Ileana a stat de vorbă cu Sfinţii…

Ileana era o fetiţă tare cuminte, cu părul buclat, de culoarea castanelor proaspăt coapte dintr-un început de toamnă, cu slabe reflexii aurii ce ne mai aduc aminte de puterea soarelui de vară… Figura ei cea plăpândă revărsa priviri ascunse sub nişte sprâncene uşor arcuite, aidoma coamelor unor dealuri.

Ochii ei străbăteau neantul, se plimbau pe infinitul cerului (probabil de acolo o fi primit ea în dar acea culoare senină a ochilor), transmiţând un sentiment de duioşie, căldură sufletească şi pace lăuntrică… Obrăjorii ei, mereu roşii ca ouăle de Paşti pe care le vopseam împreună cu mama înainte de cea mai mare Sărbătoare a creştinilor, Învierea Domnului, păreau nişte maci care, în vacanţele mele, plutea printre valuri de grâu auriu, de parcă toate pozele Scufiţei Roşii din cărţile de basme au lăsat albe paginile şi au rumenit câmpiile… Nu ştiu câţi ani să fi avut, eu nu am întrebat-o, ci doar am privit-o… Am stat. Am tăcut. Şi doar am privit-o… În jurul ei plutea atâta pace încât părea un personaj serafic coborât pe pământ… doar că aripile nu i se vedeau…  Era atât de smerită în orice mişcare încât pare-se că, în smerenia şi-n simplitatea ei, aripile s-au topit înaintea privirilor noastre şi s-au ascuns (poate de ruşine şi sfială) în sufletul ei…

Era o linişte profundă… Nu i-am zis nimic… Am privit-o pe furiş… Un zâmbet suav şi trandafiriu i s-a întipărit pe buzele subţiri, subţiri, ca două petale plăpânde de flori… Stătea… Stătea de vorbă cu Sfinţii… Fruntea ei micuţă se plecă uşor sub greutatea buclelor ce-i acopereau spatele, umerii mici şi obrăjorii, atârnând în voie şi chinuindu-se să iasă de sub baticuţul străveziu… Buzele i s-au încordat pe-o clipă şi năsucul borcănat adulmeca un alt aer… Adulmeca un aer proaspăt, reavăn, de primăvară veşnică…

Am privit-o în linişte… Aceeaşi pace m-a învăluit şi pe mine în mreaja ei, răsfrângându-se şi asupra mea… Stătea tăcută, în această poziţie, parcă aşteptând ceva anume… Doar ea ştia ce aşteaptă sau pe cine aşteaptă… Eu o priveam nedumerită… de altfel, simţeam şi eu că… trebuie să vină Cineva… Dar Cine să fie oare? Noţiunea timpului am uitat-o cu desăvârşire, nu mai îmi păsa cât e ceasul, dacă mai am sau nu ceva de făcut, eram eu cu ea şi ea cu mine… dar cu mai Cine? Nu cred că aceasta  a fost o întâlnire fixată la o anumită oră… mă simţeam de mult deja într-un spaţiu lipsit de timp… Şi totuşi, aştepta pe Cineva, deci era o Întâlnire… Dar oare nu întârzia? Ea e aici de mult… am văzut-o când a venit…

Dealtfel, sunt şi eu aici deodată cu ea… Dar oare Cine trebuie să vină? Cine trebuie să sosească? Va fi ca în „Cenuşăreasa”, va veni cu o trăsură? Sau poate e ca Făt-Frumos, pe un cal mare şi alb, un cal de rasă, din acelea de care numai în poveşti găseşti, de pe alte tărâmuri, diferite de ale noastre… Hmmm… Dar văd că ea Îl aşteaptă încă…sau îi aşteaptă… Câte Persoane vor fi? Ce vor face apoi? Despre ce vor povesti?

