Îmbrățișează-ți prietenii, părinții, copiii, colegii, dușmanii…

Mi-aduc aminte că îi vedeam pe unii tineri din Biserica noastră îmbrățișându-se prietenește, și îmi plăcea acest lucru. Se îmbrățișau unii cu alții cu dragoste frățească, cu zâmbetul pe buze, natural, indiferent de gen. Nu erau crispați, nu se sesiza nicio urmă de tentă sexuală, ci era un firesc aparte cu care se uneau unul cu altul.

La acel moment, nu mai țin minte exact când, acum câțiva ani, eu nu știam să-mi îmbrățișez prietenii ci doar soția și copii, și arareori părinții. Nu mai știu exact unde am văzut aceste gesturi de îmbrățișare, sigur undeva în mediile ASCOR (Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români): adică prin tabere, conferințe sau fel de fel de întâlniri, dar știu că au schimbat ceva în mine, fără să îmi dau seama.

Îmi puneam problema în sine de ce eu nu-mi îmbrățișez prietenii… și îmi dădeam seama că asta e un mare minus pentru mine și pentru comunitatea pe care mi-e drag s-o adun, dar nu știam care e soluția.

Mi-aduc aminte că prima oară am fost îmbrățișat prietenește de Claudiu, un foarte bun prieten. Ș atunci am simțit că a este un gest dumnezeiesc, plin de iubire și firesc, un gest atât de natural ființelor umane, fără să resimt nimic sexual în el.  Se vorbește atât de mult astăzi de homosexualitate încât mă simt obligat să fac această precizare, deși nu este cazul.

Îmbrățișarea lui a deblocat ceva în mine și cu prima ocazie, nu mai știu când, unde și cu cine, mi-am îmbrățișat și eu prietenii. Și am început să fac asta din ce în ce mai des, ca expresie a respectului sau iubirii pe care le-o port.

Mi-aduc aminte că acum câțiva ani nu de mult, bucuros și curajos că am dobândit acest frumos obicei, mi-am îmbrățișat iarăși mama, după ani de zile de când plecasem ca tânăr din casa lor. Am simțit-o pe mama că s-a bucurat atât de mult, că și-a înmuiat inima într-un fel în micul meu gest de dragoste. Mama știe că o iubesc și o respect și tot ce sunt sau am făcut, sunt în primul rând datorită lui Dumnezeu și a ei. Dar în cuvinte n-am avut curaj să i-o zic, sau poate noi în familie n-am fost învățați să ne exprimăm sentimentele așa deschis, dar îmbrățișând-o îi transmiteam toate aceste gânduri de iubire și mult mai mult. Eu am fost singur la părinți și în copilărie am dormit cu mama până în clasa a 8-a. Îmbrățișările mamei m-au crescut, m-au făcut om și mi-au dat aripi să ies în lume.

De atunci încerc pe cât posibil să-i îmbrățișez pe cei dragi, măcar la sosire și la plecare… și asta mă bucură mult. Mi-aduc aminte de o tabără de revelion când ne-am luat rămas bun unii de la alții și ne-am îmbrățișat bucuroși în fața Schitului Țibucani, și am simțit în îmbrățișarea fiecăruia o părere de rău că ne despărțim, o bucurie că ne-am întâlnit și o nădejde că vom rămâne mereu prieteni, chiar dacă ne vedem mai rar.

Nu-i pot îmbrățișa frățește pe unii oamenii deși aș vrea, și poate nici unii dintre ei pe mine. Simt imediat dacă pot îmbrățișa pe cineva sau nu, uneori recunosc că sunt și plăcut suprins de persoane pe care nu le-aș fi considerat deschise unui astfel de gest. Mi-aduc aminte că la un moment dat l-am îmbrățișat pe unul din vechii mei prieteni din facultate, deși el nu prea a contribuit la acest gest, și imediat după asta l-am simțit deschis, dornic să-mi răsplătească acest gest, arătându-se foarte empatic și binevoitor, oarecum mulțumindu-mi pentru asta.

Mi-aduc aminte că acum vreo doi sau trei ani am fost îmbrățișat de părintele stareț Iustin de la Oașa și am simțit atât har în mine, exact precum spunea Dionysios Farasiotis‎ despre Sfântul Paisie Aghioritul când îi dădea câte un capac (o palmă peste cap) ca binecuvântare. Mi s-a întâmplat acest lucru de două ori în zile consecutive. Acest gest și alte asemenea experiențe mi-au arătat îmbrățișarea ca o mare taină a relației dintre oameni.

Părintele Stăniloae spunea atât de adânc și frumos: „Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este imbrăţişarea!”.

Părintele Stăniloae, marele teolog al iubirii Dumnezeiești care a încercat să descopere din Tainele Preasfintei Treimi, vorbind despre Tatăl care-și iubește Fiul și Duhul la fel cum Fiul își iubește Tatăl și Duhul Său, asemenea felului în care Duhul Sfânt își iubește Tatăl și Fiul, afirmă despre un gest fizic, îmbrățișarea, ca fiind cel mai convingător discurs despre dragoste. Ce taină o fi oare în acest cuvânt?

Comunismul a alungat din casele noastre Evanghelia Domnului, cea în care Tatăl așteaptă și își îmbrățișează cu atâta dragoste fiul risipitor, iertându-i toate. A alungat Evanghelia în care Dumnezeu și Omul – Iisus Hristos spune în predica de pe munte:

„Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?”

