Homosexualitatea – un refugiu pentru cei neiubiţi de nimeni

Acum ceva timp am văzut la televizor un reportaj pe Kanal D în cadrul emisiunii „Draga mea”. Un prieten m-a sunat să deschid repede televizorul şi să văd pe cineva cunoscut.

Reportajul descria „povestea de dragoste a doi bărbaţi”, exact aşa s-au exprimat cei doi prezentatori. Când i-am văzut la faţă l-am recunscut imediat pe Bogdan, un copil orfan, pe care-l ştiam de la Centrul de Plasament nr.2 din Galaţi. În reportaj nu erau doi bărbaţi ci doi copii, doi adolescenţi orfani, doi oameni tare necăjiţi care n-au cunoscut iubirea părinţilor.

Ce să vă zic… m-a întristat. Pe Bogdan îl cunosc de când avea zece ani, îi ţineam căpuşorul între mâini şi îl drăgăleam… era un copilaş blând şi liniştit. Îl luam aproape duminică de duminică la biserică, şi stătea la Sfânta Liturghie până la sfârşit. Era mai grăsunel, mic de statură, cu faţa curată şi cu pielea catifelată, şi mi-era drag, mă jucam cu el. Din câţi copii am cunoscut acolo la Centrul de Plasament, el e printre puţinii pe care-l mai ţin minte… şi asta pentru că mi-a rămăs în suflet chipul lui…

Azi când l-am văzut la televizor am simţit aşa o părere de rău, ca şi cum mi-aş fi văzut copilul la vârsta maturităţii într-o stare jalnică.

Bogdan are acum 20 de ani, locuieşte în Bucureşti. A făcut şi câţiva ani de închisoare. Acum e liber. E vopsit blond în cap, a slăbit mult… are aceleaşi probleme la ochi pe care le avea de mic… parca s-a mai vindecat puţin.

În interviu prezentatorul l-a întrebat ce părere au părinţii lui despre faptul că el este homosexual. El a minţit povestind cu amănunte cum a reuşit să-i zică adevărul mamei, „care a fost foarte surprinsă” şi tătălui „care l-a înţeles mai uşor”. Bogdan a fost şi este orfan… un copil neiubit de nimeni, ca mai toţi cei din orfelinate. Un tânăr care n-a primit educaţie şi nici afecţiune. Un om care s-a dezvoltat aşa cum s-a putut, cu ce a văzut în jur, cu ce i-a pus la dispoziţie societatea. Bogdan nu are părinţi dar nu putea spune asta în faţa camerei de filmat.

Interviul era realizat într-un club de gay din Bucureşti… probabil singurul loc unde aceşti tineri sunt primiţi cu bucurie de cineva. Cu bucurie pentru că nu se feresc să arate că sunt homosexuali pentru că societatea nu le-a oferit nimic… pentru că nu sunt datori nimănui, pentru că fără ruşine noi oamenii i-am eliminat la marginea societăţii.

Aceşti tineri n-au de cine să se ruşineze… sunt foarte deschişi în atitudinea lor, şi asta pentru că noi nu i-am ajutat cu nimic. Părinţii nu i-au ajutat cu nimic,, fraţii, surorile şi toţi ceilalţi.

Bogdan spunea în interviu că-i plac femeile, doar că nu se simte atras din punct de vedere sexual de ele.

Eu aş zice altceva: fetele nu prea se uită la băieţi orfani care n-au niciun ban în buzunar, nicio perspectivă de viaţă, n-au haine frumoase, n-au educaţie… n-au aproape nimic. Și din acest motiv copiii din orfelinate cu greu pot închega prietenii cu tinerii din familii normale.

Totuși motivul definitoriu a fost probabil experiența din penitenciar, acolo unde cu greu scapă cineva neatins de păcatul grav al sodomiei. Chiar dacă te opui, ești forțat să faci asta… cei mai slabi sunt violați și ajung astfel victime al unui abuz sexual, în fața căruia gardienii nu intervin, iar cei slabi nu fac plângere de frica bătăilor.

După câțiva ani de a fi abuzat în penitenciar ca adolescent, când ajungi în libertate, păcatul deja s-a înfiripat în ființa ta și de bunăvoie îți continui viața de homosexual.

Eu sunt unul dintre cei care îi judecă și îi vorbește de rău pe homosexuali, dar nu mă gândesc niciodată ce experiențe se află în spatele deciziilor pe care au ajuns să le ia. Nu vreau să-i scuz și să le îndreptățesc păcatul, vreau doar să conștientizăm că acest copil a ajuns homosexual fără voia lui.

Uitându-ne înapoi, putem analiza lucrurile astfel:

• Dacă mama lui care l-a născut ar fi știut că ajunge așa, oare l-ar mai fi părăsit?

• Dacă îngrijitorii din orfelinat ar fi știut că Bogdan va ajunge în penitenciar și va fi abuzat sexual oare n-ar fi încercat să-i acorde mai multă atenție? Oare n-ar fi încercat să-i vorbească mai mult? Să-i explice ce e rău și ce este bine?

• Dacă noi cei din societate ne-am fi îndreptat atenția mai des față de copii din orfelinate, vizitându-i, luându-i acasa la noi pentru câteva ore sau zile, oferindu-le daruri, ducându-i la biserică în duminici și sărbători, oare Bogdan n-ar fi fost astăzi alt om?

Homosexualitatea pentru Bogdan nu este a fost o alegere ci un grosolan abuz.

Bogdan a ajuns așa și din cauza mea… din cauza noastră.

Suntem indiferenți. Ne doar sufletul doar pentru ale noastre. Rar ne gândim și ceilalți.

La judecată e foarte posibil ca Dumnezeu să ne tragă de mânecă și pentru lucrurile bune pe care am fi putut să le facem dar nu le-am făcut.

Homosexualitatea pentru mulți băieți / bărbați este un refugiu în fața indiferenței și urii pe care o arată lumea.

(Claudiu)