Icoana în viața creștinului ortodox: comuniune cu sfinții și cu Biserica Ortodoxă

După libertatea de credinţă şi cult dobândite prin Edictul de la Mediolanum (Milan) din anul 313 sub starategica și puternica hotărâre a Sfântului Împărat Constantin cel Mare, Biserica creștină şi-a recăpătat unitatea primară dar şi învăţăturile de credinţă lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos Însuși prin Sfânta Evanghelie, manifestate fiind de creștini timp de trei secole cu  prigoniri și constrângeri de tot felul.

Astfel, în condițiile unei libere manifestări de credință, au putut fi formulate prin hotărârile dogmatice şi canonice ale celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, tot ceea ceea avem astăzi în Sfânta Biserică- baza scripturistică, tradiția apostolică dar și învățăturile Sfinților Părinți.

Dintre toate biruinţele Sfintei Biserici, numai cea referitoare la învăţătura despre sfintele icoane a fost proclamată în chip solemn ca Biruinţă a Ortodoxiei, fiind sărbătorită de Biserică începând cu data de 11 martie 843, în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei[1].

Cuvântul icoană este de origine greacă: εικον = „eikon” înseamnă „chip, imagine, portret”. „Cinstirea iconanelor ocupă un loc foarte important în învăţătura ortodoxă. Aceasta pentru că icoana nu este o simplă imagine, nici o ilustraţie a Sfintei Scripturi. Ea este ceva mai mult: mesajul evanghelic, un obiect de cult care face parte integrantă din viaţa liturgică”[2]. 

Potrivit învăţăturii ortodoxe, „cinstirea sfintelor icoane este parte integrantă a cultului bisericesc. Aşa se explică faptul că, în Ortodoxie, nu există serviciu religios sau ritual liturgic fără prezenţa icoanei. Părinţii Bisericii au văzut în icoanele sfinţilor prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfânt, a energiilor dumnezeieşti necreate, dar şi o cale de a-L vedea pe Dumnezeu mai lămurit, prin contemplare. Or, icoanele înlesnesc această contemplare, fiind „ferestre care dau spre priveliştea de dincolo”, după cum le numea cunoscutul teolog rus Paul Florensky”[3].

 Prin hotărârile Sinodului al-VII-lea Ecumenic din anul 787, s-a stabilit pentru totdeauna învăţătura de credinţă cu privire la sfintele icoane. Așadar, pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14), s-a stabilit: „După cum chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, asemenea să se aşeze şi cinstitele şi sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, şi adică icoana Domnului şi Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiţilor Îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci dacă vor fi văzuţi mai des zugrăviţi pe icoane, cu atât mai vii vor fi în faţa respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria şi dorul de prototipul lor, le vor săruta şi le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credinţa noastră se cuvine numai firii dumnezeieşti”[4].

Relevantă este învățătura Sfântul Ioan Damaschin cu privire la icoana lui Hristos care explică potrivnicilor sfintelor icoane faptul că, în icoană este reprezentat chipul Persoanei Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om, nu Dumnezeirea nevăzută: „Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut nu ca nevăzut, ci ca Unul care S-a făcut văzut prin participare la trup şi sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu. Dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea!”[5] .

Așadar, se înțelege foarte clar că : „cel care cinsteşte icoana lui Hristos cinsteşte de fapt pe Cel pictat pe ea, adică pe Hristos Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut Om pentru a dărui oamenilor viaţa veşnică. Cel Unul Sfânt S-a făcut Om pentru a sfinţi pe oameni”[6].

Prin cinstirea icoanelor ne exprimăm şi dragostea pentru Dumnezeu. „Dacă, din iubire, purtăm cu noi şi în casele noastre imagini ale rudelor şi oamenilor apropiaţi, cu atât mai mult suntem datori să arătăm evlavie faţă de icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, împodobind cu ele casele, spre sfinţire şi binecuvântare. Sfintele icoane sunt, totodată, o vedere duhovnicească a frumuseţilor şi învăţăturilor Sfintei Scripturi prezentate în culori şi o cale de cunoaştere şi urmare a modelelor de credinţă, iubire şi milostenie ale sfinţilor”[7].

Fotografia sau tabloul unei persoane dragi ne aduce aminte de persoana pe care o reprezintă. La fel și Icoana ne poartă cu gândul la sfântul zugrăvit în ea, pentru că este o prezenţă a celui înfăţişat în ea: a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului sau a sfinţilor.

„Prezenţa chipului unei persoane este, într-o măsură, prezenţa respectivei persoane. Chipul ne pune în legătură cu persoana pe care o reprezintă, ne ajută să ne ducem cu gândul la ea, sau mai curând aduce persoana respectivă în faţa noastră, lângă noi, ne înlesneşte o întâlnire cu ea”[8].

