Ieşirea cu sfânta Evanghelie (10)

Intrarea mică este un moment solemn al Sfintei Liturghii. Este numită aşa spre a o deosebi de Intrarea mare, de după Heruvic, când se intră în altar cu Cinstitele Daruri.

Credincioşii o numesc şi ieşirea cu sfânta Evanghelie. V-am spus că Evanghelia stă aşezată pe Sfânta Masă, deasupra antimisului. Ea cuprinde textul integral al învăţăturii Domnului Hristos, aşa cum a fost consemnată, sub asistenţa Duhului Sfânt, de cei patru evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan. În timpul utreniei, deci înainte de Liturghie, Evanghelia este scoasă din altar şi aşezată pe analog, în mijlocul Bisericii, la îndemâna credincioşilor, unde rămâne până la sfârşitul doxologiei. O ştiţi, o cunoaşteţi, v-aţi închinat în faţa ei şi aţi sărutat-o cu evlavie.

Evanghelia liturgică e una din nestematele Ortodoxiei, ea îngemănând nu numai profunzimea şi frumuseţea, dar şi sfinţenia, aşa cum vom vedea mai departe. La alte confesiuni creştine, Evanghelia este încorporată în Biblie ca întreg, iar voluminoasa Carte stă aşezată pe amvonul din biserică, înalt, de unde se citeşte şi se predică. Noi, ortodocşii, nu numai că o citim şi o tâlcuim, dar o şi cinstim. Cartea este legată în scoarţe scumpe, făcute din piele sau din metale preţioase (argint şi aur), cizelate cu mare meşteşug, având în spate icoana Răstignirii, iar în faţă pe aceea a Învierii, cele două evenimente în care se concentrază întregul proces al mântuirii noastre. Voi reveni asupra sfinţeniei acestei Cărţi.

În timp ce se cântă antifonul al treilea, preotul deschide uşile împărăteşti, face trei închinăciuni în faţa sfintei mese, ia Sfânta Evanghelie de pe sfântul antimis, punând în locul ei Sfânta Cruce, şi, ţinând-o ridicată cu ambele mâini în dreptul frunţii, înconjoară sfânta masă, iese din altar pe uşa de miazănoapte, precedat de o făclie aprinsă, şi se opreşte în mijlocul bisericii, sub policandru, unde îşi pleacă fruntea şi rosteşte încet următoarea rugăciune:

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Preotul, rezemând uşor Evanghelia de umărul stâng, face semnul binecuvântării cu mâna dreaptă şi rosteşte încet:

Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Apoi, cu Evanghelia ridicată, merge până în faţa uşilor împărăteşti, unde o înalţă solemn şi rosteşte cu voce mare:

Înţelepciune; drepţi.

Intră în altar şi o reaşază pe sfântul antimis, în locul Sfintei Cruci.

Voi încerca să vă tâlcuiesc, pe rând, secvenţele acestui moment.

E nevoie însă ca mai întâi să vă spun că Sfânta Evanghelie e mai mult decât simbolul (adică închipuirea) lui Hristos; ea este Însuşi Hristos. În ea se cuprinde cuvântul lui Dumnezeu-Tatăl, rostit prin Fiul Său întrupat: „Eu nu de la Mine am grăit, ci Tatăl, Cel ce M-a trimis, El Mi-a poruncit ce să vă spun şi ce să grăiesc. […] Precum Mi-a spus Mie Tatăl, aşa grăiesc” (In 12, 49-50). E motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu este numit şi Cuvântul (Logos-ul), prin Care – şi împreună cu Care – a creat Dumnezeu lumea (In 1, 1-3, 14). V-am vorbit în altă zi despre identitatea dintre numele şi persoana lui Iisus Hristos. Vă este mai uşor acum să înţelegeţi de ce Evanghelia, care cuprinde Cuvântul, este Însuşi Cuvântul, adică Hristos, în faţa Căruia, cântând, se pleacă poporul: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos”.

