Iertarea, cheie a iubirii…

În sufletele noastre, în articulaţii, în muşchi şi-n oase , se ţintuiesc din ce în ce mai multe clişee chinuitoare ale amintirilor de zi cu zi.  Se ţintuiesc greşeli ale celor din jur, fapte diverse, defecte emfatice, vorbe reci ale firii chiar.  În măruntaiele noastre am construit cu uşurinţă anumite bariere voluminoase, frânturi de gânduri chiar, asemănătoare unor mărgele negre şi albe înăbuşite-n temeliile fiinţei.  Bariere între iertare şi iubire, între virtute şi păcat.  De ce iertare? De ce iubire? Vă veţi întreba ce legătură există între aceste două cuvinte cu totul măreţe. Şi totuşi, să începem cu primul.

Am ajuns să mă întreb din ce în ce mai des şi tot mai puternic, de ce ne este atât de greu să iertăm. Să îi iertăm pe ceilalţi, să ne iertăm pe noi înşine. Să călcăm peste ocheanul vrajbei dintre noi, să călcăm peste acea însingurare searbădă şi posacă crescută-n cămara inimii. Neiertarea de fapt la acest cuvânt mă duce cu gândul ; la însingurare. Mai mă duce cu gândul la tremur de ianuarie, la umbră şi ploaie de septembrie.

Când vine toamna, omida îşi face o gogoaşă şi se închide singură în ea. Tot aşa ne închidem şi noi zilnic poate, solitari într-un mănunchi lăuntric, clandestin; într-un lemn putred, obscur şi înăduşit al neiertării .  Şi toţi aţi simţit cu siguranţă gustul amar al putreziciunii …

Iertarea este singura cheie a iubirii. Faptul că nu putem iubi pe cel care ne-a greşit, denotă lipsa acesteia; o lipsă a iertării care ne frământă deseori, pas cu pas, deşi nu vrem să recunoaştem. O lipsă care mănâncă din interiorul nostru tot ceea ce este mai candid, mai curat, mai alb.  Nu putem deschide inimile noastre fără iertare. Nu putem trezi iubirea  , bucuria veşnică , trăirea adevărată, dragostea pentru aproape …Cum nici un ac de siguranţă nu poate fi atras fără magnet tot aşa nici o comoară nu poate fi atrasă înlăuntrul nostru fără iertare …

Când mă gândesc la aceasta, îmi vine în minte începutul unei cântări din săptămâna Patimilor, care mi-a atras atenţia acum ceva timp într-un mod cu totul deosebit: ,, Răstignit fiind pe Cruce, tuturor iertare dai, Iisuse (…) „.  Cred că acest vers reprezintă definiţia cea mai potrivită a iertării. Cu nimic nu se poate compara această iertare izvorâtă din iubirea necuprinsă şi neajunsă a Mântuitorului Iisus Hristos, care s-a răstignit pentru păcatele noastre.

Cu nimic din lume nu se poate asemăna.  Iar această iertare ne-o dă drept model, mai mult de atât, ne-o dă ca deschidere a unei iubiri nesfârşite, nepieritoare. Nu doar ca o învăţătură; ca o pildă de care să ne amintim pe parcursul acestei călătorii ; ci ca o cheie a unei taine nemăsurate.  Precum gogoaşa până să se desfacă, stă agăţată pe firele de iarbă; tot aşa şi noi să ne agăţăm de acest dar suprem al nemuririi, de această cheie a iubirii. Să o dobândim, şi cu ea să deschidem drumul spre îndumnezeire.

(Georgiana)