Homosexualitatea este o stare în care se află cei care se declară înfrânţi în lupta cu trupul

Dumnezeu a creat o femeie pentru Adam, o femeie care să îi fie de ajutor, o femeie cu care să îşi întemeieze o familie, cu care să procreeze. Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, a creat lui Adam făptura cea mai potrivită pentru el, femeia, căci până să creeze femeia, crease toate animalele pământului „dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (Fac. 2, 20). Atotştiinţa lui Dumnezeu, din care a rezultat decizia de a crea lui Adam ca ajutor o femeie şi nu un alt bărbat, este „cunoaşterea desăvârşită a tot ce a existat, există şi va exista şi a tot ce ar putea exista. Cunoaşterea lui Dumnezeu este totală în ce priveşte cuprinsul ei , fiindcă nu se poate cugeta nimic care să depăşească sfera cunoaşterii dumnezeieşti”¹.

Femeia a fost creată de Dumnezeu ca ajutor pentru bărbat şi ca partener în vederea perpetuării speciei umane „în actul creaţiei, Dumnezeu nu a făcut doi bărbaţi sau două femei. Eva, evident, este creată tocmai pentru a fi tovarăşa, soţia lui Adam”². În cazurile în care un bărbat sau o femeie îşi aleg parteneri de viaţă persoane de acelaşi sex, putem vorbi despre homosexualitatea, ce „reprezintă o boală şi o dereglare specifică omului, deşi susţinătorii ei caută diferite argumente la diverse animale, indicând unele gesturi care, pentru un om raţional, nu pot fi decât lipsite de orice relevanţă” ³.

Homosexualitatea nu este un fenomen nou, specific lumii moderne contemporane, ci a existat din cele mai vechi timpuri. În timpul vieţii Patriarhului Avraam, este relatat episodul pieirii Sodomei şi Gomorei de către Dumnezeu, ca pedeapsă pentru modul de viaţă deviant în care se aflau locuitorii acestor oraşe „atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia” (Fac. 19, 24-25). Distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora, de către Dumnezeu, în care se consumau acte homosexuale şi desfrânate în general, la care a fost martor Avraam, care „căutând spre Sodoma şi Gomora şi spre toate împrejurimile lor, a văzut ridicându-se de la pământ fumegare, ca fumul dintr-un cuptor ” (Fac. 19, 28), a rămas ca îndemn, pentru toate generaţiile viitoare, de a se feri de acest păcat „cumplit şi greu” (Fac. 18, 20).

Oraşul Sodomei a devenit pildă de îndreptare, căci prin multa fărădelege şi-au agonisit mustrarea cea dreaptă şi plină de milostivire a lui Dumnezeu căci „îi pedepseşte ca să-i scape de vină”⁴ . Dar ce vină aveau locuitori Sodomei şi Gomorei? „Zis-a deci Domnul: «Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu»” (Fac. 18, 20), „Uită-te cât de mari erau păcatele! […] pe lângă nelegiurea aceea nespusă şi lipsită de orice iertare, mai erau printre locuitorii acelei cetăţi şi multe alte nedreptăţi”⁵. Toate nedreptăţile le-a spălat Dumnezeu din Sodoma şi Gomora cu foc din cer după cum spune referatul biblic: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul. Şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia” (Fac. 19, 24-25). Prin această mustrare adusă locuitorilor Sodomei şi Gomorei, Dumnezeu, pe lângă faptul că, a oprit înaitarea acelora în păcate şi le-a dat canon în viaţa pământească, s-a folosit de acest eveniment ca să sfătuiască generaţiile viitoare să nu facă precum au făcut ei, deci Dumnezeu a dat „tuturor celor de mai târziu învăţătură veşnică”⁶.

„Mustrarea se mai numeşte şi sfătuire”⁷ după cuvintele Sf. Clement Alexandrinul de aceea Dumnezeu sfătuieşte şi prin mustrare fie ea şi mai drastică, însă măsura drasticităţii cu care mustră Dumnezeu nu poate fi interpretată just cu mintea omenească, tot din iubire ceartă în diverse forme pe cei neascultători ca să-i aducă înapoi „«Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte»” (Evr. 12, 5-6).

Pedepsirea, întru iubire, a Sodomei şi Gomorei, de către Dumnezeu, nu a rămas doar o istorisire într-o carte, cu toate că referatul biblic nu este o carte oarecare, ci a rămas evidentă până în zilele noastre „Dumnezeu a ars şi pântecele pământului şi l-a lăsat amintire neştearsă generaţiilor de mai târziu, ca să nu mai facă astfel de fapte, ca să nu primească şi ei aceeaşi pedeapsă. Cine vrea, poate să se ducă în locurile acelea ca să vadă, ca să spun aşa, că pământul strigă şi arată urmele pedepsei; să vadă că mânia lui Dumnezeu a fost aşa de vădită încât ţi se pare că pedeapsa a avut loc ieri sau alaltăieri”⁸. Sf Ioan Gură de Aur dă sfat de luare aminte la cele întâmplate în cele două mari cetăţi ca luând pildă să ne îndreptăm spre scaunul de spovedanie „de aceea, vă rog, să ne înţelepţim din pedeapsa primită de alţii”⁹.