Intrarea este precedată de ieşire. Momentul reiterează ieşirea Domnului din anonimat, la vârsta de treizeci de ani, şi intrarea Lui în misiunea publică. Aşezată pe sfânta masă şi închisă între scoarţele ei împodobite, Evanghelia era tăcută. Acum, reaşezată la locul ei, e gata să se deschidă – ceea ce va face foarte curând – şi să grăiască.

Citându-l pe Paul Evdochimov, Părintele Stăniloae subliniază faptul că întâlnirea noastră de acum cu Iisus Hristos nu este simbolică, ci reală. „Prin puterea misterului liturgic, timpul se deschide, iar noi suntem proiectaţi pe planul unde eternitatea se încrucişează cu timpul. În Liturghie, noi devenim contemporani reali ai evenimentelor biblice, de la Geneză până la a Doua Venire.”

În acelaşi timp, Sfânta Evanghelie este şi icoana lui Iisus Hristos.

Făclia aprinsă care precedă Evanghelia îl simbolizează pe Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. Dacă sunt mai multe, ele îi amintesc pe ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament care au prevestit venirea lui Mesia.

Acum trec la scurta rostire a preotului înainte de a păşi spre uşile împărăteşti: „Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi”. Evident, vă puneţi întrebarea: Care sfinţi? Pluralul îl exclude pe preot. Nici dacă la slujbă ar fi doi sau mai mulţi preoţi sau diaconi, nici de ei nu poate fi vorba. Sfinţi este un nume dat tuturor credincioşilor din epoca apostolică, adică acelor creştini care s-au purificat prin Botez, s-au sfinţit prin Mirungere şi s-au menţinut în această stare îmbunătăţită. În Faptele Apostolilor se vorbeşte despre sfinţii din Ierusalim (FA 9, 13; 26, 10), despre sfinţii din Lidia (FA 9, 32), despre sfinţii din Ioppe (FA 9, 41), iar Sfântul Pavel îi numeşte pe creştini fraţi sfinţi (Evr 3, 1). Am dat doar câteva exemple din cele multe. Mai târziu, această denumire a fost restrânsă la elita Bisericii triumfătoare, adică la sfinţii pe care îi avem în calendar, dar ea a persistat în veacurile Bisericii primare şi a rămas în ţesătura textului liturgic, aşa cum o vom întâlni puţin mai departe: „Să luăm aminte, Sfintele [ce vi se vor da] vouă, sfinţilor”, adică credincioşilor participanţi la slujbă.

Acum însă veţi zice: Dacă e vorba de noi, nu noi suntem cei ce intră în sfântul altar, ci preotul (sau preoţii). Atunci, de ce este binecuvântată „intrarea sfinţilor Tăi?”, adică a noastră, a celor ce rămânem pe loc? Aici e locul să vă spun că a fost o vreme când acest moment solemn, pe care noi îl numim Intrarea mică, era începutul Sfintei Liturghii. Credincioşii se adunau în faţa reşedinţei episcopului, iar acesta, împreună cu ei, mergea în procesiune până la uşile bisericii unde urma să se facă slujba. Acolo episcopul (mai târziu, preotul) rostea formula: „Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi”, adică a celor ce veniseră urmându-l. Uşile se deschideau, iar credincioşii pătrundeau înlăuntru. Odată cu trecerea timpului, bisericile s-au înmulţit, Liturghia s-a amplificat, locul episcopului a fost luat de preot. Intrarea se face în altar, dar formula binecuvântării a rămas în forma ei iniţială. Aceasta însă nu înseamnă că ea reprezintă doar un vestigiu din istoria liturgică. Odată intrat în viaţa publică, Hristos nu a rămas niciodată singur (cu excepţia momentelor de rugăciune intimă), ci a fost întotdeauna împreună cu – şi urmat de – ucenici, oameni din popor, mulţimi numeroase. Toţi aceştia, ascultându-I învăţătura, crezând în El şi mărturisindu-L, intrau în Împărăţia Cerurilor, pe care El le-o oferea. Aşa se petrec lucrurile şi cu credincioşii noştri de astăzi, cei din poporul lui Dumnezeu: nu intră în altarul bisericii, cel făcut de mână omenească, ci intră într-o Sfântă a Sfintelor mult mai înaltă şi mai cuprinzătoare, aceea a Împărăţiei Cerurilor, pe care o au dinainte prin Iisus Hristos în Evanghelia Sa.

