Iluminismul și Revoluția Franceza: baza ideologică pentru teroarea secolului XX

Secolul al XVIII-lea, numit şi Epoca luminilor, se remarcă printr-o efervescenţă culturală şi ideologică fără precedent. Concret, ea s-a cristalizat într-un curent literar, filosofic, politic şi ideologic, numit iluminism. Iluminismul a apărut în Franţa secolului al XVIII-lea şi a fost reprezentat de cele mai strălucite minţi ale vremii: Voltaire, Rousseau, Diderot, Montesquieu, D’Alambert, etc.

Denumirea de iluminism a fost explicată prin aceea că reprezentanţii acestui curent dovedeau încredere în raţiunea umană şi în capacitatea ei de a lumina lumea.

Filosofia luminilor susţinea că lumea poate fi cunoscută cu ajutorul raţiunii umane; aceasta are forţa necesară înţelegerii legilor care o guvernează. Punctul de plecare al filosofiei luminilor l-a constituit raţionalismul cartezian şi empirismul englez, mai ales John Locke, cu al său „Eseu despre intelectul uman„.

Scrierile iluminiştilor erau marcate de un puternic curent materialist, susţinând că lumea este o realitate obiectivă care există indiferent de voinţa omului sau chiar a Divinităţii. Poziţiile faţă de Divinitate nu erau unitare. Unii dintre iluminişti erau atei, negând existenţa lui Dumnezeu: Diderot spunea că nu există niciun Dumnezeu şi considera crearea lumii o poveste; La Mettrie era numit „ateul regelui”, fiind protejat de Frederic al II-lea al Prusiei. D’Holbach a redactat, între altele, un Dicţionar al ateilor, unde figurau popoare întregi alături de Zoroastru şi Grigore din Nazians.

Dar secolul luminilor a fost mai degrabă deist decât ateu. Deiştii acceptau existenţa lui Dumnezeu ca o forţă primară a Creaţiei, prea desăvârşită să fi apărut prin simpla evoluţie a materiei, la întâmplare. Însă aceştia negau întruparea Divinităţii şi amestecul ei în treburile lumii, ale universului. Dumnezeu a participat la Creaţie doar ca element primordial, dar acum era atât de îndepărtat încât nu putea interveni în problemele umanităţii. Simpla acceptare a existenţei lui Dumnezeu le părea suficientă, respingând reprezentarea Fiului pe Cruce, clasică în teologia catolică. Actele de credinţă, spun deiştii, nu spun nimic. Ele sunt acceptate de oameni printr-o simplă operaţie intelectuală şi corespund nevoii de a-şi afirma credinţa în simpla existenţă a lui Dumnezeu. Lessing, în schimb, accepta revelaţia, venirea lui Hristos, dar numai ca urmare a unei educaţii progresive a omenirii.

O preocupare a filosofiei luminilor, în vădit contrast cu doctrina Bisericii Catolice care considera omul predestinat nefericirii, a fost căutarea şi definirea fericirii. Fericirea era concepută în spirit raţionalist ca fiind imediată, un mod de a te mulţumi cu posibilul. Montesquieu, în „Eseu despre fericire„, considera esenţială depăşirea fricii de moarte şi înţelegerea faptului că ceea ce este în favoarea noastră depăşeşte ce este împotrivă.

Unii savanţi sau filosofi din secolul al XVIII-lea au înfiinţat sau au devenit membri ai unor loji masonice, care s-au dezvoltat mai ales în Franţa, dar şi în alte ţări. În 1773 a fost înfiinţată cea numită „Marele Orient”, despre care se spune că avea, în 1789, peste 30.000 de membri.

Secolul al XVIII-lea a fost dominat de raţionalism, precum şi de regândirea locului şi rolului statului, a raporturilor dintre individ şi stat. Se acreditează ideea că nu doar individul are anumite obligaţii faţă de stat, ci şi acesta faţă de individ.

