Icoanele fac cu culorile ceea ce Scriptura face cu cuvintele

„Astfel, cea mai convingătoare dovadă filozofică privind existenţa lui Dumnezeu este una pe care manualele nu o menţionează niciodată, concluzia care probabil exprimă cel mai bine întregul context: Dacă există o icoană a Sfintei Treimi pictată de Sfântul Andrei Rublev, există şi Dumnezeu. (de pe catapeteasma lui Pavel Florensky)”

Acest scurt citat de pe catapeteasma Sf. Pavel Florensky este una dintre cele mai surprinzătoare citate ale operei sale. Acesta nu este foarte diferit de citatul atribuit lui Dostoievsky: „Dumnezeu va salva lumea prin frumuseţe.” Ambele gânduri poartă mărturia unei frumuseţi care transcede lumea noastră şi în acelaşi timp o stabilizează şi o mântuieşte. Corect înţelese, ambele citate sunt legate de Sfânta Scriptură.

Cu câţiva ani în urmă, în cadrul tezei mele de la Universitatea Duke, am scris despre iconicitatea limbajului, ceea ce înseamnă că limbajul, în special cel al Sfintei Scripturi, funcţionează într – un mod similar cu Sfintele Icoane.

Sfinţii Părinţi de la cel de – al şaptelea Sinod Ecumenic au spus că: „Icoanele fac cu culorile ceea ce Scriptura face cu cuvintele.” Am inversat această declaraţie succintă să văd dacă Scriptura face cu cuvintele ceea ce icoanele fac cu culorile. Acesta a devenit punctul de plecare al ideilor mele privind iconicitatrea limbajului.

Dogmatic ştim multe despre cum o icoană lucrează, cum devine prezentă şi ce reprezintă. Am căutat să aplic acest lucru la cititrea Sfintei Scripturi. Pe măsură ce timpul a trecut (mai bine de 15 ani), am ajuns să văd că într – adevăr, Scriptura poate fi înţeleasă mai bine daca e privită dintr-o manieră iconografică. O icoană a lui Hristos nu este Hristos însuşi, este reprezentarea a ceea ce este el ca prototip. Dar, aşa cum Sfântul Teodor Studitul nota, este reprezentarea ipostasului lui Hristos, a persoanei Sale, altceva decât reprezentarea fiinţei sale.

Aceasta este o afirmaţie dogmatică importantă, deoarece oferă o modalitate de a vorbi despre prezenţa lui Hristos, nu într – un mod sfânt ci intr – unul Euharistic. Sfinţii părinţi ne învaţă că Euharistia nu este o icoană, ci trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, nu există o analogie logică între icoană si Euharistie.  

Nici Sfânta Scriptură nu poate fi asemănată cu Euharistia, pentru că ea este asemenea icoanelor. O icoană este Sfântă datorită prezenţei „persoanei”, nu datorită faptului că lemnul sau vopseaua nu au suferit nicio schimbare. Hristos este „prezent în ipostast”, dar nu şi „prezent în mod natural”. El nu devine întrupat ca lemn şi vopsea.

Această noţiune de „reprezentare ipostatică” mi-a deschis un mod cu totul nou de a înţelege Biblia şi de a vorbi despre rolul ei în revelaţie. Icoanele pot avea multe trăsături ciudate (cel puţin cele pictate în conformitate cu canoanele).

Persoanele sunt desenate într –o manieră diferită faţă de cea reală. Timpul în icoanele ortodoxe este oarecum relativ –  mai multe evenimente separate de timp pot fi desenate împreună în aceeaşi pictură dacă există o legătură între ele şi se luminează unul pe altul. Pot fi date şi alte exemple.

Sfânta Scriptură, de asemenea, prezintă acţiunile şi învăţăturile lu Hristos într-o manieră iconografică. Evangheliile ignoră frecvent secvenţele temporale şi descriu evenimente diferite în aceeaşi secvenţă spre a descoperii şi mai mult adevărul lui Hristos.

Evanghelia Sfântului Ioan este probabil cea mai reprezentativă din acest punct de vedere. Dupa Prolog, el descrie secvenţele legate de apa (botezul cu apa şi Duh în convorbirea cu Nicodim; trasnformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii şi discuţia cu femeia samarineasca lânga fântana cu apa a lui Iacob), iar apoi cea cu înmulţirea pâinilor. Nu este de mirare că Biserica tradiţională se folosea de Evanghelia Sfântul Ioan pentru catehezele predecesoare botezului. Pericopele sale sunt mai mult imagini decât naraţiuni.

Tot în Evanghelia lui Ioan găsim cele mai bune comentarii şi învăţăminte despre Euharistie, acestea nefiind legate de Cina cea de Taină (pe care Sfântul Ioan nici nu o descrie ) ci de secvenţa cu hrănirea celor cinci mii de oameni. Citit într – o manieră pur istorică, acest fragment despre despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor în care Hristos spune că „cel ce nu bea sângele meu şi nu mănâncă trupul meu”, nu numai că ar fi scandalos pentru unii, dar nu ar avea niciun înţeles literar. La fel de lipsit de sens (privit prin prisma capitolului al şaselea) este afirmaţia unor critici istorici că Sf. Ioan nu ar fi ştiut nimic despre Cina cea de Taină. Ce greşeală grosolană.

Acestea fiind spuse, (şi nu mai este altceva de spus în plus), se poate vedea cum Scriptura rezistă forţelor naturale care încearcă să le dărâme dintr-o parte sau din alta. Un raţionalist încearcă să armonizeze Scripturile într – o manieră mecanică care demonstrează o concepţie îngustă de infaibilitate. Alţii se leagă de caracterul iconografic al Scripturii şi pretind că aceste ciudăţenii reprezintă defecte istorice.

La fel ca o icoană, Scripturile arată Adevărul lui Dumnezeu pentru noi, şi face acest lucru într –un mod în care să putem începe într –adevăr să vedem adevărul.

Scriptură are desigur si un înţeles propriu, o icoană a unei fiinţe umane arată totuşi ca un om, chiar dacă este pictată într-un stil diferit de reprezantarea fotografică. Propoziţiile Scripturii funcţionează într –un mod similar cu Sfintele icoane.

Scopul lor nu este să ne gândim la Dumnezeu, ci să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Propoziţiile Scripturii, în special cele mai confuze, conduc pe cititor să vadă ceea ce nu poate fi văzut până nu vom avea ochi de văzut.

Evanghelia după Ioan este favorita mea, poate pentru că o ştiu mai bine, sau pentru că am petrecut mai mult timp citind – o. Există o frumuseţe transcendentă în cuvintele sale, o frumuseţe care nu se pierde niciodată, indiferent de limba în care se traduce. Frumuseţea ei este mai mult decât suma totală a cuvintelor sau decât a conceptelor sale nobile. Este o frumuseţe care nu este altceva decât reprezentarea personală (ipostatică ) a lui Hristos. „Aceste lucruri sunt scrise astfel încât atunci când le citeşti să le poţi crede.”

Evanghelia după Ioan există!, prin urmare şi Dumnezeu există. Dumnezeu salvează într – adevăr lumea prin frumuseţe.

(Părintele Stephen Freeman)