„Împacă-te cu pârâşul tău degrabă…” şi Codul de Procedură Civilă

„Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.” (Matei 5: 25-26)

Iată o lege duhovnicească care vom vedea că se dovedește a fi la fel de universală ca şi legea gravitaţiei. Însă de ce să numim cele spuse de Mântuitorul în predica de pe munte, drept lege duhovnicească şi nu un simplu îndemn valabil doar pentru cei mai râvnitori dintre creştini?

De vom fi mai atenţi, vom vedea că Mantuitorul nu spune ar fi bine/ar fi de apreciat/ar fi recomandat să ne împăcăm cu pârâşul nostru pe cale. Nu, ci spune simplu împacă-te! Adică Mântuitorul ne vorbește la modul imperativ, căci împacă-te este un deziderat al desăvârşirii.  Defapt împacă-te, până ești pe cale nu reprezintă altceva decât profilaxia/evitarea consecinţelor și mai nefaste ale unui rău deja început. Nu, nu s-a întrupat Dumnezeu pentru a veni între oameni cu jumătăţi de măsură ci cu întregul, cu desăvârşirea care aşa arată pusă în practică. Dar iată cum stau lucrurile în practica zilnică a omenirii decăzute:

Oamenii se judecă pentru bani, case şi petice de pământ, pentru drepturi reale sau închipuite, mai bine spus se judecă pentru orice.  Dar cine se judecă mai mult şi mai mult dintre oameni? Tocmai vecinii, fraţii, fii cu părinţii, prietenii, partenerii de afaceri și soții, adică tocmai aceia dintre noi care ar fi trebuit să se înţeleagă şi să se iubească mai mult.

Și de unde apar toate neînţelegerile acestea, neînțelegeri care odată agravate ne silesc spre înstanţa de judecată? Iată ce ne spune Mantuitorul: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” Așadar, de ce oare ajung soţii la tribunal ca să divorţeze? Pentru că nu şi-au ţinut cuvântul dat la căsătorie: iubire, respect, răbdare, blândeţe, deci bună înțelegere.

De ce ajung vecinii la tribunal pentru un petic de pământ? Pentru că nu s-au ţinut de cuvântul dat în scris prin semnarea contractului de proprietate, contract care reglementează clar limitele de proprietate, deci buna stăpânire.

De ce ajung societăţile comerciale în litigiu unele cu altele? Pentru că de multe ori reprezentanţii lor nu s-au ţinut de cuvânt în privinţa termenelor de livrare/achitare a mărfurilor și serviciilor tranzacţionate, deci nu s-au ținut de buna colaborare. Toţi aceştia şi multi alţii, ajung la judecată pentru că nu şi-au ţinut cuvântul dat prin angajament scris: ceea ce este da, da si ceea ce este nu, nu.

Pentru a înţelege mai bine cât de reală şi profundă este legea duhovnicească a împăcatului cu pârâşul pe cale, vom păşi pe tărâmul legislațiilor naționale, a căror alcătuire de legi nu este altceva decat imaginea fidelă a modului în care națiile au perceput legile duhovniceşti care sunt universale.

Spre exemplu, în Codul de Procedură Civilă național și actual avem reglementat la articolul 720, alin. 1 următorul aspect: „În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.” Aşadar, mai înainte de judecată, reclamantului i se cere să-și convoace pârâtul la conciliere/împăcare directă. Adică ceea ce ne cere Dumnezeu în plan duhovnicesc s-a reglementat juridic pentru că s-a dovedit a fi o necesitate practică.

Patronii, fie ei cât de mici sau mari, știu că litigiile în instanță sunt consumatoare de timp și bani, ceea ce le poate afecta serios activitatea economică prezentă și viitoare. Și de aceea, patronii isteți adoptă conduita de afaceri a evitării litigiilor. O întreprindere care nu are litigii, sau are foarte puține, se dezvoltă mult mai repede decât una care are activitatea paralizată de procese în instanță. Ca o modalitate de a preîntâmpina litigiile în plan economic, aproape că nu există contract comercial în care să nu se specifice faptul că „orice litigiu ce decurge din contract se va soluţiona pe cale amiabilă”. Abia apoi, dacă acest conflict nu stă în voinţa de împăcare a părţilor, se va apela la instanţa de judecată competentă.

Însă, chiar și fără urmarea căii amiabile explicite, există numeroase cazuri când patronii renunță de bună-voie la recuperarea unei datorii, tocmai pentru că apărarea acelui drept în instanță ar aduce costuri și mai mari decât neexercitarea dreptului. Patronul unei societăți, știe că există unele cazuri în care decât să dea bani pe avocați pentru recuperarea unei creanțe mici, este mai bine să nu mai recupereze creanța prin judecare, tocmai ca să nu-și blocheze resursele existente de bani și timp. Deci, în termeni teologici patronul iartă datornicul/debitorul ca să nu se păgubească și mai mult prin judecata costisitoare.

