În Biserica noastră Hristos este totul

Într-o dimineață citeam din Sfânta Evanghelia după Ioan despre învierea lui Lazăr. Eram la capitolul 11 și vedeam cum Mântuitorul deși a fost anunțat că Lazăr este bolnav, a întârziat intenționat să se ducă să-l vindece, așteptând mai întâi să moară. După două zile a venit împreună cu ucenicii Săi în Betania, în satul unde erau cele două surori, Marta și Maria. Aici, cum a văzut că vine Iisus, Marta a ieșit în îmtâmpinarea Lui și a zis:

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n’ar fi murit. Dar eu ştiu încă de pe acum că orice vei cere Tu de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da“ (Ioan 11, 21-22).

Mântuitorul îi răspunde:

„Fratele tău va învia“ (Ioan 11, 23).

Marta zice iarăși:

„Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de apoi“ (Ioan 11, 24)

Acum urmează un răspuns al Mântuitorului care ar fi bulversat pe oricine s-ar fi aflat în locul Martei.

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede întru Mine, în veac nu va muri!” (Ioan 11, 25-26).

Marta credea în existența lui Dumnezeu, credea în învierea morților, într-o judecată finală, credea în existența unei vieți de după moarte, dar cu siguranță nu s-ar fi așteptat la acest răspuns. Știa că Dumnezeu este în cer și nimeni nu-i poate vedea fața, credea în învierea morților dar nu știa probabil cum va fi și ce se va întâmpla… dar să vină un Om și să-i spună direct, fără ocolișuri: „Eu sunt învierea și viața…” era deja prea mult. E ca și cum i-ar fi zis:

„Eu sunt Dumnezeu. Eu sunt cel care înviez morții. Nu mai aștepta ziua de apoi. Nu mai aștepta Împărăția Cerurilor, pentru că Eu sunt viața veșnică. Crede în Mine numai și nu vei muri niciodată.”

Observați cum Domnul Iisus Hristos atrage toată atenția spre El pornind de la credința Martei. E ca și cum ar fi vrut să-i zică: „Eu sunt totul, Marta! Nu mai este nevoie să nădăjduiești în nimic, nu mai este nevoie să crezi că Dumnezeu există, să crezi că veți învia din morți, să crezi că veți trăi în împărăția cerurilor… Gata. Nu mai este nevoie să crezi, pentru că s-a împlinit tot ceea ce credeai, în fața ta!”.

E foarte interesant cum Domnul transformă o credință oarecum abstractă a Martei în Dumnezeu, într-o comuniune reală de la persoană la persoană.

E ca și cum o fată ar tot visa la Făt-Frumos cu care ar vrea să se căsătorească și să trăiască până la adânci bătrâneți, și să locuiască într-un castel frumos, și să fie fericită, iar peste câteva secunde un băiat din anturajul ei ar veni la ea și i-ar spune: „Eu sunt Făt-Frumos pe care-l cauți, eu sunt fericirea ta, eu sunt totul”. E un șoc, pentru că deodată toate visele și imaginile pe care fata și le-a creat în cap iau acum o formă reală, diferită de ceea ce-și imagina ea, băiatul arătând mult mai uman, total diferit decât în basme…

La fel și în cazul Martei… A fost un șoc să vezi în fața ta un Om care spune despre Sine că este Dumnezeu, că este Învierea și Viața și că de crezi în El nu vei muri niciodată. Probabil, dacă s-ar fi gândit vreodată la o întâlnire cu Dumnezeu, Marta și-ar fi imaginat-o cu totul altfel: o lumină din cer, cu o voce care să-i vorbească, ea îngenunchind și nesuportând lumina… și alte detalii asemănătoare arătărilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament.

Mai este un episod la fel de interesant, care se desfășoară pe aceeași linie: a transferului de la un concept abstract la relația persoană-persoană.

În capitolul 14 al Evangheliei după Ioan ni se relatează o discuție a Mântuitorului cu apostolii Săi:

„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi. În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, oare v’aş fi spus Eu vouă că Mă duc să vă pregătesc loc? Şi de vreme ce Mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu, şi calea.” (Ioan 14, 1-4).

Iar Toma îl întreabă mirat:

„Doamne, nu ştim unde Te duci; iar calea, cum o putem şti?“ (Ioan 14, 5)

 Răspunsul pe care îl dă Mântuitorul este la fel de suprinzător ca în dialogul cu Marta:

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.Dacă M’aţi fi cunoscut pe Mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut; dar de acum Îl cunoaşteţi, şi L-aţi şi văzut“. (Ioan 14, 6-7)

Toma s-ar fi așteptat probabil să-i spune un loc exact unde se va duce: în ceruri, într-o altă lume, la Roma, la alte popoare vecine, etc.. Deasemenea s-ar fi așteptat să primească o explicație în legătură cu calea (drumul) pe care o va lua Mântuitorul, sau dacă înțelegem expresia la figurat, s-ar fi așteptat să-i explice o modalitate (o cale) prin care să ajungă la destinația de care vorbea Hristos (cu vaporul, cu trăsura, pe jos, etc.).

E foarte interesant cum Mântuitorul vorbește despre un drum / o cale („Mă duc să vă pregătesc loc” și “iarăși voi veni”) și despre o destinație („Voi ştiţi şi unde Mă duc Eu”) iar când este întrebat care este acel drum și care este acea destinație, El se arată pe Sine ca fiind și calea către destinație dar și destinația însăși.