În zilele noastre „preferinţele sexuale au început să facă parte din portretul social al unui individ, ca şi naţionalitatea, religia sau apartenenţa politică”¹⁰. În lumea modernă, homosexualitatea este văzută doar ca o exprimare normală şi constituţională a tendinţelor sexuale ale unui individ. Din cauza faptului că persoanele ce suferă de această deviaţie de comportament sunt în număr foarte mare, atât la nivel mondial, european cât şi naţional, „se prezintă ca grup social: îşi cer drepturi şi îşi promovează concepţiile prin activităţile pe care le întreprind şi cărora le dau caracter social, cultural sau politic, fie că sunt publicaţii tipărite, marşuri de stradă sau concerte” ¹¹. Numărul persoanelor homosexuale este mare şi „în creştere, afectând grav familia şi societatea civilă. Homosexualii nu mai acceptă doar să fie toleraţi, ci pretind să fie recunoscuţi cu drepturi depline pe plan legislativ”¹². Aceste persoane sunt considerate doar minorităţi sexuale, căci raportat la numărul de locuitori la nivel naţional, ei rămân doar o grupare minoritară. Referitor la acţiunile de manifestare şi emancipare a minorităţilor sexuale, cetăţenii reacţionează diferit de la stat la stat, unii susţinându-le, iar alţii fiind împotriva lor.

Cei care s-au dedat la acest păcat, îşi folosesc trupul, pentru a obţine plăcere, ca pe un obiect personal, ca pe o ustensilă pe care au câştigat-o, au moşteni-o sau au cumpărat-o, însă realitatea este cu totul alta. Trupul uman nu trebuie văzut ca proprietate, căci Sfântul Apostol Pavel, sub inspiraţia Sfântului Duh, afirmă: „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri” (I Cor. 6, 19). Trupul trebuie văzut ca un bun, dăruit de Dumnezeu omului spre a se manifesta în lumea materială, în vederea dobândirii virtuţilor şi a mântuirii.

Cauzele din care unii oameni, sub ispita diavolului, cad în acest păcat, sunt diverse şi nu există un şablon după care să se poată depista sursa ce a provocat această anomalie. Medicina susţine că homosexualitatea este o boală „termenul de «homosexualitate» a fost introdus în domeniul medical în secolul al XI-lea cu o evidentă conotaţie clinică”¹⁷. Într-adevăr homosexualitatea este o boală, dar nu o boală trupească, ci sufletească, este o patimă ce încătuşează mintea în robia plăcerii. A spune că homosexualitatea este o boală psihică este greşit, într-adevăr homosexualitatea poate crea mediu pentru îmbolnăvirea psihică, însă ea rămâne o boală sufletească ce poate fi vindecată de doctorul sufletesc, în persoana duhovnicului, prin Sfânta Taină a Spovedaniei.

În cazurile în care cel împătimtimit suferă de dereglări psihice, căci „există, desigur, şi bolnavi homosexuali dintre debilii mintali […]”¹⁸, este recomandat ca duhovnicul să-şi îndrume fiul duhovnicesc spre o persoană calificată în depistarea şi tratarea bolilor psihice, însă în cazurile în care cel împătimit este trimis la psihiatru fără să prezinte simptomele unei boli psihice, „preotul sporeşte drama acelui tânăr, aruncându-l nu doar în braţele necruţătoare ale deznădejdii, ci şi în braţele unor oameni total inapţi în faţa unei chestiuni duhovniceşti atît de delicate”¹⁹.

Ca şi celelalte patimi, homosexualitatea este o manifesatare a dorinţei de depăşire a condiţiei umane. Cei împătimiţi consideră că, prin plăcerea obţinută din consumarea actului homosexual, ajung la o împlinire absolută „cei mai mulţi homosexuali cred că sînt oamenii care caută să-şi depăşească limitele, care nu sînt de acord cu realitatea în care trăiesc. Plictisiţi de relaţiile sexuale fireşti, aceşti oameni intuiesc că firea noastră trebuie să aibă o spărtură în afară, dar ei nu au avut descoperirea Dumnezeirii, ei nu ştiu că adevărata depăşire a firii se împlineşte nu prin simpla evadare din normalitate, ci prin îmbrăţişarea unor realităţi mai măreţe decît noi înşine, eliberatoare, veşnice”²⁰.