Acum mă opresc asupra rugăciunii rostite de preot cu voce înceată, prin care Dumnezeu-Tatăl, Cel ce „a aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Sale”, este rugat să facă în aşa fel încât „odată cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Săi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Sa”.

V-am vorbit, ca un fel de noutate, despre împreună-slujirea liturgică a mirenilor cu preotul. Iată că astăzi aveţi în faţă una din minunile ascunse ale Liturghiei, şi anume împreună-slujirea îngerilor cu noi toţi, laolaltă, arhierei, preoţi şi mireni. E emoţionant să descoperim că noi, cei care ne aflăm acum aici, în această biserică, şi care, puţin mai târziu, vom mărturisi cântând că în mod tainic îi reprezentăm pe heruvimi, nu suntem doar noi, ci alături ne stau, întru aceeaşi slujire, îngerii lui Dumnezeu.

Nu vă voi ţine acum o prelegere despre îngeri. Din Sfintele Scripturi ştim că ei sunt fiinţe necorporale, create de Dumnezeu, toate deodată, înainte de facerea lumii, şi că ei, în număr incomensurabil, alcătuiesc lumea spirituală a cerului. Alcătuiţi în nouă cete ierarhice, cei mai aproape de Dumnezeu sunt heruvimii şi serafimii, iar cei mai apropiaţi de oameni sunt arhanghelii şi îngerii. Numele îngerului înseamnă „vestitor”, „sol”, purtător al unui mesaj divin. Dintre personajele Vechiului Testament, cei ce s-au învrednicit de asemenea mesaje sunt Agar, Lot, Avraam, Iacob, Moise, Iosua, Ilie, Zaharia, Tobie (vezi, respectiv, Fc 16, 7-12; Fc 19; Fc 22, 11-18; Fc 31, 11; 32, 1-2; Iş 3, 1-2; 4, 24; 14, 19; Ios 5; 3 Rg 19; Za 1; Tob 5). Din Noul Testament îl cunoaştem pe Arhanghelul Gavriil, cel care i-a binevestit Fecioarei Maria că va fi maica Fiului lui Dumnezeu (Lc 1, 26-38), ca şi pe cel ce i-a transmis Dreptului Iosif o seamă de limpeziri şi porunci privitoare la Fiul Mariei (Mt 1, 18-28; 2, 13-19). Îngerii Îi slujeau lui Hristos după ispitire (Mt 4, 11; Mc 1, 13), un înger le-a vestit femeilor mironosiţe învierea Domnului (Mt 28, 5; Mc 16, 5), îngerii Îl vor însoţi pe Hristos la cea de a doua Sa venire (Mt 25, 31) şi tot ei îi vor despărţi, după Judecată, pe cei buni de cei răi (Mt 13, 49). Cartea lui Tobit, din Vechiul Testament, ni-l înfăţişează pe îngerul păzitor al omului.

Rugăciunea de care ne ocupăm vorbeşte de îngeri ca despre slujitori ai slavei lui Dumnezeu, cei care Îl binecuvintează, Îl laudă şi-L preamăresc pe Creator într-o neîntreruptă doxologie (Ps 102, 20; 148, 2). Aceasta e slujba lor, de la început şi-n veşnicie. Aceasta e Liturghia lor în nemărginirea universului şi-n eternitatea clipei.