Din acest motiv eu recunosc cu părere de rău că i-am văzut pe părinții meu îmbrățișându-se în familia mea de 2-3 ori în această viață. Lipsa lui Dumnezeu dintre oameni blochează traseele inimii, înfundă relațiile de la om la om. Nu e vina lor, așa au fost manipulați de lume și crescuți în familie.

Creștinismul, Evanghelia, iubirea lui Dumnezeu lărgește inimile noastre și face loc în ele tuturor celor de lângă noi.

Oamenii răi nu pot lesne îmbrățișa, pentru că a îmbrățișa pe cineva eu un gest de iubire dar și de vulnerabilitate, e un gest care te scoate din egoism și te plasează pe tărâmurile iubirii de oameni. Iar oamenii buni care nu au acest obicei îl pot dobândi cu puțin efort.

Să nu cumva să vă îndoiți de acest gest al îmbrățișării frățești, căci toată Scriptura vorbește de el. Ascultați-l pe Sfântul Apostol Pavel care spune Romanilor la sfârșitul epistolei sale:

„Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, Care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri, și Biserica din casa lor. Îmbrăţişaţi pe Epenet, iubitul meu, care este pârga Asiei, în Hristos. Îmbrăţişaţi pe Maria care s-a ostenit mult pentru voi. Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe Iunias, cei de un neam cu mine şi împreună închişi cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos. Îmbrăţişaţi pe Ampliat, iubitul meu în Domnul. Îmbrăţişaţi pe Urban, împreună-lucrător cu mine în Hristos, şi pe Stahis, iubitul meu. Îmbrăţişaţi pe Apelles, cel încercat în Hristos. Îmbrăţişaţi pe cei ce sunt din casa lui Aristobul. Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine. Îmbrăţişaţi pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul. Îmbrăţişaţi pe Trifena şi pe Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe iubita Persida, care mult s-a ostenit în Domnul. Îmbrăţişaţi pe Ruf, cel ales întru Domnul, şi pe mama lui, care este şi a mea. Îmbrăţişaţi pe Asincrit, pe Flegon, pe Hermes, pe Patrova, pe Hermas şi pe fraţii care sunt împreună cu ei. Îmbrăţişaţi pe Filolog şi pe Iulia, pe Nereu şi pe sora lui, pe Olimpian şi pe toţi sfinţii care sunt împreună cu ei. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Vă îmbrăţişează pe voi toate Bisericile lui Hristos.” (Romani 16, 3-23)

Îmbrățișarea vindecă răul din noi, tocește patima judecării aproapelui, crește conștiința că toți suntem frați și Dumnezeu ne e Tată. Îmbrățiarea desfundă calea inimii noastre către aproapele.

La Sfânta Liturghie înainte de Crez, se cântă „Iubite-voi Doamne!” și atunci în altar preoții se îmbrățișează luând iertare unul de la altul, la fel și credincioșii în biserică. Sunt parohii în care am simțit acest moment încărcat de iubire și răspundere.

Dacă vreți, putem considera îmbrățișarea în Biserica Ortodoxă ca dogmă, căci zice Domnul: „Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine”. Persoanele Preasfintei Treimi sunt una în ființă și totuși 3 deosebite. Unitatea ființei lor și deosebirea fiecărei Persoane a fost explicată de părinții Bisericii în conceptul de perihoreză, care înseamnă literal „în jurul”. Adică fiecare persoană a Sfintei Treimi este „în jurul” celeilalte în maximul de apropiere, dar totuși fără să se confunde deloc. Vorbim practic de o îmbrățișare la cel mai înalt nivel al Tatălui cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Dar în același fel în care Fiul se unește cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, făcându-se om, S-a unit cu firea umană la aceeași intensitate. Practic omul îndumnezeit, omul sfânt, este omul care trăiește în îmbrățișarea Sfintei Treimi plin de har și de adevăr.

Creația toată este în sânul lui Dumnezeu, în brațele lui.

Lemnul crucii Domnului este o invenție tehnică de schingiuire adoptată unui om cu brațele deschise. Deci omul e cruce, omul e cruce care cu brațele întinse îmbrățișează lumea. Pe crucea Golgotei, Iisus Hristos a fost încoronat, arătându-și ca Împărat a Toate iubirea supremă, îmbrățișând și transfigurând toate.

Ce să mai vorbesc despre icoana Maicii Domnului care își îmbrățișează pruncul, care este icoana întregii Bisericii, adică model pentru relația dintre om și Dumnezeu.

Ce taină este îmbrățișarea! V-o recomand cu drag!

Îmbrățișează-ți prietenii, părinții, copiii, colegii, dușmanii… Învăță să îmbrățișezi și vei învăța să iubești!

Închei cu vorbele Sfântului Evanghelist Luca din cartea Faptele Apostolilor:

„Şi când am împlinit zilele, ieşind, am plecat, petrecându-ne toţi, împreună cu femei şi cu copii, până afară din cetate şi, plecând genunchii pe ţărm, ne-am rugat. Şi ne-am îmbrăţişat unii pe alţii şi ne-am urcat în corabie, iar aceia s-au întors la ale lor.” (FA 21, 5-6)

(Claudiu Balan)