În nemărginita Sa iubire de oameni, Dumnezeu se adresează oamenilor care umblă în păcate cu cuvintele: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele!” (Iez. 33, 11). Din aceste cuvinte reiese că Dumnezeu iubeşte pocăinţa oamenilor şi primeşte pe toţi păcătoşii care cu adevărat vor să se dezbrace de omul cel vechi. Homosexualii trebuie priviţi ca nişte oi pierdute din „staulul” Bisericii, după care Hristos a plecat să îi găsească şi să îi întoarcă acolo unde este locul lor cu adevărat, în Biserică. De aceea, creştinii nu trebuie să urască homosexualii, ci păcatul în sine, căci din îndemnul diavolului au ajuns bolnavi sufleteşte, „înţelegerea pe care o arătăm acestor oameni poate fi, într-adevăr, şi o compasiune ca pentru bolnavi, totuşi nu ca pentru nişte bolnavi incurabili”²¹.

Reabilitarea homosexualilor, din punct de vedere medical şi duhovnicesc, este la fel de posibilă ca însănătoşirea tuturor celor care se tratează de boli curabile. Prin compasiunea şi iubirea creştinească arătată homosexualilor, nu se încurajează sau se aprobă faptele lor, ci se îndeplineşte porunca iubirii aproapelui căzut între tâlharii diavoli. Ca mădulare ale Bisericii, creştinii trebuie să considere păcătoşii ca pe unii ce rătăcesc pe căi lăturalnice de la Calea Hristos şi să le arate îngăduinţă, căci „pînă în ultima clipă, orice păcătos este un potenţial sfânt, asta trebuie să înţelegem din cazul tîlharului de pe cruce”²².

Toleranţa faţă de homosexuali nu înseamnă a accepta manifestările şi marşurile lor de emancipare, ci prin toleranţă se înţelege o acceptare la nivel personal prin care se arată iubirea de aproape, după modelul iubirii de oameni a Mântuitorului, care stătea la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (Mt. 9, 9-17). Mântuirea este accesibilă oricărui păcătos care se pocăieşte, „este un păcat împotriva iubirii lui Dumnezeu să credem că cineva nu se mîntuieşte, că nu mai are şansă la mântuire”²³. Pocăinţa păcătoşilor este plăcută în faţa lui Dumnezeu „Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Lc. 15, 7).

Homosexualitatea este o stare în care se află cei care se declară înfrânţi în lupta cu trupul şi cei care nici nu au făcut vreodată un efort să biruiască pornirile pătimaşe ale trupului. Moartea sufletească provocată de împătimire este o consecinţă a trăirii după poftele trupeşti, „căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8, 12-13). Moartea duhovnicească este cauzată de îndepărtarea de bună voie de Dumnezeu prin încălcarea poruncilor, iar persistarea în starea de păcătoşenie, atrage moartea „pentru că plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Cei ce trăiesc în păcate grele însă, nu au parte de o moarte paşnică, după cum spune psalmistul: „Moartea păcătoşilor este cumplită” (Ps. 33, 20). Odată cu moartea trupească, sufletul ajunge la judecata particulară, unde este răsplătit în funcţie de faptele săvârşite în viaţa pământească.

După cum întru dragoste, smerenie şi blândeţe a chemat la pocăinţă pe cei ce umblau în fărădelegi şi a iertat păcatele săvârşite de aceştia, tot aşa şi acum, Domnul nostru Iisus Hristos, cu acelaşi tact cheamă pe fiii Săi acasă prin glasul conştiinţei „iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Cina despre care vorbeşte Iisus Hristos nu este una oarecare, nu este o cină modestă ci este o cină împărătească deoarece El este Împăratul slavei „Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 10). Hristos făgăduieşte, celor ce î-L acceptă şi î-L urmează ca pe un Tată şi ca pe un Împărat biruind răul, nu doar o cină împărătească ci mai mult de atât „îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui” (Apoc. 3, 21).

Florian Popa

1. Vasile Citirigă, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi simbolice, p. 127.
2. Leontin Popescu, Bioetică şi perspectivă creştină, p. 109.
3. Ibidem, p. 105.
4. Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, capitolul X, în PSB, vol. 4, trad., introd., note şi indici de D. Fecioru, Bucureşti, Edit. IBMBOR, 1982, pp. 217-221, aici, p. 219.
5. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere II, Omilia a XLII-a, pp. 92-104, aici p. 96.
6. Ibidem, p. 100.
7. Sf. Clement Alexandrinul, Pedagogul, p. 221.
8. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere II, p. 100.
9. Ibidem.
10. Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, p. 92.
11. Ibidem.
12. Leontin Popescu, Bioetică şi perspectivă creştină,p. 106.
13. Ibidem.
14. Ibidem.
15. Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, p. 103.
16. Leontin Popescu, Bioetică şi perspectivă creştină, p. 107
17. Ibidem, p 105
18. Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, p. 98.
19. Ibidem, p. 96.
20. Ibidem, pp. 101-102.
21. Ibidem, p. 111.
22. Ibidem, p. 112.
23. Ibidem.