Unirea Bucovinei cu Regatul României. Iancu Flondor, unul dintre ctitorii României Mari

La 28 noiembrie 1918 a avut loc proclamarea unirii Bucovinei cu România. Bucovina a fost a doua provincie care s-a unit cu patria-mamă, după unirea Basarabiei, la 27 martie, ulterior având loc unirea Transilvaniei, la 1 Decembrie 1918. În fruntea mişcării pentru eliberare naţională a românilor din Bucovina s-a aflat Iancu Flondor, care a militat pentru drepturile bucovinenilor şi păstrarea identităţii românilor din această provincie, asumându-şi deplin lupta lor pentru unirea cu patria-mamă. După izbucnirea Primului Război Mondial, deși era amenințat cu represalii din partea autorităților austriece (după ce acestea îl acuzaseră anterior de înaltă trădare), Flondor a refuzat să se refugieze în România. „Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. Nu pot face ce ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gândesc și la alții și la viitor”, sunt cuvintele sale, consemnate în N. Tcaciuc-Albu, „O amintire despre Iancu Flondor”, în Iancu Flondor. Eroul Bucovinei.

La 22 octombrie 1918 apărea la Cernăuți primul număr al ziarului Glasul Bucovinei, printre cei care l-au fondat fiind Sextil Pușcariu și Alexe Procopovici. În editorialul „Ce vrem” se afirma: „Vrem să rămânem Români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești.”

Din inițiativa lui Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, s-a organizat la Cernăuţi, pe 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă, care hotărăşte „unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. S-a creat şi un Consiliu Naţional, compus din 50 de membri, cu reprezentanți din toate județele Bucovinei, instituindu-se şi un guvern provizoriu alcătuit din 14 secretari de stat, condus de Iancu Flondor, iar noul guvern cere ajutorul Armatei române. După adunarea Constituantei Bucovinei, membrii Consiliului Național au fost urmăriți de jandarmeria austriacă și s-a încercat chiar arestarea lor, fiind declarați „trădători de țară.”

La 28 noiembrie 1918, în Sala de marmură a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei, prezidat de Iancu Flondor, a hotărât unirea cu Regatul României. Iată cuvântul de deschidere pe care l-a rostit preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan: „Întruniţi astăzi în acest măreţ locaş, care este şi trebuie să rămână simbolul unirii în credinţa în Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste pe reprezentanţii vitezei armate române, care la ordinul M.S. Regelui Ferdinand I ne-a întins mâna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă (…), pe reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi neclintit România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvântarea dumnezeiască asupra hotărârilor ce veţi lua.”

Apoi, Iancu Flondor, şeful guvernului român din Bucovina, a dat citire Declaraţiei de Unire, care preciza că „de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări (…) au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat opresiunile unei ocârmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774, prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgice; că 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici, pe toate câmpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să formeze un singur stat unitar (…), hotărâm unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României.” De asemenea, istoricul Ion Nistor – o altă personalitate bucovineană dedicată cauzei naţionale, viitor ministru al Bucovinei şi rector al Universităţii din Cernăuţi (şi care a suferit în regimul comunist, fiind închis la Sighet) – a prezentat o amplă expunere a motivelor istorice ale declaraţiei de unire.

Potrivit scriitorului Dumitru Covalciuc, „fără prezenţa lui Iancu Flondor, Unirea ar fi întârziat foarte mult sau poate nici nu ar fi avut loc. A fost o persoană foarte intransigentă. E socotit unul dintre ctitorii României Mari.”

În Anul Centenarului, merită să amintim aceste frumoase cuvinte ale poetului bucovinean Vasile Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie” (Cuvântul Românesc, nov. 1992).

Cum am menţionat, o altă mare personalitate din Bucovina, luptător pentru cauza Marii Uniri, a fost şi istoricul Ion Nistor, profesor universitar, doctor în filozofie şi litere, ministru, senator. A participat la Unirea Bucovinei cu Regatul României, iar în regimul comunist a fost – ca mulţi alţi mari români dăruiţi neamului lor – condamnat la închisoare (Sighet). În Ion I. Nistor, Date autobiografice. Amintiri din închisoare (1957), descrie starea sa din ultimii ani de viaţă: „Aștern pe hârtie aceste rânduri sub stăpânirea unor duioase amintiri. Am rămas singur în viață din generația Unirii, care s-a bucurat de roadele străduințelor ei pentru înfăptuirea Unirii Naționale. Au murit Ionel și Vintilă Brătianu, au dispărut din viață Iuliu Maniu, Alexandru Vaida și Ion Inculeț, au trecut în cele eterne Nicolae Iorga și Octavian Goga. Veșnic îmi stă înaintea ochilor apoteoza Regelui Ferdinand și a Reginei Măria, împlinitorii visului de aur al neamului nostru. Am rămas singur în viață, sortit să înfrunt prăbușirea măreței opere naționale, stropită cu sângele eroilor de la Mărășești!”

Iată cum îl caracteriza Nicolae Iorga pe istoricul Ion Nistor: „În nenumărate studii, care au atins toate domeniile vieții românilor de acolo, ai lămurit atâtea puncte confuze și ai adus o informație cu totul nouă și de cel mai mare folos, dând astfel bazelor istoriei Bucovinei românești o lărgime, necunoscută până atunci.” „Ai fost unul dintre rarii cărturari români care au scos din studiile lor altceva decât arme pentru a înlătura pe alții și a se impune ei singuri. Nu te-ai lăsat terorizat de nimeni, și nici n-ai vrut să terorizezi pe cineva.” „Fără îndoială că Ion Nistor este un istoric de mare valoare, care scrie într-o limbă frumoasă și are o informație abundentă, așa că în cultura românească o să rămână”. Iar istoricul ieșean Ion Toderașcu spune despre Ion Nistor că a fost „profesorul și istoricul care a stat întreaga lui viață în slujba istoriei și a cauzei naționale, s-a identificat nu numai cu destinul dramatic al provinciei sale: Bucovina istorică, ci al tuturor românilor, fiind istoricul tuturor românilor, din Galiția în Tessalia și de la Nistru până la Tisa.”

Autor: Irina Monica Bazon
Sursa: Concurs: Fapte ale demnităţii româneşti/ 10 fapte ale demnităţii româneşti pe front şi legate de înfăptuirea Marii Uniri