Poate că unii se vor întreba: dacă îngerii au fost creaţi de Dumnezeu şi dacă singura lor slujire este aceea de a-L lăuda, trebuie cumva să credem că Dumnezeu are nevoie de lăudători, asemenea suveranilor pământeşti, şi că anume i-a făcut pentru aceasta?… E bine să ştiţi că nu poate fi vorba de constrângere, deoarece îngerii sunt fiinţe libere; dovada e însuşi faptul că unii din ei – cei ce au devenit diavoli – au avut putinţa de a se răzvrăti împotriva Creatorului lor. În al doilea rând, vă rog să reţineţi un fapt extrem de important, anume că îngerii au fost creaţi înaintea lumii materiale şi că ei, prin urmare, au fost martorii celor şase zile ale facerii. Dovada o avem tot în Sfânta Scriptură, anume în cuvintele pe care Dumnezeu Însuşi i le adresează, la un moment dat, lui Iov: „Unde erai tu la acea vreme, când stele se năşteau şi îngerii Mei toţi Mă preamăreau în cor?” (Iov 38, 7). Ei bine, Iov nu exista, dar îngerii vedeau aurora universului, cum răsar lumile din bezna nimicului. Vedeau şi tresăreau. Vedeau şi se mirau. Vedeau şi se minunau. Vedeau şi se bucurau. Surpriza, mirarea, minunarea, bucuria, iată treptele repezi care stârnesc lauda, aşa cum la noi, într-o sală de concert, izbucnesc aplauzele şi ovaţiile când artistul ne încântă cu nemaiauzita lui performanţă. Preamărirea Creatorului nu e altceva decât bucuria de a fi a creaturii.

În legătură cu aceasta, îmi iau îngăduinţa de a rupe un crâmpei din zbuciumata mea tinereţe (ceea ce nu fac prea des), într-o mărturie mai credibilă, poate, decât cărţile pe care le-am citit. Urmărit de poterele poliţiei politice ale dictaturii comuniste, mă refugiasem în pustietatea unui schit din munţii Vâlcii, găzduit cu bunăvoinţă de singurul lui călugăr, bătrânul Veniamin, în singura lui chilie. Era iarnă plină, înainte de Crăciun. Bătrânul plecase devale, în sat, pentru vreo săptămână, să spovedească. Rămăsesem singur. A fi fugar e mai rău decât a fi prizonier. Fugarul trăieşte într-o permanentă stare de veghe, de stres, de nelinişte, din spaima de a nu fi descoperit şi arestat. Pericolul, după legile de atunci, îl pândea nu numai pe el, ci şi pe gazda care, în loc să-l denunţe, îi oferea adăpost şi hrană. Noaptea dormeam iepureşte, ziua îmi ascuţeam văzul şi auzul, scrutând împrejurimile. Aveam experienţă, nu aş fi fost la prima arestare. Într-o astfel de dimineaţă am ieşit din chilie, cu găleţica în mână, să iau apă de la izvorul din apropiere. După câţiva paşi am rămas locului, încremenit, copleşit de frumuseţe.

De cu seară, totul fusese învăluit în neguri. Acum, după gerul nopţii, răsărise soarele şi toată întinderea munţilor era un paradis al albului pur, imaculat, inundat de o lumină care tresărea în miliarde de diamante, peste tot, din poieni, din stânci, din păduri, din jnepeni. Cuprins de extaz, am uitat că sunt fugar, am uitat de mine însumi şi de toate precauţiile mele şi m-am pomenit strigând cu glas puternic: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”. Este o zicere pe care o auziţi la Bobotează, când preotul o intonează la sfinţirea apei. O purtam cu mine, undeva, în straturile memoriei, dar de abia atunci, în faţa dumnezeiescului spectacol, când simţeam că sunt martorul şi beneficiarul luminii Creatorului, a izbucnit ea în cântare înaltă, cu ecouri până departe. Eram diacon, mai târziu am devenit preot şi apoi arhiereu, dar şi astăzi cred că numai atunci, pe muntele Buila, lângă schitul Pătrunsa, eu, nevrednicul fugar urmărit de potere, am făcut parte, pentru câteva clipe, din corul îngerilor: îmi cântam bucuria de a fi.

Lauda îngerilor e neîncetată pentru că ei pururea văd faţa lui Dumnezeu, pentru că ei trăiesc de-a pururi acel „început perpetuu” de care vorbea poetul francez, dar şi pentru că Dumnezeu continuă să fie Creator într-o modalitate şi o întindere pe care numai ei le pot vedea.

Am insistat asupra acestor lucruri în dorinţa de a sublinia importanţa unui fapt extraordinar, pe care nici chiar noi, preoţii slujitori, nu-l conştientizăm întotdeauna şi pe deplin: faptul că îngerii slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că îngerii oficiază împreună cu noi Sfânta Liturghie după tipicul nostru, în toate zicerile şi mişcările ei, ci că participă la slujba noastră în dimensiunea ei doxologică, ori de câte ori Îi aducem laudă lui Dumnezeu prin binecuvântări şi cântări dreptmăritoare, aşa cum este şi ecfonisul cu care se încheie această rugăciune.