În viața creștinului ortodox, cinstirea sfintelor icoane are o valoare educativ-morală. „În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor”[9].

Când ne rugăm în fața sfintelor icoane, nu ne rugăm materiei, ci sfântului care este reprezentat. Motivul pentru care cinstim sfintele icoane este arătat limpede de Sfântul Ioan Damaschin, care zice: „Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu: pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi timp, a fost creată icoana pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru ca prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm şi să le urâm”[10].

Cinstirea sfintelor icoane are și un rol pedagogic: „Fiind pictate după un anumit canon, icoanele pun înaintea ochilor privitorului evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc, inspirate fie din Sfânta Scriptură, fie din viețile sfinților. Sfântul Grigore cel Mare spune că,  „icoanele sunt pentru cei neînvăţaţi ceea ce Sfânta Scriptură este pentru ştiutorii de carte”. Prin aceste cuvinte nu trebuie să înțelegem că icoanele ar folosi doar neștiutorilor. Sfântul vrea să scoată în evidență importanța deosebită a icoanelor, pe care le așează pe același piedestal cu Sfânta Scriptură. O icoană folosește și din punct de vedere pedagogic tuturor creștinilor, pentru că oferă o altă perspectivă, o perspectivă văzută a Cuvântului lui Dumnezeu”[11].

Icoana și cistirea ei „are așadar un rost peda­gogic, care nu este teoretic și abstract, ci practic si operant, prin care îl modelează duhovniceste pe om în întregime, ajutându-l nu numai să se desprindă de aceasta lume carnală și să se fami­liarizeze cu lumea duhovnicească, ci și să ajun­gă launtric la asemanarea cu persoanele înfăți­șate de ea ca sfinte si pline de virtuți prin forma, expresia și ținuta lor. Acest rost pedagogic duhovnicesc face ca icoana să nu fie și să nu poată fi o lume inchisă, ferecată în sine, existând în sine și pentru sine, lasându-l pe privitor în afara ei; dimpotrivă, ea este o lume care-și revarsă lumina către el, care-l poftește în ea și-l face să se împartașească de rea­litatea duhovnicească pe care i-o descoperă”[12].

În viața creștinilor ortodocși și în tradiția ortodoxă românească, icoanele au fost prezente în însăși viața lor. „S-au găsit icoane în toate casele, și de cele mai multe ori, nu doar în casă, în general, ci chiar in fiecare cameră. Linia acestei tradiții au urmat-o cu fidelitate crestină, oamenii de la sate. În casa țăranului, icoanele erau fixate pe pereții dinspre răsărit. Nu departe de acest loc, se gasea un colț unde era ținută aprinsă o candelă, o lumanare, unde se pastrau Biblia, cărțile de rugăciune, tămaie, agheazmă si alte lucruri legate de viața spirituală. În fiecare dimineață și seară, sau la alte momente, potrivit rânduielii personale a fiecaruia, credinciosul vine în fața altarului dinspre rasarit si se roagă, aprinde o candelă, face metanii. Aceasta practică nu este altceva decat o prelungire a Sfintei Liturghii în viața obisnuită a omului, acea liturghie după Liturghie de care vorbește Nicolae Cabasila”[13].

În încheiere, cinstirea arătată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele, și arătăm îndemnul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, menționat în pastorala din Duminica Ortodoxiei care ne îndrumă părinteşte: „Să vă închinaţi cu credinţă şi evlavie în faţa sfintelor icoane ori de câte ori intraţi în biserică, rugându-vă sfinţilor reprezentaţi pe ele; să aşezaţi la loc de frunte în casele voastre icoane sfinţite, mai ales ale sfântului ocrotitor, şi să le cinstiţi prin aprinderea candelei, închinare şi rugăciune evlavioasă zilnică; să purtaţi în călătoriile voastre icoanele sfinţite ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi ale sfinţilor ocrotitori, ca să vă fie spre ajutor şi izbăvire de primejdii; să dăruiţi o icoană sfinţită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfinţirea familiei; să aduceţi linişte şi tămăduire sufletească în viaţa unui bolnav aflat pe patul de suferinţă, oferindu-i o icoană sfinţită; să mergeţi în pelerinaj individual sau organizat de Biserică la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi de la locurile sfinte ale Ortodoxiei de peste hotare, pentru a primi întărire în credinţă, pace sufletească, vindecare de boli şi de suferinţe şi ajutor în necazurile vieţii”[14].

Autor: Pr. Stanciu G. Radu