Şi în timpul în care eu îmi puneam deşartele întrebări, ea stătea sfioasă în smerenia şi frumuseţea ei, aidoma unui mic ghiocel, mângâiat de razele blânde ale soarelui livid de primăvară şi acoperit de jur-împrejur de o mantie albă de zăpadă sclipitoare… De ce tace mereu? Minunat… E atâta linişte în jur… Dar iată! O mică lumânare arde la icoana Maicii Domnului… Tot peretele se luminează divin… Doamneee! Sunt atâţia Sfinţi la această întâlnire! E miraculos! Privirea ei e îndreptată spre alte depărtări… spre depărtări necuprinse şi neînţelese de ochiul omenesc murdar… E atât de senină şi de veselă! Nuuu! Nuuu! Să nu credeţi că râde (deşi are un râs cristalin, suav, smerit, ca nişte clinchete de clopoţei ce vestesc vesel sosirea unei sănii prin zăpada ce tocmai s-a aşternut din cerul sur…

Dar cum poate un cer gri să nască zăpadă albă, imaculată, proaspăt strălucitoare??? Sau oare cerul    s-a decolorat pe el însuşi ca să ne dăruiască nouă omătul alb?) Ea nu râde… Dar sufletul ei e vesel foarte căci dănţuieşte la întâlnirea cu Sfinţii… Sufletul ei, templu al Duhului Sfânt, prinde aripi şi acestea cresc, cresc, cresc mereu de bucurie duhovnicească… E atât de fericită! Fericire mai mare nu este! Stă de vorbă cu Sfântul Stelian, ce a venit să o viziteze din nou, căci el e ocrotitorul pruncilor… O mângâie blând pe creştet şi-i dăruieşte zile binecuvântate, pline de lumină şi veselie… O vizitează tot acum şi Sfânta Muceniţă Ecaterina, cea care a pătimit mult pentru dreapta credinţă şi nu s-a închinat idolilor, lăsându-i în dar înţelepciune şi smerenie, iar ajutor întru primejdii şi boli primeşte de la Cuvioasa Parascheva, ale cărei Sfinte Moaşte sunt la Catedrala de la Iaşi. Pruncul Iisus o priveşte cu smerită şi duioasă blândeţe din braţele Maicii Sale, surâzându-i senin cu aceeaşi ochi albaştri… Maica Domnului o învăluie cu blândeţea din chipul ei, admirând-o ca pe un boboc de floare ce aşteaptă ca al ei creştet să fie uns de Dumnezeu cu lumină… Totul e atât de nepământesc, de înălţător, de divin! Şi ce adâncuri pot fi mai îndepărtate şi mai mari decât însăşi tăriile cereşti? Să te scufunzi cu mintea, sufletul, privirea în cupa cea uriaşă şi albastră…!

Lumânarea pâlpâie uşor… se stinge… Oare Sfinţii să fi suflat flacăra ei cu buzele lor pictate? Eu nu ştiu… Ştiu doar că Ileana a stat de vorbă cu Sfinţii…

P.S.: Rugăciunea este cea care ne pune în strânsă legătură cu Sfinţii Cerului, cu măicuţa Domnului şi cu Însuşi Dumnezeu. Cu smerenie şi răbdare vom primi răspuns cererilor noastre folositoare înspre mântuire… Observ că Sfinţii au stat de vorbă cu Ileana, pentru că ea a avut răbdare şi i-a aşteptat în blândeţea şi smerenia ei, dar eu m-am îndepărtat de locul „întâlnirii” pentru că mi-am pierdut timpul cu deşartele întrebări… Concentrarea face totul! Să rămânem tari, înfipţi în Stâncă! Şi Stânca e Hristos! Oricât de tare ar fi furtuna şi oricât de mult s-ar apleca şi cel mai mare copac din cauza vântului, el va dăinui atâta timp cât are rădăcina fixată în stâncă! Spor duhovnicesc, dragii mei şi Slavă Domnului nostru Iisus Hristos în veci. Amin!

(Rusu Denisa Felicia)