mare k sa se aprovizioneze cu apa. Dupa atatia ani, satul de carat apa, s-a trantit la pamant istovit de atat chin s-a hotarat sa-si mute coliba mai aproape de apa k sa-si usureze viata. Si cum statea epuizat a auzit in spatele lui o voce care numara si dintr-o data s-a oprit. Cand s-a intors batranul sa vada ce voce se aude in pustiul batut de soare si vant era un inger care ii numara pasi si nota pasi si sudoarea lui pt imparatia lui Dumnezeu. Ingerul auzi gandul lui si a varsat o lacrima se intrista k pierdu-se un suflet. Batranul intelese k suferinta, povara lui de a aduce apa nu a fost in zadar s-a hotarat sa-si mute coliba si mai departe de apa. Astfel batranul isi ducea traiul cu increderea k cu cat indura si se chinuie mai mult si rasplata e pe masura. Deci pt cei care muncesc si sufera nadajduiti k Ingerul Domnului sta si vegheaza si pe cei harnici ii noteaza k raiul ii compenseaza. Doamne ajuta.