Am zis „ori de câte ori”. Totuşi, de câte ori? Necontenit, asemenea îngerilor. La hotarul dintre secolele al VIII-lea şi al IX-lea, Sfântul Teodor Studitul, egumenul unei mânăstiri care număra aproape o mie de călugări, a împărţit obştea în trei grupe pe criteriul a trei perioade de câte opt ore din cele douăzeci şi patru ale unei zile: prima grupă petrecea opt ore în biserică, lăudându-L pe Dumnezeu; în acest timp, a doua grupă era la lucru şi studiu, iar a treia îşi făcea odihna. Prin rotaţie, slujba doxologică se făcea fără întrerupere, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, fapt pentru care monahilor din mânăstirea Studion li se spunea „neadormiţii” sau „pururea-veghetorii”.

Vom spune însă că acesta este un fapt istoric revolut, inactual. Cu toate acestea, în mânăstirile mari din zilele noastre se practică „rugăciunea neadormită”: în pauzele dintre cele şapte laude ale zilei liturgice se citeşte Psaltirea de către persoane anume rânduite, prin rotaţie, fie în biserică sau paraclis, fie în chilie.

Continuitatea doxologică se petrece însă şi la scară mondială. Ştim că suprafaţa globului pământesc a fost împărţită, convenţional, în douăzeci şi patru de zone longitudinale, numite fuse orare, fiecare zonă fiind delimitată de două meridiane pentru durata de o oră. Fiece ţară îşi are ora locală în funcţie de fusul orar respectiv. Ei bine, dacă ne gândim doar la slujba Învierii Domnului, care se face, de obicei, la miezul nopţii, e mai lesne să ne imaginăm că aceasta de abia se termină pe un fus orar când începe pe următorul, şi aşa mai departe, pe durata unei mişcări complete de rotaţie a pământului în jurul axei sale, timp în care glasul clopotelor şi al cântărilor răsună neîncetat. La fel se petrece cu toate cele şapte laude. Dacă îngerii Îl laudă pe Dumnezeu în nemărginirea cerurilor, oamenii o fac pe rotundul pământului.

Cineva însă ar putea să observe, chiar în treacăt, că sunt fuse orare în spaţiul cărora nu există oameni, ci doar ape sau gheţuri. Răspund prin cuvintele Psalmistului:

Lăudaţi-L pe Domnul din ceruri,

Lăudaţi-L pe El, întru cele înalte.

Lăudaţi-L pe El, toţi îngerii Lui,

Lăudaţi-L pe El, toate puterile Lui.

Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna,

Lăudaţi-L pe El, stelele şi lumina. […]

Ele să laude numele Domnului,

Că El a zis şi ele s-au ivit,

El a poruncit şi ele s-au zidit. […]

Lăudaţi-L pe Domnul, de pe pământ

voi, balauri şi toate adâncurile,

focul, grindina, zăpada, gheaţa, […]

munţii şi dealurile toate,

pomii roditori şi toţi cedrii,

fiarele şi toate animalele,

târâtoare şi păsări zburătoare,

regii pământului şi toate popoarele […]

să laude numele Domnului,

că numai numele Lui s-a înălţat;

lauda Lui e deasupra cerului şi a pământului. (din Ps 148)

„Înţelepciune; drepţi!” rosteşte Preotul din faţa uşilor împărăteşti, în timp ce înalţă Sfânta Evanghelie.

După Nicolae Cabasila, înţelepciunea creştină din spaţiul liturgic este capacitatea fiecărui participant de a-şi limpezi gândurile şi de a le concentra asupra a ceea ce se spune şi se face. Această atenţionare se face de mai multe ori în curgerea Sfintei Liturghii, deoarece, omeneşte vorbind, intervine uitarea, înstrăinarea. Pe nesimţite, gândurile sunt furate de alte zone ale intelectului, lăsând în urmă-le un vid duhovnicesc. Intervenţia repetată a preotului are menirea unei chemări la restabilirea normalităţii. În absenţa acestei normalităţi, participantul liturgic devine un simplu spectator.