Revenind la Codul de Procedură Civilă, legiuitorul a reglementat soluţionarea conflictelor pe cale amiabilă tocmai în virtutea scopului de a preîntâpina prejudiciile și mai mari care decurg din neînțelegerile inițiale. Aceasta se întâmplă deoarece litigiile blochează procesele economice, rigidizează relațiile dintre oameni și se răsfrâng asupra întregii societăți ca un factor consumator de resurse. Tribunalele produc costuri enorme de resurse umane şi materiale și mai ales, nu fac întotdeauna dreptate. Și cine doreşte să piardă timpul prin tribunale? Cine are bani de cheltuit pe avocaţi şi cine are nopţi de nedormit din pricina grijilor?  Nimeni nu ar vrea cu adevărat să calce pragul tribunalelor, însă din neiertare şi mai ales din nedreptatea făcută prin încălcarea cuvântului, tribunalele sunt pline. Şi din cauza aceasta pierdem bani, timp, sănătate şi bună-viețuire. Iată cât de real se manifestă cuvintele Mântuitorului în viața de zi cu zi: nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel de pe urmă ban.

Și ce soluții avem pentru a ieși din aceste situații ingrate? Iată soluția Mântuitorului care sminteşte însă chiar şi pe mulţi dintre creştini: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.” Acesta este un alt fel de a spune „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”, căci oare nu iubire de dușmani îți trebuie ca să-ţi dai şi cămaşa de pe tine celui care se judecă pentru haina ta? Și de ce tot acest sacrificiu fraților?„Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” ne spune Mântuitorul. Desigur, vom spune că totuși există o limită în a renunța la sine nedreptățiți fiind, și pe drept așa este căci nu poți să-ți lași familia în stradă dacă vecinul se trezește pe nedrept să-ți ceară casa în instanță. Dar esențial este să înțelegem că suntem mult mai câștigați dacă renunțăm la sine de dragul împăcării, atâta timp cât împăcarea se dovedește a fi pe termen lung mai benefică decât apărarea lucrului care ni se cere.

Însă există un sens mai profund al renunțării la cămașă pentru împăcare. Nouă oamenilor ni se pare prea mult să cedăm „haina” celui ce voieşte să ne-o ia prin judecată, dar nu realizăm că noi suntem deja beneficiarii acestei iubiri care nu caută la ale sale. Noi știm că Mântuitorul mai înainte de a ne fi cerut ceva nouă, El ca om şi ca Dumnezeu a înfăpuit ceea ce ne-a cerut, după cum însuși mărturisește: „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine”. (Ioan 10: 37)

Deci privind în oglindă aceste legi ale desăvârșirii date nouă de către Cel Desăvârșit, realizăm că în acest pasaj avem dovada iubirii necondiționate a lui Dumnezeu față de omenire. Așadar, Dumnezeu s-a purtat și se poară față de noi, așa cum ne cere nouă să ne purtăm față de dușmanii noștri. Și iată cum fraților:

Noi oamenii, prin ticăloșiile pe care le săvârșim zilnic, ne punem în vrăjmaşie cu Dumnezeu. Fiind călcători ai legilor duhovniceşti, facem nedreptate și cerem judecata Celui care a dat Legile. Deci îl scoatem pe Dumnezeu din ipostaza de Tată şi îl aşezăm în ipostaza de Judecător. Însă Dumnezeu nu vrea să meargă cu noi la Judecată, ci vrea să se împace cu noi cât încă suntem pe cale în această lume trecătoare. Iar pentru asta Dumnezeu a renunțat la Sine, întrupând zdreanța firii omenești și dezbrăcându-se de haina slavei Sale pe care vrea să ne-o dea nouă: numai și numai de dragul împăcării. Apoi ne-a trimis Dumnezeu apostoli, preoți, săraci, şi tot felul de necazuri sau binecuvântari ca să ne înmoaie inima şi să ne aduca la împăcare cu El.

Așadar, Dumnezeu a făcut și face totul pentru a se împăca cu oamenii cât încă nu au ajuns la judecata particulară şi mai ales cât încă nu au ajuns la Înfricoşătoarea Judecată. Face orice Dumnezeu ca sa câștige împăcarea cu noi, deși El este Cel nedreptățit de oameni. Iată acesta este sensul mai profund al lui „împacate cu pârâşul tău pe cale”. Dumnezeu ne cheamă în chip tainic la împăcare cu El, prin împăcarea cu semenii noștri, ca toţi să fim una.

(Dan)