Toma, auzind că Mântuitorul vorbește de Tatăl întreabă iarăși:

„Doamne, arată-ni-L nouă pe Tatăl şi ne e de-ajuns.“ (Ioan 14, 8)

Și pentru ca surprinderea lui Toma să fie și mai mare, Iisus răspunde:

„De atâta vreme sunt cu voi, Filipe, şi nu M’ai cunoscut? Cel ce M’a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum de zici tu: Arată-ni-L nouă pe Tatăl!? Nu crezi că Eu sunt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 9-10)

Observați cum Domnul arată că El este Calea către Tatăl, și tot El este deoființă cu Tatăl, adică prin El grăiește chiar însuși Tatăl către apostoli.

Acum aș vrea să tragem câteva concluzii în legătură cu cele două dialoguri pe care le-a avut Domnul cu Marta și Toma.

Noi vorbim adesea despre fericire, despre bine, despre sănătate, despre adevăr, vorbim de liniște, de pace, de vremuri bune, vorbim de noroc în viață, vorbim de credință, de nădejde, de viață duhovnicească, de bucurii duhovnicești, de Harul lui Dumnezeu… dar adesea le înțelegem pe toate acestea în mod abstract, adică impersonal, ca niște stări care vin peste noi aleatoriu sau în anumite condiții, ca și cum un nor s-ar pogorî din cer peste noi și ne-ar aduce „fericire” și „tot binele din lume”.

Ori acest mod de a vedea lucrurile este greșit, este mincinos, fără un temei în Adevăr.

Părintele Stăniloae a spus în lucrările sale teologice, rezumând Tradiția Bisericii Ortodoxe de două mii de ani, că în lumea aceasta totul este personal, totul este relație de la persoană la persoană. Toate obiectele din jur, toate stările, toate fenonemele care le vedem, tot Universul, totul… există ca un efect al dăruirii unei persoane către altă persoană (de la Dumnezeu către om sau de la om către om).

Răspunsurile suprinzătoare pe care le-a dat Mântuitorul Martei și lui Toma au ca baza tocmai acest motiv: să explice tuturor că El, Iisus Hristos, ca Fiul al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevărat, mereu în comuniune cu Tatăl și cu Duhul, este Totul.

Dumnezeu este Totul în Toate și nimeni în nimic.. zice părintele Cleopa.

Hristos este pentru noi creștinii totul și orice ne dorim mai bun pentru noi găsim în El.

Nu credința abstractă în Dumnezeu ne va mântui, ci relația personală, reală, zi de zi, între mine și Iisus Hristos. Nu există viață duhovnicească la nivel abstract ci ea este însăși iubirea pe care o simțim în comuniune cu Dumnezeu. Nu există fericire la nivel abstract, ci ea este starea aceea de apropiere a omului de Dumnezeu. Nu există noroc în viață ci există doar ajutorul pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor care i-L cer. Nu există sănătate ca un concept abstract, ci Iisus Hristos este Viața, Viața lumii, fără El eu n-aș avea viață în mine, adică n-aș avea suflet, n-aș putea să mă mișc. El este sănătatea trupului meu. Nu există adevăr ca un concept abstract ci există doar Iisus Hristos – Adevărul ca Persoană, Cel pentru care au fost făcute toate și în Care au fost făcute toate cele văzute și nevăzute ale lumii, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Nu există pace fără Dătătorul Păcii, fără Iisus Hristos care a zis: „Pacea Mea o dau vouă…” (Ioan 14, 27). Nu există bine așa ca o stare nedefinită, ci binele este împlinirea de către oameni a poruncilor lui Dumnezeu.

Nu există știință ca obiect ce trebuie studiat „for fun” ci știința sunt tainele pe care Dumnezeu le-a ascuns în lume, pentru ca omul descoperindu-le să-L cunoască, la fel cum un soț îi ascunde sub pernă soției sale un mic dar de suflet, pentru ca atunci când îl va găsi, să se apropie și mai mult unul de celălalt.

La fel este și în Biserică. Sfintele Taine nu sunt slujbe care ne dau stări de bine ci sunt un feluri de a intra în comuniune reală cu Dumnezeu, Sfânta Treime. Aghiazma mare nu este o apă cu calități magice, ci este o apă sfințită de intrarea în ea a Lui Dumnezeu Însuși la Iordan. Muzica bizantină nu e doar artă ci este o modalitate prin care omul în mod liber acceptă pe Duhul Sfânt în sufletul lui. Iar Duhul Sfânt este a treia Persoană a Sfintei Treimi, și nicidecum o energie abastractă. Citirea cărților duhovnicești nu ne oferă o „stare de bine” ci este o modalitate prin o care o persoană (un sfânt, un preot, etc) ne descoperă pe Dumnezeu. Dar în această descoperire Dumnezeu este prezent, este acolo, se apropie de noi și Îl simțim. Rugăciunea nu este exercițiu spiritual ci vorbire reală cu Dumnezeu, față către față.

În Biserica Ortodoxă, Iisus Hristos este totul, pentru că este Dumnezeu adevărat, dar nu singur, ci împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dacă nu știți de unde să începeți în relația cu Dumnezeu, începeți mereu vorbind cu Iisus Hristos, și restul decurge de la sine.

Sfântul Apostol Pavel confirmă toate acestea:

„Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.” (Coloseni 1, 16-20).

(Claudiu Balan)