Cât priveşte cuvântul drepţi, el este o invitaţie la starea de veghe (care, de asemenea, poate fi pierdută prin înlocuirea ei cu o altă stare, de neatenţie, lenevie sau somnolenţă). Ea se întreţine şi prin aceea că în bisericile ortodoxe Sfânta Liturghie se ascultă în picioare, nu şezând în bănci. Nicolae Cabasila face o asemănare cu slujitorii care se uită ţintă la stăpânul lor spre a-i citi în privire poruncile pe care ei trebuie să le plinească. Asemănarea se află în unul din Psalmii lui David:

Aşa cum ochii robilor se uită la mâinile stăpânilor lor, aşa cum ochii slujnicei se uită la mâinile stăpânei sale, tot astfel şi ochii noştri spre Domnul Dumnezeul nostru până ce Se va milostivi de noi (Ps 122, 2).

Chiar şi în cazurile bătrânilor sau suferinzilor care, prin excepţie, şed în strane laterale sau pe scaune, aceştia se ridică în picioare ori de câte ori aud îndemnul preotului, întrucât în urma acestei invitaţii urmează un moment important.

Momentul care urmează acum, în continuarea celui precedent, este cântarea credincioşilor.

Poporul: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiule al lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe noi, cei ce-Ţi cântăm: Aliluia.

V-am spus că Sfânta Evanghelie este mai mult decât un simbol; ea este prezenţa reală a lui Hristos, prin aceea că în ea se află însuşi cuvântul Fiului lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, Sfânta Evanghelie este şi icoană. Icoana se legitimează prin întruparea Cuvântului (Logosului) lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, care a devenit astfel „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1, 15), şi anume „chipul fiinţei Sale” (Evr. 1, 3). Devenind chip, El poate fi şi reprezentat vizual în icoana Sa. Aceasta însă nu este o simplă înfăţişare grafică, ci o reprezentare iconică, în sensul că Prototipul pe care ea Îl reprezintă, adică Iisus Hristos, nu poate fi despărţit de reprezentarea Sa. Închinându-ne la icoană, noi nu o facem de două ori, adică nu ne închinăm separat la icoană şi separat la Acela pe Care ea Îl reprezintă, ci ne închinăm o singură dată, la Unul şi Acelaşi Iisus Hristos. Acum, de îndată ce preotul a înălţat Sfânta Evanghelie în văzul tuturor şi a reaşezat-o pe sfânta masă, tot poporul, cu un singur glas şi cu unul şi acelaşi îndemn, cântă: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos!

Să ne închinăm, adică să-L adorăm ca pe Dumnezeu, făcându-ne semnul crucii în chipul Sfintei Treimi. Să cădem, adică să ne prosternăm în faţa Celui ce ne-a ridicat din căderea în moarte. Dacă păcatul este o cădere în jos, căinţa este o cădere în sus, prin aceea că Iisus ne prinde de mână şi ne ridică, aşa cum a făcut-o cu Petru pe mare (Mt 14, 22-33). E motivul pentru care continuăm cu o rugăciune mărturisitoare către Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a înviat din morţi, cerându-I să ne mântuiască pe noi, cei ce-I cântăm Aliluia.

Aliluia este un cuvânt ebraic care înseamnă „Lăudaţi-L pe Domnul”. Asociat cu sentimentul de bucurie, de exaltare duhovnicească, el este folosit nu numai în Psalmii lui David (Ps 104-106, 110-118, 134, 135, 145-150), ca semn de recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dumnezeu, dar şi în Apocalipsa Sfântului Ioan: „După aceea am auzit ca un glas puternic de mulţime multă-n cer, zicând: Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru” (Ap 19, 1), ca expresie universală a bucuriei stârnite de biruinţa Mielului asupra Fiarei. Cântându-l şi noi în biserică, ne rostim bucuria de a-L şti pe Hristos biruitor asupra morţii, prin înviere.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag. 94-105)