Literatura şi filosofia luminilor au lansat un atac virulent împotriva societăţii secolului al XVIII-lea. Critica societăţii este camuflată sau deschisă, ceea ce face dificilă demarcaţia dintre literatură şi scrierile social-politice. Bătaia de joc împotriva oricărui lucru sacru al Vechiului Regim, tradiţional, se ascundea sub cea mai nevinovată creaţie literară. În Scrisori persane, Montesquieu realizează sub forma romanului epistolar, un Pamflet antifeudal (genul literar predilect iluminismului), iar Diderot, în „Călugăriţa”, critică obiceiurile, condiţia femeii, linguşeala şi slugărnicia.

Lucrările filosofice nu făceau excepţie, doar că aici atacul este deschis: operele lui Voltaire resping violent ideea absolutismului şi a originii divine a monarhiei, la fel cu cele ale lui Rousseau care-și îndreaptă criticile asupra proprietății private. Voltaire militează când pentru o republică constituţională, când pentru o monarhie ideală, având în frunte un rege filosof.

Epoca iluminiştilor a dezvoltat conceptul de drept natural. Acesta se referea la dreptul individului de a se dezvolta liber, fără constrângeri, în conformitate cu legile naturii. Anticlericalismul era un aspect important al acestor scrieri: papalitatea este ţinta unor atacuri directe, iar clerul a unor persiflări permanente. Filosofii luminilor vedeau în religie un instrument al despotismului, chiar deiştii considerau religiile „temniţe ale raţiunii umane” iar Biserica – un duşman al ştiinţei şi progresului. (După Manual de istorie, clasa a X-a editura Corint, 2000, pag. 82-84)

Toţi aţi studiat la şcoală Revoluţia Franceză, dar aspecte foarte importante ale ei au fost trecute sub tăcere, până şi-n facultăţi se evită discutarea lor. Revoluția Franceză nu a fost doar o mişcare politică, ea a fost, în acelaşi timp şi o mişcare religioasă, care a propagat în societatea franceză principiile filosofice ale masoneriei transformate într-un cvasicult.

Deşi Papii Clement al XII-lea şi Benedict al XIV-lea au condamnat în enciclicele lor masoneria, în 1772 se înfiinţa Loja Marelui Orient al Franţei, ca structură ocultă care urma la nivel public să preia puterea sub forma a ceea ce se va numi Adunarea Naţională. Deşi vreme îndelungată s-a evitat a se discuta despre aceste lucruri, astăzi este acceptat de toţi istoricii rolul decisiv jucat de masonerie în răspândirea Enciclopediei franceze şi în declanşarea Revoluţiei.

27 nov 1790 – Clerului francez i se cere să jure pe Constituţia civilă a clerului. Ca şi în creştinismul primar erau puşi să aleagă între deportarea în Guyana unde cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa, şi abjurarea de la creştinism.

4 Apr. 1791 – Biserica Sainte-Genevieve (o adevărată Putna franceză) este transformată în panteon civil (templu masonic). Redau câteva fragmente din raportul lui Lucien Bonaparte (18 germinal anul 10 – atenţie, nu mai numărau anii de la naşterea lui Hristos ci redenumiseră şi lunile anului: „Monumentele religioase, ca şi cele artistice se transformaseră în ruine. Mâinile pline de sânge ale ateilor au jefuit bisericile (…), pietrele. Mormintelor familiilor noastre au fost necinstite, femeile desfrânate purtate în triumf se aşezară pe marmura altarelor”. Toate clopotele bisericilor din Franţa au fost topite. Începe să fie permisă căsătoria clerului catolic. Simbolurile creştine sunt înlocuite pretutindeni de cele ale noii religii laice. Sunt dezgropate osemintele regilor Franţei de la Saint-Denis şi profanate.

11 nov. 1793 – Este instaurat oficial în catedrala de la Notre Dame, cultul zeiţei raţiunii (a se vedea în acest sens versurile imnului Europei, aparţinând lui Schiller). Sunt ridicate în catedrala Notre Dame busturile lui Voltaire, Rousseau, Franklin şi Montesquieu. Faţă de aceste manifestări, Vandeea (localitate unde încep revoltele țărănești) ţăranilor catolicismului şi Regelui se răscoală, capii revoluţiei trimit armată împotriva propriului popor pe care pretindeau că-l reprezintă. Represiunea sălbatică face cel puţin 200.000 victime civile, inclusiv femei şi copii.

