Hristos şi-a luat ca mireasă o desfrânată

Dragostea lui Dumnezeu faţă de om depăşeşte naturalul, obişnuitul, chiar dacă cel ce o primeşte, omul, are o existenţă limitată, pentru că focul iubirii dumnezeieşti arde orice stricăciune şi o face strălucitoare prin puterea harului Duhului Sfânt, pe care este chemat să-l primească. Dragostea lui Dumnezeu, care sfinţeşte şi desăvârşeşte, şi le întăreşte pe cele neputincioase, a fost înfăţişată adesea de Sfinţii Părinţi în mod deosebit. Iată o pagină grăitoare în acest sens:

„Dumnezeu Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. Da, o desfrânată! Despre firea noastră omenească vorbesc. El era înalt, ea, umilă. Înalt însă nu ca statură, ci ca fire. Întru totul curat era, fiinţa Lui, neprihănită, iar firea Lui, fără de stricăciune. Neĭncăput de minte, nevăzut, necuprins cu gândul, totdeauna fiind şi acelaşi fiind, mai presus de îngeri, mai presus de puterile cereşti. Biruitor asupra oricărei cugetări, depăşind orice putere a minţii, fără de putinţă a-L vedea, cu putinţă numai a crede în El. Îl văd îngerii şi se cutremură. Heruvimii se acoperă cu aripile lor, la vederea feţei Lui toate se tem şi se înfricoşează. De Îşi aruncă privirea Sa spre pământ, îl face de se cutremură. De se îndreaptă către mare, marea se face uscat. El face să apară râuri în pustiu…Ce aş putea să mai spun despre El?

Măreţia Lui fără de margini, înţelepciunea Lui ce nu poate fi prinsă în numere, judecăţile Lui de nepãtruns şi căile Lui de necercetat? El, atât de mare şi preaînalt, Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată. De ce? Pentru ca să o schimbe din desfrânată în fecioară. Pentru a deveni mirele ei. Şi ce face pentru aceasta? Nu trimite la ea vreuna din slugile Sale, nu trimite vreun înger sau arhanghel. Nici heruvimi şi nici serafimi nu trimite. Ci vine El Însuşi. Ei, Care o iubea atât de mult.

Şi-a dorit pentru Sine o desfrânată? Şi ce face? Pentru că aceasta nu putea să urce la cele de sus, a coborât El la cele de jos. A venit în cortul ei. A aflat-o ameţită ca de băutură. Şi cum a venit? Fără să-Şi dea pe faţă dumnezeirea Sa, ci S-a făcut întru totul asemenea ei, pentru ca nu cumva, vãzãndu-L, să se înfricoşeze şi să fugă, să o piardă. A aflat-o plină de răni, sălbăticită, stãpânită de demoni. Şi ce face? O ia cu Sine şi o face soţia Sa. Şi ce-i dăruieşte? Un inel! Ce inel? Duhul cel Sfânt.

Apoi îi spune:

– Nu te-am sădit oare în Rai?

– Da, îi răspunde.

– Şi cum ai căzut de acolo?

– A venit diavolul şi m-a luat din Rai.

– Ai fost sădită în Rai şi te-a scos afară! lată, te voi sãdi acum înlăuntrul Meu. Nu va îndrăzni să se apropie de Mine. Păstorul te va păzi şi lupul nu va mai veni.
– Dar sunt atât de păcătoasă şi plină de necurăţie ! a zis.
– Nu te nelinişti, sunt doctor.

Fii dar cu multă luare-aminte! Priveşte ce face! A venit sã o ia pe desfrânatã aşa cum era ea, afundată în necurăţenie. Ca să înţelegi cât de mare era dragostea mirelui! căci aşa este Cel Ce iubeşte, nu cere socoteală pentru nimic, ci iartă toate păcatele şi greşelile.

Fiică a demonilor era deci mai înainte, fiică a pământului, nevrednică şi pentru pământ. Acum devine fiică a Împăratului. Şi aceasta pentru că aşa a hotărât Cel ce o iubea atât de mult. Pentru că cel ce iubeşte nu se interesează de purtarea celuilalt. Cel ce iubeşte nu vede lipsa de frumuseţe. De aceea se numeşte dragoste, pentru că adeseori iubeşte şi ceea ce este urât- Aşa a făcut Hristos. A văzut o urâciune, S-a umplut de dragoste pentru ea şi a înnoit-o, a făcut din ea o fiinţă nouă.

A luat-o la Sine ca pe o soţie, o iubeşte ca pe o fiică, o îngrijeşte ca pe o slujnică şi îi poartă de grijă ca unei fecioare. Ca mire a luat-o de soţie a Sa. Aducându-Se pe Sine jertfã de curăţíe, îi iartă totul. Ca un mire păstrează frumuseţea ei Şi ca un soţ bun Se îngrijeşte să nu îi lipsească nimic.

(Sf. Ioan Gură de Aur, Selecţie de texte din P.G. 52, col. 52. 404-A-411B, trad.rom. Pr. prof. dr. Constantin Coman)

PS: În icoană este Mântuitorul Hristos prezent împreună cu Maica Domnului şi apostolii la nunta din Cana Galileii. Prezenţa Sa aici este considerată de Sfinţii Părinţi începutul restaurării firii umane, binecuvântând unirea dintre bărbat şi femeie şi naşterea viitorilor prunci. Binecuvântarea această faţă de cea din Vechiul Testament, are ca şi perspectivă unirea celor doi miri în trupul tainic al lui Hristos, Biserica, şi viaţă lor în strânsă relaţie cu Sfânta Treime.