Iată Mirele vine, tăcere inima, ca să auzi paşii şi şoaptele Împăratului…
Iată Mirele vine, tăcere inima, ca să auzi paşii şi şoaptele Împăratului…
Dar vai… Împăratul din Icoana în loc de cunună plină de slava are o cunună plină cu spini, în loc de frumuseţe, afirm cu Isaia, că „nici chip nici frumuseţe nu avea” din pricina batjocurii suferite: bătăi, scuipări, pălmuiri… şi vai!!! De mâna mea sunt făcute şi croite pe Chipul Lui cel Sfânt!!!!
Ochii i-au rămas senini şi blajini, dar înecaţi în sângele păcatelor mele… ochii îi sunt aplecaţi înspre pământ, şi îi picura lacrimi şi sânge, mă cutremur uitându-mă, şi mă întreb cum de pot să existe oameni ca aceia care L-au răstignit!! Dar îmi dau seama, că sunt tâlharul cel nepocăit care îi vorbeşte, sunt arhiereul care îl condamna, sunt Iuda care îl vinde, sunt soldatul care îl dezbrăca şi îi rosteşte ocărî, sunt fiecare evreu care l-a împresurat cu vorbe, blasfemii.
Cum? Eu am făcut toate astea?? Cum? În ochii lui senini mă văd… făcând acestea, căci în ciuda absenţei mele de la acele evenimente din trecut, sunt atât de prezent astăzi în indiferentismul meu faţă de cei ce suferă, în povara aproapelui pe care refuz a o purta, în lipsa mea de iubire faţă de orfani, faţă de oamenii străzii, în lipsa mea de ajutor pentru cei infirmi şi suferinzi… În toate acestea eu rup Cămaşa Mirelui Hristos, iar la denie aud că nu pot intra în Cămara Lui… pentru că nu am haina de nuntă… păi cum să am haina de nuntă, dacă Mirelui i-am rupt Cămaşa Sa? El oricum le poartă pe toate fără mâhnire… dar în Cămaşa Lui, se vede cât de mult mi-am rupt eu însumi Haina de pe mine, dăruită din Cămaşa Lui… cu dragoste multă…
Cu durere…
Adrian