7 mai 1794 – Noua religie de stat a Franţei proclamată de organul legislativ este „Cultul Fiinţei Supreme”. Erau interzise ceremoniile, expunerea simbolurilor şi inscripţiilor creştine, noul cult se baza pe Morală, era egalitarist, încuraja ajutorarea aproapelui şi lupta împotriva tiraniei. În locul studiului religiei în şcoală, se studiază Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului (a se vedea confruntarea azi, în planul formării elevului, între ora de religie şi cea de cultură civică).

Reeducarea Delphinului (după Mircea Platon, Ortodoxia pe litere, pag, 21 şi urm.):

– „Luis Charles duce de Normandia, delphin al Franţei, născut la Versalilles, 1785 – un băieţaş extrem de simpatic şi nevinovat. 13 august 1792 închis împreună cu familia sa. Petion, deputat în Adunarea naţională, nota în jurnalul său: „Tânărul prinţ mi-a stat pe genunchi şi s-a jucat cu mine. Era plin de voioşie şi foarte neastâmpărat”. În timp ce erau închişi, tatăl său, Louis al XVI-lea. a profitat de biblioteca rămasă în preajmă pentru a-l educa învăţându-l să recite pasaje din Racine şi Corneille şi să deseneze hărţi. La lecţiile la gramatică obişnuia să spună vorbind despre gradul superlativ: „Mama este cea mai iubitoare şi bună dintre toate mamele”.

Revoluţionarul Hebert scria: „Am văzut micul copil din turn. E frumos ca lumina zilei şi extrem de interesant.

20 ianuarie 1793 – Tânărul prinţ îşi ia rămas bun pentru totdeauna de la tatăl său care urma a fi executat a doua zi. Sărmanul prinţ a încercat să vorbească poporului, să-l convingă să nu-l ucidă pe dragul său papa. Ulterior, în data de 3 iulie 1793, noaptea bineînţeles, o echipă de comisari ai poporului au intrat în apartamentul Reginei şi i-au luat copilul sub ameninţări de asasinat. Micul prinţ a fost pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar beţiv exaltat iacobin dar recomandat de Marat şi Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet într-un bun cetăţean şi să-l dezbare de prejudecăţile trecutului. Simon trece la reeducarea lui. Mai întâi nu-l lăsa să doarmă, îl striga Capet, Capet, prinţul trebuind să răspundă: „Aici sunt, cetăţene”, ca apoi Simon să-l lovească strigând „Du-te la loc, pui de căţea ce eşti” – asta ca să înţelegeţi originea prigoanelor și ororilor din temnița Piteştiului.

Copilul era obligat să cânte Marseilleza şi La Carmagnole. A fost învăţat să-şi înjure familia, aristocraţia şi să hulească. A fost forţat să bea până a devenit alcoolic. Au fost aduse prostituate care l-au molipsit de boli venerice (1793-1795 când a murit, avea 8-10 ani). Suferea de diaree continuă, era ameninţat frecvent cu ghilotina, ajunsese să leşine deseori. În contextul procesului Mariei Antoaneta, mama sa, l-au pus să semneze o declaraţie prin care să recunoască că mama sa l-a învăţat să se masturbeze, şi că s-a culcat cu ea. L-au adus să spună aceste lucruri şi la procesul mamei sale, în urma căruia ea a fost ghilotinată”.

Se tot vorbeşte de acele scuze: catolicismul pentru Inchiziţie, germanii pentru evrei, turcii pentru armeni, americanii pentru populaţia indigenă. Cred că este imperios necesar ca toate regimurile politice derivate din iluminism şi revoluţia franceză să-şi ceară public scuze iar reprezentanţii lor să-şi pună cenuşă în cap. Bolşevicii nu au fost decât continuatorii criminalilor francezi. Teroarea revoluţiei franceze este urmarea firească a iluminismului, iar înainte de Gulag şi de camerele de gazare naziste a fost ghilotina.

(Teodor N.)