Împărăţia cerurilor e chiar în noi
Zilele acestea am fost la munte câteva zile, la Cheile Grădiştei, la Moeciu de sus, cu familia. A fost foarte frumos, mi-a părut rău tare când am plecat. Zona e superbă, este incredibil de liniştită, cu aer curat, cu casuţe îngrijite, cu flori în glastre, cu poieniţe ici şi colo printre munţi, cu căpiţe de fân, cu iarbă verde, cu brazi înalţi, cu păduri colorate verde-gălbui. Totul ca-n poveşti, şi nu exagerez deloc când spun asta, chiar era aproape perfect.
Într-una din zile am urcat la Schitul Bran, pe vârful munţilor, pentru că auzisem că e foarte frumos. Când am ajuns aici, după un drum foarte lung, am coborât din maşină şi m-am uitat în jur: se vedea toată zona de sus, totul era uimitor, biserica schitului era de o frumuseţe şi de o simplitate rară, era linişte, puţină ceaţă, şi aerul era rece şi curat.
Deşi peisajul era superb eu nu eram fericit, eram chiar supărat. Deşi totul în jurul meu mă îndemna să fiu bucuros totuşi pe mine mă mustra conştiinţa pentru ceva ce făcusem, şi nu puteam să mă bucur. Eram în vârful munţilor, eram foarte aproape de cer, eram exact unde-mi doream de mult, într-un peisaj splendid şi cu o biserică a lui Dumnezeu aproape şi cu cei dragi ai mei, dar totuşi eram trist. Şi mă gândeam că în acel moment puteam să fiu şi pe lună că tot n-aş fi fost fericit, puteam să fiu în spaţiu cosmic cu o navă spaţială şi tot m-ar fi mustrat conştiinţa, ceva tot nu mă lăsa să mă bucur.
Făcusem ceva rău şi conştiinţa mă mustra iar eu nu eram bucuros.
Am observat că sunt momente în care mă simt bine şi sunt bucuros chiar dacă afară e frig şi plouă şi sunt într-un loc urât. Aşa cum am observat de mai multe ori că deşi eram în locuri extraordinare totuşi nu eram fericit. Starea mea personală (starea sufletului meu) nu e întotdeauna în legătură cu ce e în exterior.
Când fac fapte bune şi când nu păcătuiesc atunci sunt bucuros, indiferent unde aş fi. Iar când sunt egoist şi rău, când uit de Dumnezeu, când uit să fiu bun atunci îmi vine şi întristarea. Când îmi caut fericirea în mâncaruri, în băuturi, în plimbări şi-n alte plăceri, câteodată n-o găsesc. N-o găsesc pentru că Dumnezeu vrea să-mi atragă atenţia că bucuria nu vine din lucruri şi din obiecte, din materie în general. Părintele Stâniloaie spunea că bucuria adevărată (care are baza în veşnicie) este bucuria ce vine din relaţia cu o altă persoană la fel ca mine. Bucuria adevărată şi netrecătoare vine doar din relaţia cu alţi oameni şi cu Dumnezeu.
E mai simplu acum să-nţeleg ce a spus Domnul când l-au întrebat fariseii despre când va veni împărăţia cerurilor.
„Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Lc. 17, 20-21)
Deci nu spune Dumnezeu că împărăţia cerurilor este un peisaj frumos, o privelişte extraordinară, are curat sau altceva asemenea ci spune clar că împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru. Eu înţeleg prin asta că voi fi fericit, şi voi gusta înca de aici de pe pământ din împărăţia cerurilor dacă voi fi bun, dacă nu mă va mustra conştiinţa pentru nimic rău.
Când fac fapte bune atunci sunt bucuros, atunci am veselie în inimă (în suflet) indiferent ce e în exterior, iar când greşesc, când înaintez numai în păcate atunci sunt trist, chiar de-aş fi în cel mai frumos loc de pe pământ.
(Claudiu Balan)